Tuesday, January 30, 2007

Silence, please!

Jumatate din vagonul metroului era ocupat de surdomuti. Intai m-a frapat linistea, se auzea doar zgomotul facut de metrou, apoi m-a frapat forfota nonverbala din jurul meu: semnele facute rapid, miscarile corpului mult mai exagerate. Parca se auzea un falfait de aripi neincetat. Asta m-a facut sa ma gandesc la ultima data cand am reusit sa comunic cu cineva in alt fel decat prin vorbe si n-am prea reusit
(bineinteles, vorbesc de comunicarea face to face).

Este foarte greu sa gasesti oameni cu care sa taci si sa te simti confortabil si care, mai ales, sa nu se simta obligati sa compenseze tacerea ta. Uneori ma simt atat de bine incat nu am nimic de zis. Nu consider ca trebuie sa turui nonstop si pauzele moarte considerate "jenante" dintr-o conversatie nu ma deranjeaza deloc. Numai ca am dat aproape numai peste persoane care cred altceva.

Am avut un prieten care percepea toate pauzele astea moarte drept un esec personal, el considerandu-se un mare entertainer. Ca atare orice discutie trebuia sa curga ca un rau, fara sa intalneasca nici un hop sau o cotitura. Si trebuia sa fie obligatoriu amuzanta! Orice subiect terminat, trebuia urmat in secunda urmatoare de un alt subiect. Toate intalnirile cu el erau epuizante din punct de vedere al comunicarii. Simteam presiunea atat de mare, incat nu de multe ori ma duceam la intalniri cu temele facute: liste mentale de subiecte posibile, cat mai variate, de conversatie :)) Am reusit insa sa pun piciorul in prag cand a fost vorba de filme. La tacerea din timpul filmului nu o sa fiu niciodata pregatita sa renunt.

In ultima vreme simt din ce in ce mai mult fizic nevoia sa tac si sa zambesc mai mult. Si sa vorbesc mult mai incet, pentru ca nu numai ca am devenit mult mai nervoasa si vorbesc mult mai rastit, din te miri ce, am inceput sa vorbesc si in mod obisnuit mult mai rapid. Parca prin vorbele mele trece un tren rapid. Este prea obositor pentru mine ritmul asta pe care nici nu stiu cine mi-l impune: locul de munca, oamenii din jurul meu care se invart prin viata ca niste titirezi, faptul ca in ultima vreme 90% din comunicarea mea se petrece online, unde trebuie sa tastezi repede si cat se poate de corect daca vrei sa ai o conversatie cu sens? Toate ritmurile astea se aduna si te trezesti ca ajungi sa faci totul in graba. Si nici macar nu e ritmul distractiv al unui carusel! :(

8 comments:

mogador said...

oamenii nu mai traiesc asa:

“To live content with small means; to seek elegance rather than luxury; and refinement rather than fashion; to be worthy, not respectable; and wealthy, not rich; to study hard, think quietly, talk gently, act frankly; to listen to stars and birds, to babes and sages, with open heart; to bear all cheerfully, do all bravely, await occasion, hurry never; in a word, to let the spiritual, unbidden and unconscious grow up through the common. This is to be my symphony.” [ William Henry Channing ]
...si e pacat, mare pacat.

ovydell said...

:| :) :| :)...:P

Anonymous said...

citindu-te mi s-a facut asa un dor de cineva cu care taceam atat de bine impreuna... aproape de perfectiune, in liniste... si mi-e atat de dor...

Anonymous said...

mi-a placut postul asta atat de mult incat l-am nominalizat la blogfest :D

Irene said...

multumesc frumos :)
si acum ca te=am prins: zi-mi si mie, nu-i asa ca ai sub 18 ani? :)

Anonymous said...

Da, am vazut. Am 18 in capat, dar dat fiind faptul ca sunt adesea confundata cu o mucia de a saptea...:P

zet said...

M`am indragostit de tine de 10 ori pe minut adica de 300 de ori de cand citesc pe nerasuflate blogul tau

Irene said...

pai ia-o mai incet :P
:) >:D<