Judy de Bustamante

LINK

De pe drum

Exista niste oameni pe care as vrea neaparat sa-i cunosc. Sunt convinsa ca avem multe in comun. Sunt oamenii care se aduna sa priveasca oamenii care se imbulzesc sa urce pe scara pe rulanta, care fug sa prinda metrou, masina, care se imping sa incapa ei primii pe usa, sa fie ei primii, sa castige niste secunde in plus, calcand alti oameni pe picioare, imbrancindu-i si dandu-le fularele pe jos. Noi, cei care nu ne grabim decat acolo unde avem loc. Majoritatea sunt barbati trecuti de 40 de ani, cu sepci in cap si fulare in carouri, haine bine croite, maro sau verde inchis. Majoritatea suntem infofoliti, pentru ca oamenii care nu se grabesc sunt destul de frigurosi. Si avem intotdeauna haine cu buzunare.

Buzunarele...imi plac la nebunie buzunarele, aproape la fel de mult ca nasturii si acoperisurile. Din pacate majoritatea hainelor mele au buzunare mici, nepractice, unde nu-mi pot tine nici mainile, nici biletele vechi de cinema sau bomboanele fosgaitoare. Sunt mai mici decat dictionarele de buzunar. Imi place sa ma uit la buzunarele oamenilor. Unii au buzunare trecute prin razboi, ce par sa se destrame si sa se scurga pe pantaloni in jos, ca melasa. Altii au buzunare sanatoase, de haine trecute de prima tinerete, parca sunt cusute cu parame. Sunt si buzunare-bijuterii, in care fetele isi tin degetele indecent de roz, in care daca aluneca un inel, el nu se pierde. Dar sunt si buzunarele-violatoare de maini, care-ti lasa rani si murdarie pe piele. Peste toate vegheaza insa Marele Buzunar, care are pentru fiecare om buzunarul pe care acesta il merita.

Silence, please!

Jumatate din vagonul metroului era ocupat de surdomuti. Intai m-a frapat linistea, se auzea doar zgomotul facut de metrou, apoi m-a frapat forfota nonverbala din jurul meu: semnele facute rapid, miscarile corpului mult mai exagerate. Parca se auzea un falfait de aripi neincetat. Asta m-a facut sa ma gandesc la ultima data cand am reusit sa comunic cu cineva in alt fel decat prin vorbe si n-am prea reusit
(bineinteles, vorbesc de comunicarea face to face).

Este foarte greu sa gasesti oameni cu care sa taci si sa te simti confortabil si care, mai ales, sa nu se simta obligati sa compenseze tacerea ta. Uneori ma simt atat de bine incat nu am nimic de zis. Nu consider ca trebuie sa turui nonstop si pauzele moarte considerate "jenante" dintr-o conversatie nu ma deranjeaza deloc. Numai ca am dat aproape numai peste persoane care cred altceva.

Am avut un prieten care percepea toate pauzele astea moarte drept un esec personal, el considerandu-se un mare entertainer. Ca atare orice discutie trebuia sa curga ca un rau, fara sa intalneasca nici un hop sau o cotitura. Si trebuia sa fie obligatoriu amuzanta! Orice subiect terminat, trebuia urmat in secunda urmatoare de un alt subiect. Toate intalnirile cu el erau epuizante din punct de vedere al comunicarii. Simteam presiunea atat de mare, incat nu de multe ori ma duceam la intalniri cu temele facute: liste mentale de subiecte posibile, cat mai variate, de conversatie :)) Am reusit insa sa pun piciorul in prag cand a fost vorba de filme. La tacerea din timpul filmului nu o sa fiu niciodata pregatita sa renunt.

In ultima vreme simt din ce in ce mai mult fizic nevoia sa tac si sa zambesc mai mult. Si sa vorbesc mult mai incet, pentru ca nu numai ca am devenit mult mai nervoasa si vorbesc mult mai rastit, din te miri ce, am inceput sa vorbesc si in mod obisnuit mult mai rapid. Parca prin vorbele mele trece un tren rapid. Este prea obositor pentru mine ritmul asta pe care nici nu stiu cine mi-l impune: locul de munca, oamenii din jurul meu care se invart prin viata ca niste titirezi, faptul ca in ultima vreme 90% din comunicarea mea se petrece online, unde trebuie sa tastezi repede si cat se poate de corect daca vrei sa ai o conversatie cu sens? Toate ritmurile astea se aduna si te trezesti ca ajungi sa faci totul in graba. Si nici macar nu e ritmul distractiv al unui carusel! :(

Calm

Daca o sa ma mut vreodata din Romania, sa stiti ca o sa ma mut numai si numai din cauza faptului ca in Romania toata lumea are nervi. Toata lumea parca traieste intr-un thriller psihologic, cu nervii intinsi la maxim. Poti sa sari de pe ei ca de pe o trambulina, atat de bine sunt intinsi. Orice sunet, orice clinchet, orice atingere e de ajuns ca ei sa izbucneasca. Dimineata, cand ma duc la serviciu si se presupune ca ar trebui sa intalnesc oameni odihniti si relaxati, parca merg prin "Strigatul" lui Munch, prin culori stridente care-ti usuca retina si toti din jurul meu sunt iritati, inspaimantati si pentru ca se tem, reactioneaza violent. Lumea asta nu e pentru mine. Am observat ca am inceput sa vorbesc rastit din ce in ce mai mult. Nu vreau sa-mi incep si eu ziua la limita rabdarii :(

zen :)

winter evening
by Razaq Vance

LINK

Matthew Feyld

Bird returning bird

Imi place foarte mult printul asta :) Se potriveste foarte bine cu o situatie.

from here

Minte mousse aux fraises

V-am spus cat de mult imi place mousse aux fraises? Pana si numele este aerisit, acrisor dar totodata dulce, este perfect! Da, cu ceva perfect imi compar eu acum mintea de duminica dimineata.
Imi place mult mintea mea de weekend. In timpul saptamanii am impresia ca incerc sa-mi indes grabita mintea in creier. Dar, ca o plapuma prea mare, nu intra exact si raman colturile pe afara. In weekend am timp, am rabdare, totul este pe indelete, nu fac patul. Gandurile mele nu fac eforturi sa se stranga, sa se plieze; nu le mai pasa. Imi pot dori ca atunci cand am o coafura noua si nu vreau sa creasca parul, sa am lacate mici pentru fiecare fir de par. Vine parul nou sa creasca si gaseste drumul blocat asa ca pleaca de unde a venit. Asta ar fi o solutie si pentru crescutul unghiilor. Am mult timp la dispozitie sa ma gandesc la meteoriti si la numele lor. Pe luna cad meteoriti Leonid si Geminid. Sa ma gandesc ca exista oameni care fabrica praf de luna fals, de care este mare nevoie in testarea jeepurilor de mers pe luna.

-

R. Schumann - Concert pentru pian in la minor, op. 54. Nu mi-a placut niciodata sa cant la pian Schumann, doar sa ascult si sa ma simt din lana, uitandu-ma in gol, fara sa fiu deprimata.

Oglinzile mele

Mi-am luat o oglinda mica, foarte ieftina, cu rama verde, din plastic. Este evident made in China. Imi place foarte mult pentru ca mereu cand ma uit in ea sunt foarte draguta:)). Chiar daca in ea partea dreapta a fetei este un pic mai sus decat cea stanga. Imi sta bine asa, intr-un fel frankestenian :)). Mai arat bine si in oglinda de la baie. Acolo pielea mea capata o nuanta foarte sanatoasa iar parul se asaza ordonat cand imi trec mana peste el. In schimb in oglinda din cealalalta baie sunt oribila: cenusie ca un elefant, cu crengi in cap si cearcane verzi. Arat ca un trol :| Mai arat bine si in oglinda de la mine din camera, care este mereu plina de praf pentru ca sta intr-un colt al camerei unde mereu se strange tot praful din lume, orice as face. Si cand ma uiti in ceata ei, vad doar niste trasaturi armonioase si atat. Mintea mea completeaza ceea ce vede asa cum ii convine ei si gata, ajung la concluzia ca sunt un verb la timpul mai mult ca perfect ( da, sunt un verb, nu un substantiv). Apoi merg pe strada si ma uit cum ma oglindesc in anumite vitrine. In afara de cea a magazinului de frigidere, unde pana si hainele mele sunt mult mai frumoase decat in realitate, toate celelalte vitrine nu merita a fi pomenite!
Si totusi, dupa atatea oglindiri, tot nu stiu prea bine cum arat.

!

Nu vreti un catel? :) Pe cineva care sa va faca big brown puppy eyes? Eu as lua unul daca nu as avea deja un monstru pisicesc gri acasa, deosebit de gelos, care nu sufera nici macar musafirii.

Mai multe despre catei aici

Shoji Ueda

shoji ueda museum of photography

In targ

Socoteala de acasa nu se potriveste niciodata cu cea din targ. Foarte bine ca e asa. Acum un an aveam mare nevoie de o prietena foarte buna. Stiti categoria: care sa ocupe un loc major in viata ta, cu care poti sa faci planuri, care sa nu se plictiseasca de problemele tale si sa-ti reteze vorba cand aduci vorba de ele, care sa te ajute sa fii un om mai bun si in bratele careia sa plangi cand iubitul se poarta urat. Dar eram cumva resemnata pentru ca aveam cuiul fix in cap ca de la o anumita varsta incolo e dificil, aproape imposibil, sa mai gasesti oameni cu material de prieteni foarte buni. Pentru ca fie toti sunt luati, fie cei care nu sunt luati, au o problema :)) Evident gandeam prostii, pentru ca anul trecut am cunoscut-o pe Iulia. Si pentru ca a adus numai lucruri bune cu ea si pentru ca locuieste in Germania, in capul meu numele ei este asociat cu Haribo :)

Tot din categoria socotelilor nepotrivite - credeam ca nu o sa mai gasesc niciodata ceva de facut care sa ma entuziasmeze la fel de mult ca scrisul, poate chiar mai mult. Si pe care-l sa-l fac de dragul lui, fara sa-mi pese daca fac bine sau fac rau. Si totusi sa fac fotografii ma relaxeaza mai mult decat somnul :)

Evgen Bavcar - the blind photographer

see more photos here

via

Drumul meu, dimineata

Trec aproape zilnic pe langa:
- un depozit-magazin-atelier de mobila. Nu miroase insa a lemn proaspat, ci a aprozar. De parca oamenii de acolo mai intai scot din pamanat morcovi si ciuperci si apoi ii sculpteaza in stare naturala, proaspata. Vrei o noua masa de bucatarie? Nimic mai simplu. Uite una facuta din cartofi.
- fetita cu chibrituri ajunsa la batranete. De fapt nu stii ce varsta are. Are mereu o scufie alba, tricotata pe cap, imbracaminte ciudata, bleumarin, curata, mai degraba de copil decat de om mare, care se potriveste cu statura ei fragila. Atunci cand are chibrituri le aprinde si le arunca imediat pe jos, de parca ar vrea sa insemne drumul inapoi spre casa. Nu lasa sa arda niciodata tot batul, doar capatul.
- un batran cu voce tunatoare, imbracat in trening rosu, care-si antreneaza cainii. Cand un caine merge, celalalt trebuie sa stea calm, pentru ca atunci cand celalalt primeste comanda "stai", el sa preia stafeta. Batranul e mereu suparat pe caini. Unuia ii spune "magarule", celalalt caine fiind "obraznic si nesimtit". Cainilor nu pare sa le pese ca-l enerveaza groaznic pe stapan. Ei au hainute groase si curate, sunt trecuti de prima tinerete si probabil d-abia asteapta ca pensionarul sa se enerveze groaznic si sa puna punct corvoadei.

:D

Fredo si Pid'Jin au casa noua. Acum serios, chiar ati crezut ca se retrag?

De acum incolo sunati la sonerie aici: www.pidjin.net daca vreti sa-i gasiti.

Poveste

A fost odata un pisoi vargat care a murit de un milion de ori. Si a inviat tot de un milion de ori. Apartinuse intotdeauna unor oameni care nu voiau sa aiba nimic de a face cu el. Intr-o zi a devenit liber, nemafiind al nimanui si a intalnit o pisica alba. Impreuna au trait fericiti pana cand pisica alba a slabit din puteri si a murit de batranete. Pisoiul vargat a plans-o de un milion de ori si apoi a murit si el.

Am auzit povestea asta intr-un anime, chiar nu am idee care este numele animeului :) Si mi-a placut foarte mult.

Despre aer

Etienne-Jules Marey (1830-1904) - physiologist, doctor, biomechanics engineer and inventor in 1882 of chronophotography, a technique anticipating cinematography. He devoted three years at the end of his life, from 1899 to 1909, to photographing movements of air.

from here
About Etienne-Jules Marey

:)

Am crezut ca atunci cand o sa implinesc 27 de ani o sa ma simt ca si cum as manca supa cu taietei din talii de viespe. Insa a fost minunat si linistit si am zambit cu gura pana la urechi si nu mai voiam sa se termine ziua :)

Praful caselor prafului de casa

more here

Vine puternic din urma 27

Il aud cum se rostogoleste pe caldaramul din piatra cubica, hurduicand si zguduindu-i pe calatorii din el.
De ziua mea imi doresc o perdea portocalie groasa, calda si vie, care sa dea in toata camera o lumina de soare care rasare si apune in acelasi timp. Imi mai doresc o bentita rosie, o bratara cu buline, o brosa in forma de pui, un kinder surprise si o veioza in forma de ghem. Deocamdata atat :P

Prime number

A ajuns si la mine leapsa cu cele 5 lucruri secrete ( tainuite ;;) data de bliss

5) pe cand eram eu asistenta univ. imi cam placea un student ;;). Dar evident fiind o persoana deosebit de corecta, mi-am zis ca nu e etic, ca e mai mic cu 5 ani decat mine si l-am lasat in pace. Era foarte dragut, intr-un mod intelectual, foarte destept si serios si avea un nume care-mi placea foarte mult. Mai jos aveti o incercare de schitare a portretului lui :))) Arata cam asa, oamenii cu imaginatie o sa treaca peste oribilitatea desenului meu si o sa-si dea seama ce am vrut sa realizez! Chiar daca acum nu mi-ar mai fi student, chiar daca din intamplare l-as reintalni, tot ar fi cu 5 ani mai mic decat mine. Not good :p Asa ca-l trec in partea cu regrete frumoase.


4) Imi este foarte frica de Spiderman. De cand eram mica si ai mei se duceau la cinema sa vada un film cu el si voiau sa ma forteze sa vin si eu. Eu ma uitam la desene cu Mihaela, unde aparea un lup foarte stilizat, cu voce de tenor care pe mine ma speria groaznic. Si cumva am facut o asociere intre lup si bietul Spiderman, am inceput sa plang isteric si gata, fobia a fost formata. Culmea este ca, de curand, am revazut din greseala episodul cu lupul si Mihaela si Scufita Rosie ( Doamne, ce fuste scurte pot sa aiba fetele in desenul asta :|) pe jetix si am ras cu lacrimi. Dar la filmele cu Spiderman tot nu ma pot uita ( priviti insa ca-i scriu numele cu majuscula, e o frica plina de respect)

3) Am tinut un jurnal secret pe tot parcursul liceului ( secret ca secret dar era citit destul de des de catre toata familia mea cred :)) Acest jurnal este cel mai banal si plictisitor jurnal din toate cate exista pe acest pamant. In el este vorba doar despre baieti. Nu am inima sa-l arunc, dar nici sa-l recitesc nu pot, ca ma calca pe nervi. In prezent, face umbra pamantului degeaba intr-o cutie galbena. Se vede treaba ca ma pricep un pic mai mult doar la tinut jurnale publice.

2) Plang foarte des, uneori fara motiv anume. E de ajuns sa ma uit la luna de exemplu. Se pare ca a ajuns modalitatea mea preferata de descarcare a nervilor adunati. Dar uite ca merge: inca nu am nici un fir de par alb.

1) Nu am suparari medii, doar suparari de scurta durata, suparari de foarte lunga durata si suparari definitive. In plus sunt o suparata-cameleon. Daca dau de un om suparacios si certaret il imit inconstient si devin si eu la fel. Asa ca incerc din rasputeri sa dau jos cameleonul de pe mine :P.

Ne-zen

N-am mai apucat sa scriu pe blog pentru ca e o perioada naucitoare la serviciu. Cum si in weekend o sa muncesc pana pe la 11 noaptea m-am gandit sa intru in "serenity now" mode. Asa ca ascultam Bach si zambeam senina pana cand am auzit pe cineva racit tragandu-si nasul intr-un moment mai linistit al concertului. Si starea mea zen s-a evaporat rapid :-w. Back to work!

Atention

In ultimele zile comentariile mele moderate nu au ajuns la mine pe blog, asa cum era intelegerea dintre mine si blogger :P. Asa ca eu nu am stiut de comentariile voastre, am crezut ca nu comentati. Asa ca stateam linistita si imi vedeam de ale mele. Pana am primit un mail de la cineva suparat ca-l cenzurez si am intrat in template, la moderate comments. Unde ma astepta un munte de comentarii + muuult spamm :D. Probabil spamul a fost cauza pentru care nu au ajuns in casuta de mail. Le-am aprobat pe toate, nu stiu daca e problema templateului sau bloggerului, deocamdata las comentariile nemoderate.
Si da, adresa aceea cu minte-de-ceai este un blog de test pentru un template. Il rog pe acel stie el cine dar care nu vrea sa fie numit :)) sa stearga lista de linkuri de acolo daca poate :)

Asta a fost tot. Asa ca daca nu va vedeti comentariile publicate inseamna ca nu e vina mea, pentru ca eu public totul, mai putin injuraturile la adresa mea sau spamm-ul.

Aici, unde se rotesc lucrurile

Mintea mea este o fabrica de carioci, creioane colorate si carbuni. Se rostogolesc gandurile desenandu-se cu de la sine putere, se invart si se amesteca pana cand nu mai pot sa cuprind cu ochii mintii tot ce se intampla acolo. Nu am timp sa notez, sa fac schite sau sa filmez toata tevatura si rotirea continua. Uneori se strica rau caruselul si o ia intr-un ritm nebun pana cand iese din suruburi si porneste peste camp, scartaind si rotindu-se, da de un copac si se loveste, se face praf, se transforma in altceva si rotirea razna o ia de la capat.
Cand sa notez despre koriacii crescatori de reni care tricoteaza in iarba inalta si galbena haine cu maneci drept scari pana la cer, despre zmeura din zloata si omul cu privire ascutita de grebla, despre parchetul facut din picioare de pamanteni si plamanul mov, de culoarea matusii, despre pietrele inventate spre a mobiliza bolnavii in pat ca pe niste corturi, despre telegrafistul cu fatza de martzi, ora 12 si fiinta pribeaga alcatuita din oase si bere, despre fondul de ten facut din paine prajita si pescarusii minusculi, care miros a nisip si alge si care coboara din cer sa ciupeasca corzile fetelor care au viori in par? Mi-e peste putinta sa domolesc rotirea din capul meu si pierd asa de multe secvente si scene, ca atunci cand te uiti la un film care-ti place dar trebuie sa te duci sa bei apa si ti-e ciuda ca ai pierdut in acest timp din film, nu stii exact ce, poate chiar cea mai frumoasa scena :-w.

oink oink

Asa scrie pe carnetul meu dar nu vi se pare ca suna a picaturi de porc de pus in nas? Adica iti picuri asa ceva in nas cand vrei sa devii porc sau sa accentuezi anumite trasaturi de porc pe care le ai deja: fizic sau psihic.

I love this

jardin de jirafas


el beso

The 12 Shades project for Alter-arte Festival.

fromsam3-security.blogspot.com

Joyce

Cine spunea ca Acasa TV nu-si educa telespectatoarele? Dupa ce au dat filmul Nora m-am pomenit la mine pe blog cu un val de cautari despre James Joyce, Jaime Joyces ba chiar si despre James Joice. Tolerez multe greseli, dar totul pana la James Joyce!

Gandamintiri stereotipe

Sunt ceva intre ganduri fixe, amintiri si pregatiri pentru batranete, cand ori de cate ori o sa ma ridic de pe scaun o sa zic "au, salele mele" chit ca ma vor durea sau nu salele.

De cate ori ma uit la ceas si vad ca aproximativ ora 8, ma gandesc automat: "ce ora e, ce ora? e ora 8 s-un nasture". asta pentru ca imi aduce aminte de prima carte pe care am primit-o ca premiu, la serbarea de sfarsit de clasa 1: "extraterestrii de buzunar".

De cate ori trec pe langa Gara de Nord, invariabil ma gandesc: ce bine ca nu mai sunt la liceu. Asta pentru ca de cate ori treceam pe acolo cu 282-ul, cu o prietena, eram mereu prinse intr-o discutie despre cat de tare ne-a displacut sa fim la liceu.

De cate ori trec pe langa o anumita statie de masina imi fac repede o scurta revizie asupra starii memoriei mele. Asta pentru ca acolo am vazut-o pe "fetita fara memorie", o fetita care s-a intors din drum nu mai putin de 7 ori pentru ca pierduse din vedere cine stie ce, ultima oara evident pentru a-si recupera capul pierdut, ultima piesa de rezistenta a uitucilor :))

Un colt de strada, dar numai atunci cand este primavara, soare si este inflorit totul, ma face sa-mi zic in gand: " as vrea sa am un caine ca sa-i arunc un bat" pentru ca pe acolo vedeam mai demult, in fiecare primavara, un caine ducandu-si batul in gura in drum spre parc.

Am limite cand este vorba sa ma descriu fiind bucuroasa la gradul superlativ. Pentru ca nu ma pot compara si imagina decat ca un caine cu urechile date pe spate, inotand fericit spre tarm. Nu stiu de ce, poate pentru ca daca as fi un animal in mod sigur as fi un caine lup-alsacian ( desi mai sunt si zile in care ma simt un fel de hibrid intre un pui si o libelula, dar in zilele alea sunt de obicei deprimata si nu-mi place cum arat :)))

In liniste

Sa stai linistita, imbracata in verde in timp ce in jur plantele proaspat udate sug cu zgomot apa, iar in poala ta crevetii proaspat prajiti se incolacesc sfaraind si pocnind.

veronica p.

LINK

U(n)mar

Cea mai sigura parte a corpului: umerii. Fie ca sunt rotunzi ca merele pe jumatate verzi, ascutiti ca niste ace de gamalie, luciosi ca niste polonice, aspri si rosii ca niste colturi de casa din caramida, sau moi, ca nasurile de burete ale papusilor de teatru, cu ridicaturi si cucuie, ca niste domnisoare desenate de Picasso. Iti poti sprijini fruntea de ei, sau urechea. Ei estompeaza zgomotele de televizor, de conversatii, scartaitul parchetului si rotunjesc in norul de fum de tigara o bresa de aer respirabil. Miros a piele calda si sapun, a tesatura de mercerie, a canapea catifelata, a etichete, a nasturi luciosi, pe care-i poti rontai daca te simti copilareste fericit. Iti poti freca de umeri ochii obositi, iti poti inmuia obrazul de forma lor tare si poti da repede din cap, pana cand te ciufulesti si nu mai vezi nimic din cauza parului. Pe un umar poti adormi si-l poti saruta prin haine.

Minimalist tree

Ma doare inima dar in weekend voi strange bradutul meu de Craciun perfect si plin cu de toate. Sa ramana insa locul gol? Cand eu am acum un set de beculete rosii, perfecte pentru o atmosfera speciala? Asa ca in ultima zi de vacanta m-am decis ca in timpul anului, in locul bradului, sa tin impodobit un annual minimalist tree. Dar un copacel facut de mine. M-am apucat si am desenat repede o schita groaznica a copacelului minimalist. Asa ca m-am apucat sa caut prin casa materiale. Am gasit doua bare de metal, o aschie mare dintr-un toc de usa si niste coaste din scheletul unui pat. Nu aveam ce sa fac cu astea. Pana una alta am pus beculetele pe niste ramuri cu muguri, vechi de vreo patru ani, care colcaie de praf, dar arata foarte urat. Plus ca sunt atat de uscate ca mi-e frica sa nu ia foc de la beculete. Dar lumina e tare frumoasa. Asa ca m-am apucat si mai abitir sa ma gandesc cum sa fac minimalistul copacel, ca desi minimalist, se pare ca nici macar pentru el nu am materiale. Sa-l fac din sarma? Mama a venit cu ideea geniala sa punem beculetele pe telul de batut albusurile, eventual sa facem un copacel sub forma unui tel imens :)) Ceea ce trebuie sa recunoasteti, este o idee originala pentru ca nu tine nimeni in casa teluri impodobite. Dupa aceea am pus la uscat niste tulpine de crizanteme gigantice si m-am gandit sa fac din ele un copacel. Dar a iesit un fel de matura, de fapt nici macar o matura: o maturica cheala. Azi a fost urat, dar cred ca maine ma duc in parc si ma intorc carand dupa mine o creanga imensa, cu ramuri cat mai rare si mai stinghere. Desi tot nu o sa fie solutia perfecta. Doamne, ce ciuda imi este uneori ca nu sunt tamplar! :(

Aici este schita cea oribila a copacelului, care nici macar nu este exacta, pentru ca in realitate voi construi un copacel si mai amarat ( dar poza este facuta la lumina beculetelor de craciun).


ps: fara legatura cu postul, uitati jucaria mea preferatacu care m-am jucat eu astazi, plina de sadism. da, si are la inceput un copacel asemanator celui de care va vorbeam :))

Tic-tac

Inapoi la munca, nu ma pot abtine sa nu casc fara oprire. Am o stare ciudata in sensul ca nu am nici o stare. Daca un minut s-ar putea simti cumva, s-ar simti ca mine acum. Pentru ca ma simt ca o parte marunta dintr-un ceas. Cand eram mica citeam tot felul de povestiri politiste unde detectivii aflau mereu ora mortii dupa ceasul de la mana celui ucis, ceas care se spargea si se oprea in caderea acestuia. Iar eu credeam ca e normal ca atunci cand un om moare, sa se opreasca imediat si numarul timpului la ceasul cu care avea cea mai intima relatie: ceasul de la mana. Poate de aceea nu-mi place sa port ceas si poate de aceea am casa plina de ceasuri, fiecare aratand alta ora. De parca pot sa pacalesc pe cineva cu ceasurile mele! :( Mereu zic ca sunt curajoasa si nu mi-este frica nici de singuratate, nici de batranete, nici de moarte. Dar evident ca imi este.
Nu inteleg de ce sunt asa de macabra in dimineata asta :( Poate pentru ca in curand o sa fiu cu un an mai batranica.
Mai bine ascult Explosions in the sky si nu ma mai gandesc la tampenii.

La multi ani tu, tu, tu si tu! Si tu!

Cand ma duceam ieri la petrecerea de revelion ma uitam la toti oamenii din jurul meu, care de care mai impodobiti si surazatori. Cand m-am intors, toti oamenii aratau ca niste tablouri peste care cazuse o galeata de apa. Poate era de vina si lumina diminetii rece, care da acea nuanta albastrui-cenusiu-verzuie pielii. Numai neonul poate colora mai dezgustator pielea unui om. Cel mai bine arata dimineata pasarile. In dimineata asta niste pitigoi fara cearcane dadeau tuturor impresia ca afara este 1 martie, nu 1 ianuarie.
Mi-am inceput noul an incercand sa scap de o fobie: fobia sosetelor cu degete. Pentru ca am primit cadou o pereche de astfel de sosete, le-am pus in picioare si am ajuns la concluzia ca sunt unul dintre cele mai caraghioase lucruri din lume. Poate doar pantofii cu degete sa le intreaca. Am facut si niste poze pe care o sa le pun pe flickr. Nu cred ca o sa-mi placa vreodata sosetele cu degete, dar macar nu le mai consider ceva creepy.
Ce mi-a placut cel mai mult la inceputul asta de an? Ca am primit multe smsuri in care mi se ura sa fac cat mai multe poze frumoase. M-am simtit ca un fotograf celebru, care din asta traieste si pentru asta traieste si a fost un sentiment tare bun. Imi place asa de mult sa fac poze si am trambitat mult in jur despre asta. Dar nu ma asteptam ca oamenii din jur chiar sa ma ia in serios :) si sa puna un gand frumos la o parte pentru asta. Mai ales numai pentru asta :)
Si mi-a mai placut ca nu m-am mai temut sa merg pe strada de frica petardelor cu care in alti ani ploua sau mai bine zis tuna si fulgera.
Cel mai frumos lucru pana acum? Ceva de neinteles: cand m-am intors dimineata acasa am avut cel mai straniu sentiment: o ciudata duiosie si dragoste pentru lucrurile mele. Parca ma intorsesem dintr-o lunga calatorie de regasire a adevaratului meu Eu si-mi regaseam lucrurile preferate.
Acum stau si mananc pielea de martzipan a unui tort si ma gandesc la anul asta nou. Mi-am propus sa fac atatea lucruri frumoase si stiu ca nu o sa apuc nici un sfert din ele. Dar numai gandul la ele imi da o stare de liniste si fericire de care stiu sigur ca nu o sa scap cateva zile bune.