Iubire tip 1 si iubire tip 2

Am 2 feluri preferate de povesti de iubire.
Cele care incep cu o pierdere: am pierdut trenul, am alergat dupa autobuz si mi-a inchis usa in nas, am fugit dupa caine, hamster, cutie care s-a rostogolit, mi-am pierdut portofelul, cheful, felul de-a fi, prietena, prietenul, timpul, serviciul, batista, cercelul liftul, tot ce aveam pe lumea. Dar daca nu pierdeam si nu eram ravasit, ca dupa orice pierdere, oricat de mare sau de mica, nu as fi primit un premiu de consolare: acel cineva foarte special.
Si cele de la polul opus, care incep cu o victorie: am prins telecabina, am luat exact atunci metroul, am ajuns totusi la petrecere, in ultima clipa, m-am dus cu greu la magazin, la concert, am luat interviul in ciuda celor 100 de persoane, am luat examenul, nava spatiala, biletul de cinema. Ca de obicei, invingatorul primeste premiul cel mare: acel cineva foarte special.
La mine e mereu o situatie jumatate pierdere-jumatate victorie. Ca si cum habar n-am pe ce lume traiesc.

Post cu luminite colorate

Afara e ceata, dar toate geamurile din jur sunt impodobite cu luminite, asa ca vremea urata nu ma intristeaza. Iar eu am familia de dinozauri care-mi pazeste cu strasnicie geamul. Sunt niste dinozauri de treaba, care nu cer salariu pentru ceea ce fac. Imi mai trebuie o familie de brontozauri si la usa de la intrare, pentru colindatorii care trec si zguduie clanta, in rest e liniste. Patul e plin de mandarine, briose si bomboane, mi-as dori doar sa existe si greieri de iarna, sa intre cantecul lor odata cu aerul rece pe geam. Imi trec prin cap o multime de lucruri bune si imi sunt recunoscatoare pentru asta. Pentru ca a fost un an alb-negru: multe fericiri mari si nefericiri la fel de mari, multe fapte bune si fapte oribile, dar nu pot sa zic ca ma plang. Un an dezechilibrat ca un leagan patrat e mai bun decat unul echilibrat si plictisitor ca un leagan stricat. :)
Sarbatori fericite! :)

Despre risc si voie buna!

Nu pot sa zic ca risc prea des. Imi place sa traiesc mai mult intr-o perna moale, sa nu ma arunc cu capul inainte in fiecare zi pentru ca n-am casca de protectie si tin la capul meu. Dar risc totusi indeajuns de des si mult incat sa nu ma plictisesc si sa am parte de intamplari de care imi aduc aminte peste ani si ani.
Niciodata nu mi s-a intamplat sa risc si sa zic "ce greseala epocala, mai bine stateam in banca mea". Poate lucrurile nu au iesit bine pe termen lung, poate au iesit chiar prost pe termen scurt, dar a iesit mereu frumos. Si, mai ales, de-abia atunci mi-am dat seama cata putere am, ca am mai multa decat cred.
Si chiar daca o sa ajung vreodata la o masa de ruleta cu miza mare si o sa pariez un milion de dolari pe rosu si o sa pierd totul intr-o secunda, sunt sigura ca o sa plec de acolo fluierand si la urmatorul risc o sa castig de 2 ori mai mult!

no comments for this post

Dragii mei necunoscuti

In fiecare zi dau pe internet si pe strada peste oameni cu care as vrea sa am de-a face. Sa fim macar semi-prieteni, daca nu prieteni buni. Ii aleg dupa ceva ce nu poate fi descris, pur si simplu au un aer familiar, care are sens pentru mine. De exemplu, azi am vazut un baiat cu care mi-ar fi placut sa joc ping-pong, cu o fata mi-ar fi placut sa merg la cumparat oja cu sclipici, cu alte 2 fete sa merg la o degustare de vin, cu un domn extrem de bine imbracat as fi mers la o prezentare de moda sau la cumparat candelabre de cristal, cu o doamna as fi vorbit despre barbatii din ziua de azi, iar cu un baiat as fi facut schimb de muzica. Si tot asa, insira-te margarite. Si poate undeva, candva, cine stie... chiar o sa reusesc sa ma imprietenesc cu 10% din omenire.

Feng shui propriu si personal

Pentru o viata minunata si plina de impliniri, se pune in partea de nord o farfurie nesfarsita, gigantica, cu ciocolata de casa. In partea de sud se construieste un turn de carti, gata sa se darame la primul bobarnac. In partea de est se pune telefonul mobil la incarcat, iar in partea de vest un pat cu cat mai multe perne mobilat. In partea de nord-est se aranjeaza o colectie de papuci de casa unii mai seriosi, altii mai neseriosi, potriviti pentru fiecare stare sau musafir. In partea de nord-vest se tin pe o tava canile de ceai, paharele de whiskey si sticla de vin - sa fie la indemana atunci cand vrei sa te ametesti in cinstea cuiva. In partea de sud-est se planteaza o padure de interior: ficusi, bambusi inelati, plante de jad, banani si tot felul de plante necunoscute de bloc. Uneori se cresc lighioane si paianjeni care pot fi dresati usor, pe post de ogari cu multe picioare slabe si inalte. In partea de sud-vest se pune canapeaua pentru musafiri, muzica care nu le umfla urechile si filme pe care nimeni n-are chef sa le vada la cinema.

Despre zilele grele

Uneori mi-e greu si atunci devin slaba si trista. In prima faza, depresia are 1-0. Ma baga intr-un sac negru, are impresia ca a castigat razboiul si se bucura ca un corb oribil ce e.

Apoi se intampla ceva. Exact cand nu mai am deloc putere si vreau sa traiesc in sacul negru, departe de lumina si de oameni si de orice bucurie, ma salt la suprafata, imi prind de fata cu carlige de rufe un zambet mic, ma zbat sa ies si sa ma departez de griji si incerc sa rad ca si cum n-am nicio grija pe lume. Sa iau fiecare zi grea ca pe o zi un pic mai usoara.

Si timpul trece, vin vremuri mai bune, supararile lasa urme care se sterg usor-usor si bag sacul negru inapoi in dulapul corbului. Sunt foarte recunoscatoare ca, desi sunt un om pasnic, inca pot sa ma lupt cu mine insami si sa inving.

Dar adevarul e ca in astfel de momente mi-as dori ca oamenii din jur sa fie mai intelegatori, rabdatori si mai iubitori.

Miracolul din metroul Garoafa

As putea sa scriu despre lucrurile din viata mea care merg anapoda, ca-s multe si variate. O simfonie de defectiuni si de suparari. 

Saaaau as putea sa scriu despre o mica (si ca de obicei inutila) dorinta implinita.

Stateam intr-un dimineata in metrou, mi-era somn si aveam sprancenele atat de incruntate incat mai aveau un pic si-mi cadeau pe obraji. Si cascam ca sa le mai ridic la locul lor. Deodata am observat: nimeni din jurul meu nu casca dupa ce eu cascam. In schimb, cand baiatul din dreapta, sau barbatul cu ochelari din fata mea, sau fata cu palton albastru de la usa, cascau, toata lumea, inclusiv eu, cascam cu totii pana la lacrimi.

Atunci mi-am dat seama: nu pot sa molipsesc oamenii atunci cand casc! Imi lipseste acest mecanism pe care ar trebui sa-l aiba toata lumea! Dupa ce ca am o lista de defecte cat China, mai trebuia sa adaug si asta acum.

 Descoperirea m-a suparat mai mult decat credeam. Am inceput sa casc pe strada, la serviciu, la magazin, la cinema. Nimeni nu observa, nimeni nu se molipsea, stiam acum ce simte omul invizibil. Cu toate acestea, nu m-am lasat si am exersat. Perseverenta, nu talentul sau norocul, conteaza, nu-i asa?

Si uite-asa, intr-o foarte dimineata, intr-un vagon de metrou aproape gol, am cascat cu sinceritate. Nu stiu daca a fost o simpla intamplare sau lucrurile au revenit la normal, dar am observat cum, ca intr-un joc de domino, ceilalti calatori incep si ei sa caste, pe rand, ca oamenii care fac valuri la meciurile de fotbal. Si m-am simtit ca si cum as fi avut parte de o mica, dar importanta, victorie.

Vino pe planeta mea!

Pe planeta mea lumea poarta cu placere pulovere. Suntem un pic invechiti, desi purtam pantofi moderni, de staruri pop si suntem la curent cu ultimele noutati din lume. Buletinele meteo arata ca nivelul responsabilitatilor  domestice a crescut ingrijorator in ultima perioada, dar nimeni nu-si face prea multe griji. Filosofia celor de pe planeta mea este ca veselia salveaza omenirea, asa ca oamenii fac in continuare glume, orice ar fi.
Pe planeta mea se citesc la ora actuala carti cat mai mari si mai cartonate, se poarta discutii infinite si se fac economii pentru carti despre anatomia mainii. Lumea discuta despre filme, retete de punch, creaturi legendare, origami si muzica extraterestra.
Pe planeta mea lumea e extrem de civilizata. Adevarul e ca suntem toti niste mici tirani dictatori, prea politicosi si lenesi insa ca sa ne subjugam reciproc.

Citeste pentru doi

Cand sunt foarte, foarte, foarte suparata, de cele mai multe ori pentru ca viata mi-a aruncat in cap ba cu un butoi, ba cu o sticla, ori un munte pitic de 14 kile, ma strang in pat, ma fac mica mica de tot si-mi citesc cu voce tare Cartea cu Apolodor, pinguinul din Labrador. Functioneaza la fel de bine ca 100 de strangeri in brate.
Imi place sa citesc si sa mi se citeasca si daca o sa am un copil o sa-i citesc toate povestile de pe pamantul asta + atlase de botanica, zoologie si mineralogie ( bietul copil). Daca sunteti si voi ca mine, Booktopia, reteaua sociala prietena cu cititul, va cheama sa Cititi pentru doi - unui copil caruia nu are cine sa-i spuna povesti sau unui batran care nu mai are pe nimeni. Nu e un proiect frumos?

Cea mai mare pauza din lume

Stiti cum e in filme: eroul principal nu are loc de munca si-si cauta, si-si cauta, si nu gaseste nimic, si exact inainte sa fie dat afara din casa si sa se mute intr-o cabina telefonica, PAC - un necunoscut ii ofera cel mai bun loc de munca din lume.
Sau personajul principal feminin care nu-si gaseste sufletul pereche desi se intalneste cu sute si mii de barbati si exact cand vrea sa lase totul balta, sa renunte la barbati si sa nu-si mai dea cu oja unghiile de la picioare, BAM - ii apare brusc in fata si se indragosteste de ea cel mai frumos si minunat si bogat barbat din lume.

Ca-n filmele cu buget redus, in ultima vreme mi-a mers totul prost si pana la urma m-am ales si cu racealo-gripo-virozo-guturai de toamna. Si cum stateam eu necajita si ma gandeam la lucrurile obisnuite (faptul ca nu mai poti sa ai incredere in instalatori ca pe vremuri, sau ca oamenii nu se mai ofera asa usor sa-ti faca o supa buna la raceala), avand usoara impresie ca toata lumea m-a parasit pentru ca nimanui nu-i plac oamenii care stau raciti mai mult de 3 zile, BONG - am primit deodata un cadou-surpriza: o cutie plina cu batoane KIT KAT. Nu e nici cel mai bun loc de munca din lume, nici cel mai frumos barbat din lume, dar e totusi o cutie mare, plina cu KIT KAT, pe post de invitatie la World's Biggest Break! Pauza asta mondiala o sa aiba loc foarte curand, pe 11 octombrie, si ca sa participi trebuie doar sa intri in aplicatie si sa trimiti pauze prietenilor.
Deci, macar am primit si eu ceva care este "cel mai ... din lume": cea mai mare pauza din lume. :)

Candva...

Uneori am asa un chef sa ma apuc de un proiect unic, fantastic, nemaipomenit, sa ramana oamenii stana de piatra si sa se minuneze cand aud de el. Sa ma faca sa nu dorm noaptea, sa-mi frang mainile de dimineata pana seara de cat de uimitor este. Sa pornesc in jurul lumii si sa dau interviuri ziarelor de provincie vorbind despre proiect. Si sa apara tot felul de bunicute si unchi cu mustati care sa declare ca lumea lor e un pic mai buna de cand a aparut acest proiect mirific.
Pana la urma am facut un chec. A iesit asa-si-asa.

Acasa, pe vreme rea.

Ora mea preferata de venit acasa toamna este seara, pe la 9. Imi place sa aprind veiozele si sa pun apa la fiert, pentru un ceai cu rom. O friptura in cuptor si o prajitura cu ananas. Imi scot cerceii cei cruzi, in forma de dinozauri lipsiti de intelegere, care ma zgarie ori de cate ori prind momentul, si-i inchid in gradina zoologica, alaturi de celelalte animale de pus la urechi. Imi desert geanta pe covorul pufos si strang intr-un morman toate chitantele care se aduna peste zi. Altfel ma napadesc ca iedera financiara. Si ma bucur ca macar 2 zile pe saptamana pot sa ma bucur de linistea asta singuratica si casnica, un mic lux in locul sampaniei pre care de ceva vreme nu mai pot s-o beau pentru ca-mi da dureri de cap.

Iarna, cand e soare si zapada, imi place sa ma intorc acasa dimineata, pe la 8. Mai ales duminica. La geamuri se vad oamenii de-abia treziti, inca in pijamale, papagalii din bucatarii isi intind aripile somnorosi si soarele incalzeste caciula ca pe un coif de aur. Si totul sclipeste, trozneste, tuseste pe infundate, din cauza zapezii.

Pe culmile discretiei si modestiei

De ceva vreme trec printr-o perioada foarte ciudata: am devenit extrem de discreta. Asta dauneaza scrisului pe blog si pe tot felul de retetele sociale. Orice as scrie am senzatia ca este foarte personal ( daca nu pentru mine, atunci pentru celelalte persoane implicate), ca este ceva special si intim si nu pot sa-l arat si lumii fara sa am senzatia ca pierd ceva. Nici macar o poza cu o prajitura nu mai pot posta fara sa ma simt aiurea. Si daca asta si cealalta si altele sunt atat de private, nu-mi mai ramane nimic de spus. 

In afara de discretia monstruoasa de care dau dovada, am luat-o razna si cu modestia. Daca povestesc despre ceva ce mi-a iesit bine, am impresia ca ma laud ca om arogant si egoist si ma simt foarte prost. Iar cand citesc posturile altora, in care insira numai reusita dupa reusita si succes dupa succes, imi vine sa nu ma mai laud niciodata ca sa nu ajung niciodata asa.

In rest, sunt un om normal. :))

Sper sa fie doar o faza totusi, sunt de parere ca oamenii prea discreti pot sa explodeze la un moment dat din cauza atator lucruri secrete.

Amanunte gospodaresti

Am facut un recesamant de toamna printre lucrurile mele si am tras urmatoarele concluzii:
- sunt plina de nasturi de rezerva: din metal, colorati, nasturi cu gauri, fara gauri, nasturi minori si nasturi majori, imbracati in stofa sau din lemn.
- imi trebuie urgent 2 oale gigantice si un suport de mini-torturi si un set de farfurii albastre.
- stilul pe care-l voi adopta in aceasta toamna este cel de vampir adolescent bland, pasionat de traforaj, si implica mult visiniu si pulovere subtiri, in dungi.
- mi-am facut caiet de retete. Are mai mult desene si povestiri scurte decat retete pentru ca asta e, sunt mai buna la asa ceva decat la bucatarit. Dar nu ma las pana nu devin specialista in fripturi si mini-torturi ( sau, ma rog, semi-specialista, trebuie sa raman realista totusi).
- am capatat o noua dependenta: painea prajita la gratar.

Jurnal de sunete de noapte

Mi-ar fi placut sa am urechi mari si roz, de hamster vesel. Le-as fi purtat cu mandrie pe strada, printre comentariile rautacioase ale trecatorilor-magari si nu le-as fi ascuns nici macar o singura data cu parul.
Am insa o pereche de urechi obisnuite, de care imi aduc aminte doar atunci cand imi aleg cerceii. Noaptea insa, cred ca-mi cresc alte urechi. Urechile mult-dorite. Pentru ca aud tot: strigate de bufnite, chiuituri de lilieci, injuraturi de motani si golani si vecini batausi, melodiile din masinile care trec pe strada, pupaturi de indragostiti, 7 tipuri de sirene si claxoane, certurile locatarilor insomniaci, suieraturile tevilor, bazaielile vampirilor si fosnetul paianjenilor balerini. Si cate si mai cate.

Castele

Imi doresc un castel parasit, bantuit si neingrijit. Pentru ca sunt o ne-perfectionista - sunt de parere ca un om obsedat de curatenie nu are cum sa reziste intr-un castel mare si intunecos, pe care nu-l poti curata niciodata asa cum trebuie, unde peretii din piatra sunt din ce in ce mai negri - culoare care merge perfect cu perdele albe si albastre.
N-am de unde sa iau castelul (deocamdata), noroc ca imi pot face singura un castel din plapuma si perne - cel mai comod castel, in care pot pune "stop" realitatii cand zilele imi sunt prea grele. Si mai pot face un castel din carti de joc - pisoiul demolator de case mici e departe si nu-l poate atinge. Si mai pot face un castel din hartie alba - am facut deja unul in timp ce stateam comod pe covorul nou si pufos pentru ca simteam ca daca nu construiesc ceva care sa nu se naruie la prima miscare, o iau razna. Si am construit si un castel de haine, mi-a parut rau cand am fost nevoita sa-l bag inapoi in dulap. Si un mini-castel din pamant, intr-un ghiveci parasit de floare - a iesit un fel de movilita noroioasa, casa perfecta pentru un monstru mocirlos.
Sunt plina de castele. Nu e de mirare ca ma consider un om foarte bogat.

- fara comentarii -

Hai sa

mancam mere verzi, sa traim intr-o comedie, sa nu ne purtam asa cum ne spune ceasul din vesta interioara, sa inventam o limba proprie asa cum faceam cand eram copii, sa adoptam o musca, sa mancam o gogoasa nesanatoasa sub un copac plin de omizi, sa altoim un copac, sa umflam un balon, sa vopsim o unghie verde-una rosie si tot asa, sa ne facem singuri cheful chiar daca nu avem chef, sa punem la cale o intalnire la o prajitura - nu asa ar trebui sa inceapa un film care nu are succes la critici?

Cadou - cuvantul care deschide toate usile

De vreo 2 ani incoace m-a cuprins febra cadourilor facute fara niciun motiv. Am facut si am primit atat de multe cadouri incat am avut impresia la un moment dat ca am inventat un circuit nou al lucrurilor in natura.
Imi plac cadourile mici, luate din magazine mici si bizare, din orase de provincie, sau pur si simplu de la supermarket. Te duci repede sa cumperi un suc si vezi brusc si o inghetata in forma de raton, nici nu stiai ca exista asa ceva, normal ca trebuie sa o duci repede acasa, in vizuina, la omul care iubeste ciudateniile.
Imi mai plac cadourile medii, cand primesc ceva ce-mi doresc dar tot aman, pentru ca am prostul obicei sa aman lucrurile de care am nevoie. Sunt cadouri care costa ceva mai mult, un parfum cu nume ca Libelula din Paris sau farfurii care prind mereu bine in bucatarie, pentru ca eu nu reusesc sa strang mai mult de 4 farfurii la un loc, genul de c adouri ce nu sunt spontane, dar nu-s nici chiar atat de scumpe incat sa ma simt prost ca le primesc.
Si mi-ar placea sa primesc la un moment dat si cadouri mari, cum sunt "cadourile-experienta" de la Originalo, genul de cadouri pe care le primesc mereu personajele din filme, de care eu insa n-am prea avut parte. Dar nu ma plang, mai e timp. :)

Numar nelimitat de dorinte

Mi-am facut o lista noua de dorinte: sa plec la un moment dat prin jungla, sa dresez un wombat ( wombat-ul matur poate fi considerat la fel de rauvoitor ca hipopotamul), sa croiesc niste pijamale ce merg sa fie purtate si pe strada, sa-mi petrec partea ploioasa a toamnei intr-o pereche de cizme de cauciuc mai rosii ca sangele voinicului, sa pictez un portret gigantic, sa colectionez poze de oameni cu fețe fantomatice, sa-mi fac singura o biblioteca din cutii ( una care sa nu-mi cada in cap atunci cand trece un camion pe strada, daca se poate), sa construiesc o mini-sera si scot din cap o reteta noua, formidabila, absolut originala, de mancare cu galuste.

Reteaua real-sociala

Cea mai minunata retea sociala ( la care nu o sa renunt niciodata) e aia a oamenilor stransi in bucatarie, carora le dai ce ai prin frigider, care-ti beau tot ceaiul, vinul si sucul din frigider si nu fac mofturi la inghetata - poate sa coste 1 leu sau 50 de lei, e la fel de buna.
Cea mai minunata retea sociala poate sa contina uneori numai 2 oameni si atat. Si sa fie de ajuns.

Aduceti masina de facut zgomot in platou!

Ascult muzica linistita, vorbesc cu oameni calmi, stau noaptea tarziu, in intuneric, cu sonorul filmului redus la tacere, ascultand golanii cum joaca table pe infundate, merg tiptil pentru ca nu-mi place zdupaitul, vorbesc incet si cugetat si nu (mai) trantesc usile, tin telefonul mai mult pe silent si daca as putea, as vorbi jumatate din zi pe muteste si telepatic. Si cand aud un om vorbind mult prea tare, ma incrunt dezaprobator.

Concluzia: e prea multa liniste in viata mea.

Toamna-i galbena, nu gri

   Nici nu a venit bine vara ca mie incepe sa mi se para ca se simte toamna la orizont. (E ceva normal pentru mine: de exemplu, ma uit la un jeleu si nu ma gandesc cat de bun e in timp ce-l mananc, tot ce-mi vine in cap e ca o sa se termine foarte curand, asa ca sa fac bine sa ma bucur de el cat de mult pot, sa nu cumva sa nu apreciez cum trebuie jeleul, ca alta ocazie nu o sa mai am si o sa-mi para rau).
Vad semne de toamna peste tot in timp ce merg prin deșert si simt cum mi se usuca pielea si devine pergament de elefant: mormane de frunze galbene, miros de ardei copt si clincanit care se aude din bucatarii pe inserat, acel tip de zdranganit de farfurii pregatite pentru copiii care vin de la scoala.
   Si tare imi doresc sa ies acum pe usa si sa ma trezesc intr-o toamna uscata, cu termometrul blocat la 20 de grade, sa-mi pun pe mine un pulover nu foarte gros si o haina gri-soriceasca, si picioarele sa intre vesele in ghete pudrate de praf, din piele intoarsa, si sa ies la o la o plimbare printre ghindele din parc si sa ma vad numai galben-rosu-portocaliu in fata ochilor, apoi iesiri nesfarsite la ceai in cani pline de buline, ceaiuri care miros a portocale sau mure sau nuca de cocos cu rom, in timp ce frig palmele si fac masaj cu aburi la nas, iar eu numar ca un mafiot banii inainte de cumparaturi de fulare pufoase sau manusi cu semi-degete, si indes pe cap caciula in dungi, cu moț gigantic, care electrizeaza parul, dar parul meu se electrizeaza oricum ca un țipar,  indiferent de conditii, asa ca nu mai conteaza.

2 case

Treceam acum cativa ani pe langa o casa pazita de doi plopi uscati. Era o casa singuratica, frumoasa dar neingrijita. Era napadita de buruieni si pisici fara stapan. Avea perdele la geamuri, parea locuita de niste suflete inchise. Din cand in cand auzeam venind de undeva un fel de marait infricosator. Imi imaginam un cuplu de batrani cu maini tremurande si zgariate, spaland cu un burete de vase, intr-un lighean in bucatarie, un leopard salbatic, adus de cine-stie-unde de nepoti si parasit acolo.

O alta casa care-mi placea era o casa unde se spalau multe cearceafuri. Avea gauri in acoperis si o bicicleta stricata in curte, casuta postala ruginise si banca din fata usii era mereu plina de frunze galbene,  ca intr-o toamna permanenta, nesfarsita. Si niciodata nu vedeam pe nimeni scotand capul pe geamurile murdare sau iesind pe usa cu vopsea scorojita. Am tras atunci concluzia ca era o casa cu fantome. Niste fantome mai curate decat media statistica, din moment ce-si spalau cu atata drag cearceafurile.

Recensamant

Imi plac oamenii blanzi, atat de blanzi incat nu-ti zic niciodata nici macar un "du-te mai incolo". Imi plac oamenii care imi pun si mie intrebari, nu se multumesc doar sa raspunda intrebarilor mele. Ii iubesc pe cei ce nu se baga cu de-a sila in viata mea, care imi dau timp si imi inteleg nevoia de spatiu. Cei care vor sa incerce lucrurile care-mi plac mie si ma conving si pe mine sa renunt la incapatanare si sa intru un pic in lumea lor. Si-mi mai plac oamenii care nu se supara cu una-cu doua pe mine doar pentru ca nu ma port ca un om perfect si nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lor. Adevarul e ca prea avem cu totii asteptari cocotate pe picioroange si cei ce nu renunta la perfectionismul asta relational risca sa se dea peste cap si sa se transforme in bursuci cu limba ascutita de critic. Imi plac oamenii care se lumineaza atunci cand ma vad si nu se plictisesc cu mine nici macar atunci cand recunosc si eu ca m-au prins intr-un moment in care sunt extrem de plictisitoare. Si-mi plac si oamenii care nu se prefac mereu ca sunt veseli si fericiti si victoriosi, care impacheteaza cadourile in ce gasesc si ei prin casa si cu care pot vorbi in limba nonsensiana.

Termometrul arata ca asfaltul are febra

Sa vedem partea buna a lucrurilor: da, e foarte cald, dar in decembrie o sa ne amintim cu placere de parul strans in varful capului, de geamurile mereu deschise ca niste ochi insomniaci si de limonada tinuta in congelator ca sa se raceasca mai repede. De fustele colorate si sandalele lipaitoare si de sentimentul de vacanta pe care il ai chiar si atunci cand deschizi dimineata usa de birou.

Si mai cred ca prieteniile si relatiile care trec cu bine de astfel de zile fierbinti, lipicioase si transpirate, au sanse mari sa dureze. Cand treci printr-un cuptor alaturi de cineva, e clar ca relatia e destul de puternica sa treaca peste o gramada de greutati. "La bine si la greu" ar trebui schimbat in "la fierbinteala si la inghet".

2 lucruri pe ordinea de zi

Desi oamenii cred ca eu beau foarte mult ceai, de fapt singurul meu ceai zilnic, fara de care nu pot si nu vreau sa-mi incep ziua, e cel de dimineata. Ma trezesc extrem de devreme doar ca sa am timp sa stau adormita langa ibricul in care clocoteste apa, sa am timp sa tin cana in mana, sa astept sa se raceasca si sa-l pot bea pe indelete, de preferat la soare. Cat il beau nu ma gandesc la nimic, nu-mi planuiesc ziua, e singurul moment in care totul e perfect pentru ca am oprit timpul intr-un loc cald, aromat si sigur.


Zilele astea imi tin tot felul de discursuri. Ma joc de-a presedintele cu mine insami. Sunt un presedinte sever, dar bun, singurul meu defect e ca am mania cuvantarilor. Imi tot zic sa nu tin seama de probleme, ca asa stau lucrurile in lume, e mereu ceva dureros pe drum, trebuie doar sa fiu puternica si vesela. Si atunci cand mi se intampla sa-mi fie greu, sa ma duc prin librarii seara tarziu, sa ma refac cu mirosul de carti noi. Sau sa intru in depozitul de mobila, sa ma plimb prin aroma dulapurilor din pal. Si sa-mi dau voie sa-mi cumpar oricat de multe fuste verzi doresc - pentru ca ma fac sa vreau sa dansez si sa ma invart ca un hopa-mitica entuziast. Si uite asa, pe langa multiplele mele statusuri si roluri, am devenit si presedintele dansator din mica tara de pe continentul apartamentului nr.13.

No comments for this post

Ceasuri la galop

In ultima vreme parca mi-a ramas timpul scurt. Ma trezesc dimineata la 7 si se face imediat miezul noptii. M-am invartit un pic si gata, e saptamana viitoare. Apoi ma trezesc ca a trecut anul si eu nu stiu cand, cum, ce. Si de ce e totul asa jos si mic si putin in jurul meu. M-am facut eu gigant, a intrat totul la apa? Ma apuc de desenat, termin un caiet si parca totusi m-am apucat de asta acum doar un minut. Inainte, cand ma duceam sa ma vad cu oameni care intarziau, uram cele 10 minute care se scurgeau greu, ca picatura chinezeasca dintr-un robinet ruginit. Acum oricat as veni de devreme, fac 3 pasi in stanga, 2 in dreapta, si intarziatul a aparut in pas alert la orizont. Trebuie facut ceva ca m-am zapacit rau si nu inteleg cine da bice minutelor sa goneasca pe campii.
Apropo de timp, ca tot ziceam de hotelul cu creativii inchisi in afara timpului, a aparut si http://www.youtube.com/user/GrolschRO documentarul in caz ca sunteti curiosi ce a iesit. :)

Scoala oamenilor sensibili

E greu sa fii sensibil, sa te raneasca pana si cel mai mic cuvant, sa nu poti dormi din cauza unei priviri taioase, a unei imagini neobisnuite pe care ai avut norocul sau nenorocul sa o vezi in ziua aceea. Sa simti totul la puterea a 100-a, sa te loveasca cele mai usoare emotii si sa fii o rana deschisa cam 23 de ore din 24. Si sa fii mereu nevoit sa faci fata furtunilor celorlalti, care sforaie fara griji in jurul tau.
Oamenii sensibili au nevoie de o altfel de scoala decat oamenii obisnuiti. Nu au nevoie de oameni brutali, ei nu-i obisnuiesc cu viata, le taie cu toporul parti din suflet si le lasa asa, ciopartite. Au nevoie in schimb de experiente puternice. Asa ca vorbind cu R. am schitat o scoala a sensibililor la care eu m-as duce si acum, desi intre timp am invatat cu chiu si vai sa-mi tin sensibilitatea tin in hambar si sa o las sa-si faca de cap mai rar.
Oamenii sensibili au nevoie de oameni puternici, dar buni si milosi, in jur. Severi doar atunci cand omul sensibil face o ditamai boacana. Un om sensibil trebuie invatat sa manuiasca un topor si o grebla, ba chiar si o ghioaga. Mainile lui ca doua chei sol trebuie invatate sa fie cat mai practice. In loc de pian si balet, l-as trimite pe sensibil sa invete sa danseze o hora populara, unde lumea chiuie si se invarte pana ameteste. Apoi l-as trimite la dans contemporan si l-as pune sa invete sa fie original,  fara sa-l intereseze modul in care se manifesta corpurile celorlalti. Astfel, un sensibil ametit de dans nu mai are putere sa se concentreze pe propriile lui frici sau sa vada durere in jur. Si n-ar mai visa nimic de oboseala. L-as invata sa prepare cartofi prajiti, clatite, ciorba de perisoare si mititei, mancaruri cat mai prozaice si sociale, care au nevoie de public cat mai numeros.
Omul sensibil s-ar juca cu pui de ursi, ar ridica bolovani si ar invata sa prinda pastravi cu mana goala. Si incetul cu incetul ar invata sa iasa uneori din inima lui care palpaie mult prea intens si ar ajunge probabil un Superman (sau un ultim mohican) cat se poate de normal si fericit in lumea ciudata in care suntem nevoiti sa ne gasim un loc cu totii.

Am disparut un pic pentru ca am fost sa ma plimb

Perioada asta o sa fie amintita peste ani si ani drept perioada plimbarilor prin noapte cu miros de tei. Cu E. de mana, cu tenisi rozatori sau sandale verzi agatate de picioare, cu un pic cam multe beri, cu discutii despre toate si nimic. Cu Pink Floyd in urechi la lucru, cu filme vechi si tricouri comode, clatite cu ciocolata la fiecare pranz si multe ilustratii cu monstri si lupi.
Habar n-am daca e perioada mea preferata dupa prea multe zile urate de iarna. Dar linistea pe care o simt e clar starea mea preferata.

Povestea monstrului cu adidasi albastri

Cand n-am inspiratie, dau drumul la muzica, iau pixul si incep sa desenez.Cel mai mult imi place sa scot la iveala monstri. Sunt cei mai interesanti, nu e nevoie de talent sa desenezi un monstru adevarat si imi dau o gramada de idei in doi timpi si trei miscari.
Azi am desenat un monstru in laboratorul din Experience Hotel si mi-a iesit mai bine decat mai asteptam. Asa ca m-am entuziasmat si am scris repede Povestea Monstrului cu Adidasi Albastri:

   Monstrul era mare si labartat, locuia sub un pod si putea fi vazut mai
tot timpul mancand un carnat. Nu facea nimic toata ziua, se plimba
printre broaste prin apa, pana cand il tragea curentul si termina
toata provizia de nurofen a farmaciei din apropiere. Si suferea pentru
ca toata ziua statea la soare, in fundul gol, fara sa aiba ceva de
facut. Visa sa aiba costum si cravata, sau poate sa comande o armata,
sa scrie la calculator mereu, sa-si dea cu pumnii in cap ca nu-i vin
idei si-i e greu. 
   Asa ca s-a gandit sa-si ia curajul lui de urias in
dinti si sa caute de lucru in oras. A intrat in prima cladire de
birouri care i-a iesit in cale, unde a speriat groaznic o domnisoara
secretara  care a fugit atat de repede incat si-a pierdut una din
sandale. Asa ca l-au dat afara. Monstrul s-a intristat, dar nu s-a
lasat. A intrat in alta firma unde un manager de resurse umane i-a dat
o fisa de completat si un pix prea mic, pe care iute l-a pierdut in
buric. Ce competente ai, a intrebat omul in costum? Imi place sa stau
pe drum si sa mananc scrum. Unde te vezi peste 5 ani? Aici, cu
dumneavoastra, un pic mai evoluat, mancand sapun, a raspuns sincer
monstrul. Iesi afara, fiara, a zbierat angajatorul, esti gol si prost
si mirosi ca o tocanita uitata pe masa, afara.
  Dar unde sa ma duc, s-a intrebat trist si retoric monstrul, demoland
biroul dintr-o singura miscare.
  Nu avea nicio idee, asa ca si-a luat lumea in cap. Pe drum a gasit o
pereche de adidasi albastri, probabil parasiti de un baschetbalist
ratat sau vreun gigant fara talent la aruncat. Si inca e pe drum.
Intre timp s-a mai schimbat, s-a mai micsorat, i-a mai crescut parul,
s-a mai ingrasat, nimeni nu mai stie cum arata acum. Dar daca vreti sa
faceti o fapta buna, angajati-i pe cei ce cauta la voi un loc de munca si-s
incaltati cu adidasi albastri. Poate unul din ei e chiar el. Si poate
chiar aveti nevoie de cineva care stie si poate sa manance de toate,
chiar si sapun.

Poveste patata

A fost odata un leopard care se mandrea cu peste 300 de pete aranjate simetric pe blana. Asa pete perfecte nimeni nu mai avea. Cand era ziua lui, singura lui dorinta era sa-i mai apara o pata, cand statea la lumina lunii si visa cu ochii deschisi, isi imagina cum toate alunitele din lume dispareau de pe tot felul de fiinte si-l alegeau pe el ca stapan. Uneori se gandea chiar sa triseze. Chiar a ajuns la un moment dat in fata unui atelier de tatuaj, dornic sa mai adauge o pata-doua, dar a renuntat in ultima clipa. Ca orice pradator se temea cumplit de ace si durere.
Intr-o zi insa s-a intamplat ceva doar viata iti poate oferi: o dezamagire crunta si neasteptata. A devenit tatal unui pui portocaliu-alburiu, gras si incruntat, fara indoiala extrem de minunat. Doar ca nu avea nicio pata. Nici pe cap, nici pe burta, nici macar vreo bulina ratacita pe nas. Intai s-au gandit ca e inca mic, poate e mai intarziat la pete. Dar pe masura ce crestea, nu au mai avut cum sa se minte pentru ca era clar ca petele il ocoleau asa cum ocoleau gazelele crocodilii. Si atunci a avut loc schimbarea. Mai intai, leopardul a renuntat la dorintele de ziua lui: in loc sa vrea pete pentru el, cerea pete pentru pui. Apoi a renuntat si la visele cu ochi deschisi. Si cand un pasaroi ciudat l-a intrebat daca nu vrea sa incerce o magie extraordinara, prin care sa transfere toate petele lui puiului, s-a trezit ca spune da. Si-a pastrat pentru el o singura pata, ce e acum una din comorile lui cele mai pretioase. Si adevarul e ca este o pata perfecta, ca la carte, cum nimeni nu a mai vazut sau avut vreodata.

I ♥ haos

Cum sa iei un mic dejun traditional si linistit daca ai doar inghetata, gogosari si vin in frigider ( si esti un pic cam gras, asa ca trebuie sa ignori inghetata pana devii iar slab ca sa te poti ingrasa din nou), daca un grup de vrabii se bat ca leoparzii la geam, in timp ce pescarusii se tanguie apocaliptic deasupra blocurilor si in mijlocul camerei e un munte de haine care nu mai intra in dulap, deci trebuie sa ramana acolo?
Acest post este de fapt o oda inchinata dezordinii din viata mea ne-feng-shui. Unii ar spune ca sunt un om neserios, eu zic ca sunt un om care nu ia seriozitatea in serios. Haos, dezordine si lipsa de disciplina - ce poate fi mai zen? Niciun minut nu seamana cu altul, lipsa totala de control si fara un plan concret pentru urmatorii 5 ani. Sunt cel mai oribil cosmar al liderilor motivationali!

Hotelul far' de timp

   Ieri seara, am vazut trei microbisti dinamovisti ce alergau disperati catre stadion. Intarziasera la meci si unul din ei urla catre altul: " de ce mai tii ceasul ala idiot daca ramane mereu in urma cu un minut, arunca-l si ia-ti unul bun". Erau asa suparati din cauza acelui minut pierdut. Poate pe buna dreptate. Acel minut poate fi foarte valoros, intr-un minut poti sa pierzi inceputul unei batai pe cinste sau cel mai minunat gol pe care l-ai vazut in viata ta.
   Daca n-am avea timp, probabil am masura totul in batai de inima, batai din palme, dus-si-intors, buna si pa, nu si da. Probabil ne-am intinde mai mult decat ne tine plapuma in fiecare zi. Fara ceas, eu nu as mai ajunge mereu mai devreme cu cateva minute inainte de intalniri si nu as mai pierde timp valoros calculand in minute si ore cat mai e "...pana la momentul x". Si am trai cu totii, dupa cat ne duce firea, intr-un trecut continuu, prezent continuu sau viitor continuu. Si ne-am apuca sa facem ceea ce ne trece prin cap exact atunci cand ne vine in minte. Adica ne-am arunca in neant ca niste parasutisti cotidieni care nu stau sa se mai uite daca au parasutele in spate.
      Nici nu stiu de ce barfesc acum timpul cu atata rautate. Adevarul e ca-mi plac uneori ceasurile, mai ales cele neserioase si urate de microbisti, care raman in urma sau o iau inainte si care nu tin cont de viata omului, pentru ca sunt niste mici escroci de timp. Si-mi pare rau ca uneori imi tin ideile la coada si le randuiesc dupa ceas: sa nu vina in somn, ca le uit apoi, sa nu vina in dus, ca nu am carnetel de idei rezistent la apa, sa nu vina la bere, pentru ca tind sa le vad prea frumoase si sa ma dezamageasca cand ma trezesc, sa nu vina prea tarziu, cand ceasul arata miezul noptii, pentru ca am tendinta sa le scurtez ca sa ma duc sa ma culc.
   Asa ca m-am entuziasmat cand am vazut ca va exista un hotel pentru cei ce vor sa iasa in afara timpului si sa nu mai tina cont de astfel de repere. E un hotel inventat de experimentalistul Grolsch, numit Experience Hotel, in care vor fi cazati 14 oameni creativi ce-si vor putea vedea de treburile lor creative fara sa mai auda tic-tac-ul ticalos in urechi. Iar noi vom vedea apoi la final intr-un documentar cum a decurs experimentul si daca o lume fara timp e frumoasa si posibila.
   Imi imaginez de pe-acum o cladire in forma de pendula, fara cifre si limba, in care vor intra cei 14 fardeceasonauti, nu inainte de a-si lasa ceasurile de mana in hol, intr-un seif cu cifru. Si care vor inventa ceva. Poate chiar tinerete fara batranete :)

Hai sa iesim la o minciuna

Cum ar fi sa ne intalnim la un moment dat la o bere si sa ne spunem cele mai incredibile minciuni? Eu stiu ca minti, tu stii ca mint, hai sa lasam imaginatia sa ne inventeze o viata palpitanta si sa credem macar 2 ore in ea. Daca exista in povesti, are sanse sa treaca in realitate.
Asa ca lasa-ma sa-ti povestesc despre ursul panda din Carpati, pe care-l cresc in podul unei case facute din plapumi si-i dau frunze de stejar tanar. Si sa vezi cum facem tumbe in fiecare dimineata si cum m-a invatat sa nu-mi mai fie rusine de cearcanele mele. Sunt fericita pentru ca gogosile cresc ca navele spatiale pe plantatie si cand se coc, vin singure si se trantesc langa ceai. Iasomia si teiul stau in floare tot anul. Si tocmai s-a inventat butonul cu care poti sa micsorezi frica si supararea si plictiseala.
Iar tu povesteste-mi despre cum ai inventat un sentiment nou. Starea aia pe care o ai atunci presimti ca vin zile interesante, nu ai nicio dovada ca se va intampla asa ceva, dar exista ceva in tine: poate plamanul, poate buricul, care-ti soptesc ca mai e putin, imediat se va intampla ceva ce ai asteptat atata timp sa apara. Pune-l intr-un borcan si adu-mi si mie, promit sa-ti dau borcanul inapoi.

Mici observatii de sfarsit de aprilie

Telefoanele smart sunt intotdeauna indispuse si se fac ca suna ocupat. Obiectele destepte sunt intotdeauna lenese si se strica usor. Sunt fragile ca un geniu dus cu pluta. Imi e dor de vechiul meu telefon, care tacea si facea, era urat, dar harnic, si-i tinea bateria un milion de ani.

Oamenii care fac lucruri extrem de mici si aparent insignifiante pentru tine sunt cei ce vor fi alaturi de tine si cand e vorba de lucruri cu adevarat importante.

Cred ca sunt maxim 5 oameni pe lumea asta cu care imi place sa ma cert, pentru ca nu sunt certuri, sunt rezolvari de situatii. Noi nu ne certam, noi rezolvam probleme precum cea cu ananasul si iepurele. Cu restul omenirii nu-mi place sa am conflicte pentru ca ei ataca, nu se cearta.

Sunt fericita din punct de vedere meteo. E totul atat de verde, traim intr-o limonada.

Mi-am facut un jurnal de impresii din calatorii scurte: o carte cu 5 semne de carte, o esarfa care are darul sa fie calduroasa si racoroasa in acelasi timp, in functie de cum e vremea in orasul in care ai ajuns, un iepure de ciocolata care a scapat macelului, mult maruntis - unii oameni sunt pusculite purcelus, zdrangane de banuti cu care nu poti cumpara mai mult de o paine, filme pe laptop cu 3 pistrui pixelati, cea mai banala gogoasa din lume si capsuni din sticla, ploaie in tenisi si par de mamut lanos, pepsi in cani egiptene, somn cu miros de benzina si deodorant.

Un prieten mi-a zis sa scriu mai des si mai mult pe blog, chiar daca sunt intr-o stare blanda si contemplativa, de oaie inainte de tuns. E nevoie pe lumea asta si de blandete, si de capete in nori, pentru ca deasupra norilor e mereu vreme buna.

Nostalgii de altitudine

Imi e dor sa locuiesc foarte sus, deasupra tuturor. Am stat foarte multi ani la ultimul etaj al unui bloc foarte inalt. Avea un King Kong prins de paratrasnet, caruia ii dadeam pe furis frimituri in timp ce-mi luam cel mai bun mic dejun: ceai de tei romanesc si paine prajita cu unt si dulceata de 3 feluri. Se vedeau muntii de la geam, se vedeau oamenii care stateau la coada la paine, se vedea chiar si casa unui dictator. Coboram de sus, din cer, doar ca sa ma urc pe cel mai inalt tobogan si sa stau tot sus, sa ma uit deasupra copacilor, la copiii care-mi furau formele de prajituri pentru nisip imprastiate pe jos. Pe masura ce m-am facut mare, am inceput sa cobor. Sa locuiesc din ce in ce mai jos, mai aproape de asfalt. Si in timp ce vecina de sus, care nu doarme niciodata, imi tropaie in cap cu lipsa de eleganta a unui vampir rural, eu stau si-mi amintesc cu mandria unui zeu candva puternic, acum decazut, cum era cand auzeam doar pasii hotilor de antene ce-si lasau grabiti urmele in smoala calda de pe bloc.

De facut

Am facut o gramada de lucruri pana acum, sunt totusi de cativa zeci de ani pe-aici. Am insa o lista destul de lunga de lucruri nefacute, pe care as vrea totusi sa le duc la bun sfarsit la un moment dat. Asadar: n-am reusit pana acum sa invat sa fluier, n-am facut nimanui tocanita, n-am crescut niciun copac dintr-o samanta - am incercat cu un lamai si un mandarin dar nu m-am prea priceput, acum incerc sa cresc un ficus dintr-o frunza, nu am cusut o rochie de la 0, nu am inventat nicio jucarie, nu am facut un perpetuum mobile, nu am facut un compliment pe strada unui om necunoscut si n-am compus nicio melodie, oricat de simpla, cam ca "Un elefant se legana pe o panza de paianjen".

Visul saptamanii

Intrerup pauza de postat pentru ca vreau sa scriu despre un vis aiurea pe care l-am avut si care mi-a placut foarte mult. Asa ca scriu despre el ca sa nu-l uit. Se facea ca invat sa zbor pe o matura. Nu eram vrajitoare, pur si simplu invatam ceva nou, probabil era un curs de la o scoala sau o noua meserie. Stiti cum e in vis, nu prea ai control, te zbati degeaba si intamplarile vin peste tine fie ca esti pregatit sau nu, cam ca-n viata, poate chiar mai rau. Mi se daduse o matura mica, de incepator. Trebuie sa va marturisesc ca este foarte greu sa zbori pe o matura, sa-ti pastrezi echilibru si sa nu te invarti ca o morisca pe bat. Mi-era teama sa nu cad in cap, dar se pare ca omul nu cade prea usor, el cade doar cand ia decizia asta. Asa ca m-am incrancenat sa raman pe matura aia si cand am trecut printr-un stol de pasari uriase, si cand eram sus de tot, deasupra unor blocuri-turn, si cand am trecut printr-o furtuna de gheata. Si tare bine a fost! In vis este foarte greu sa ai control, dar si cand reusesti sa-l ai, te trezesti dimineata proaspat si pus pe fapte mari. M-am simtit mereu vinovata ca sunt un pic prea control-freak, poate e momentul sa accept ca vreau doar sa fiu mereu pe picioarele mele, chiar si atunci cand plutesc undeva, prin atmosfera :)

Buletinul meteo arata cercei lungi si fuste inflorate

Incep sa-mi revin, iarna asta m-a blocat si m-a facut sa simt ca traiesc intr-o perna. Dar acum mi-am pus fusta si am iesit din nou in lume. Citesc Stiinta si Tehnica, imi traiesc demna ultimele zile de raceala si pun la cale noi povesti. Sunt atat de recunoscatoare ca a venit vremea frumoasa, incat imi vine sa deschid o stand cu limonada in fata golanilor care ciripesc ca niste vrabiute date cu gel pe gardul din spatele blocului.
Sunt recunoscatoare zilele astea pentru toate nimicurile: ca nu mai trebuie sa port manusi si sa-mi agat brelocul de la chei in ele cand ma grabesc sa deschid usa de la intrare, ca nu mai trebuie sa patinez si sa urc munti de gheata in fiecare zi cand ies din casa, ca pot sa ma trezesc dimineata, pe la 6, si sa nu ma mai enervez pentru ca lumina este minunata si se aud mierlele cantand, ca pot sa dorm cu geamul deschis fara sa ma invelesc cu 14 paturi, ca peste 2 luni o sa platesc o suma normala la intretinere, ca pot sa port cercei lungi din nou si poate ca daca nu mai port fular de lana si pulover, nu o sa mai electrocutez cetatenii nevinovati care vor sa ma pupe pe obraz, ca pot sa-mi iau micul dejun in soare si ca-mi infloresc muscatele si gardeniile. Si ma gandesc sa scriu in fiecare cate o predictie meteo pentru oamenii care vor neaparat sa fie fericiti.

Convingatorii

Am marturisit deja ca atunci cand am o obsesie incerc sa-i molipsesc pe toti cu ea. Nu prea reusesc, poate si pentru ca nu am obsesii usor de urmat sau utile. Zilele astea sunt obsedata de canari, pietre si pesti. Nimeni din jurul meu nu-si doreste sa creasca asa ceva in casa. Nici macar pietre. Dar eu nu ma las! Poate la un moment dat o sa reusesc sa strang o banda de 40 de convingatori. Oameni ca mine, cu pasiuni dese si marunte, predispusi spre plictis suprem daca nu au ceva sa macine cu mintea. Vom actiona asa: vom pandi in scari de bloc si tufisuri si vom lua prin surprindere cetatenii nestiutori, incercand sa-i convingem sa faca niste lucruri ce nici nu au idee ca si le doresc sau ca le trebuie. Nu-i vom lua prin surprindere ca niste sectanti sau interlopi totusi. Nu-i vom lega de stalpi, in timp ce le vom descrie avantajele cresterii unui aligator in baie, si nici nu-i vom droga ca sa fim siguri ca semneaza actul cumpararii unui tractor auriu. La inceput va fi greu, dar incetul cu incetul oamenii vor intelege ca le vrem binele. Asa ca se vor lua dupa noi si vor incepe si ei sa aiba o existenta obsedata si haotica. Sigur, din cand in cand isi vor blestema zilele pentru ca au ascultat de sfatul unui necunoscut si si-au dat demisia de la munca pentru a se duce in jungla, sau pentru ca si-au facut un tatuaj cu o gogoasa, sau pentru ca au inceput o afacere cu matragune. Dar pana la urma ne vor da dreptate si se vor inscrie si ei in banda noastra. Si vom trai obsedati si fericiti pana la adanci batraneti. Bineinteles, daca nu cumva ne va manca intre timp aligatorul din baie.

O casa gigantica este tot ce-mi doresc

E momentul sa fiu sincera si sa spun ca unul din visurile mele cele mai mari este sa am o casa uriasa. Nu un apartament de 3 camera, nu o garsoniera bine pusa punct, nu o casuta la tara unde n-ai loc nici macar sa faci pirueta ca ai si iesit din ea, nu o cabana sobra. Am stat in destul de multe case ciudate, unele mai urate, altele mai frumoase, din portofoliu imi mai lipsesc o casa sub apa si una in foc si pot spune ca am bifat cam toate tipurile de casa. Dar imi doresc mult sa am casa mea. Casoiul meu, mai bine zis. O casa unde poti da petreceri miercuri noaptea fara sa deranjezi pe nimeni, unde pot sa gazduiesc zeci de oameni dragi, sa-i chem sa stea la mine ca-n vacanta. O casa unde dai peste tot felul de pesti, canari, pisici si caini si anunturi cu "aveti grija sa nu prindeti coada motanului in usa si sa nu lasati geamul deschis ca ispititi papagalul". Cu geamuri mari, patate de urme de ploaie si pervazuri pline de flori puse in sticle de lapte si whisky, pentru ca nu poti sa ai atat de multe vaze pentru atat de multe flori. Cu o curte dezordonata plina de tufe netunse si rugi de zmeura scapati de sub control, broaste testoase sub masa si smochin pitic sub geamul de la bucatarie.
Asta e, devin din ce in ce mai casnica pana si-n visuri :) Si nu-mi pare rau deloc!

Chihlimbar

 Mama avea ca pandantiv la un lantisor de aur o lacrima de chihlimbar in care era prinsa o furnica destul de bine conservata. Aflasem ca un chihlimbar foarte vechi si ca furnica e o insecta straveche. Ma zapaceam in fata lui de atata groaza si fascinatie. In mintea mea, furnica aceea umblase pe un dinozaur inainte sa fie prinsa in rasina, era o furnica istorica, nemaivazuta, si chihlimbarul acela valora probabil milioane de dolari. In acelasi timp, toate lucrurile astea ma ingrozeau. Tineam piatra in mana si mi se parea ca furnica se misca, ca statea altfel in fiecare minut, chiar mi s-a parut ca a disparut din bijuterie la un moment dat.
Anii au trecut, nu stiu ce s-a mai intamplat cu bijuteria, aveam prostul obicei sa port si sa pierd sau sa stric toate bijuteriile mamei. Locuiam in continuare undeva foarte sus, intr-o casa napadita de furnici. In fiecare vara, furnicile urcau rabdatoare zeci de etaje si ajungeau tocmai in baie, ca sa bea apa. Treceau peste mozaicul din granit, probabil peste alte insecte incremenite in piatra, si incercau sa-si gaseasca o casa intr-o crapatura de zid sau un colt de lighean. Intr-o seara, stand in pat si uitandu-ma la luna, am observat o raza care lumina ceva galbui dupa piciorul unei comode. M-am dus sa vad despre ce este vorba si am ridicat de jos chiar pandantivul de chihlimbar. In jurul lui stateau ingramadite mai multe furnici iar eu m-am simtit ca si cum tocmai stricasem o biserica cu zeu cu tot.
Cred ca o sa-mi cumpar din nou o bijuterie de chihlimbar. Probabil tot un pandantiv. Am gasit vreo doua modele frumoase si intr-un magazin online de bijuterii foarte dragut, Silver Box. Poate am noroc si nimeresc de data asta un chihlimbar cu cu o libelula paleolitica prin el. Si daca povestea se va repeta si va atrage un popor de libelule, promit sa le donez lor bijuteria

Post entuziast, cu sfarsit dezumflat

Stiti de ce am nevoie? De un om entuziast. Care se apuca de ceva nou si-ti da telefon zilnic sa-ti povesteasca ce a mai descoperit, te molipseste, te trage dupa el mai ales atunci cand esti caramelizat in plictiseala. Care risca si face sa para totul frumos si nou si interesant, chiar si atunci cand are esecuri. Care e un pic cam enervant de pasionat, dar care reuseste sa-ti dea energie, nu sa te stoarca de ea.
Pentru ca nu cunosc un astfel de om, incerc sa fiu eu unul. Macar din cand in cand. Acum ca sunt obsedata de pestii Betta Splendens, incerc sa-i entuziasmez si pe altii si sa-i conving sa iubeasca un pic mai mult. Povestesc ca-s frumosi, ca-i poti dresa, ca te recunosc drept stapan, ca-ti mananca din mana, ca se infoaie ca niste curcani si nu-s chiar atat de greu de ingrijit. Dar nu am deloc succes. Pana acum n-am convins pe nimeni :( Poate pentru ca mi-e rusine sa insist prea mult. Cred ca ar trebui sa ma duc la niste cursuri pentru agenti de vanzari.

Buletin despre starea natiunii mele

In casa e frig. M-am imbracat ca un eschimos care imita o foca si tot dardai un pic. Am inceput sa aranjez acvariul si sa creez ecosisteme. Momentan ma simt ca un zeu incruntat si preocupat, care nu-si doreste nicio responsabilitate si vrea doar sa stea comod pe un nor, asa ca bomban mereu si-mi zic " e cam costisitor si complicat, ce naiba m-o fi apucat sa creez lumi?!" Dar o sa fiu perseverenta - e un lucru la care ma pricep foarte bine. Dupa pestii portocalii, urmeaza un papagal galben sau un canar. Apoi o sa adopt si cativa oameni solari. Si o sa cumpar si perdele rosii si jaluzele verzi si castroane galbene si o sa-mi vopsesc biroul intr-o nuanta de albastru electric. Timp de aproape un an lumea mea a fost tare alba, mult prea alba, asa ca acum am nevoie sa traiesc pe spinarea unui peste-clovn.

Poveste anatomica

A fost odata un baiat care si-a oferit inima pe tava unei fete. Dar fata a zis: "Nu, multumesc, nu mi-e foame... inca". Asa ca baiatul si-a luat inima inapoi, dar acel "inca" l-a facut sa zambeasca in barba si sa nu dispere. Era clar ca fata nu era obisnuita cu astfel de daruri un pic barbare, dar extrem de romantice. Asa ca a revenit oferindu-si plamanii pe o frumoasa tava argintie de cafea, ce le scotea in relief culoarea visine. Fata a ras zglobiu, oarecum ca un magar, si l-a refuzat din nou: "Nu, multumesc, acum nu am nevoie de ei dar poate o sa vad cum se poate respira cu ei mai tarziu". Desi respins din nou, baiatul si-a adus aminte ca ea a spus " poate mai tarziu". E clar, si-a spus el, ca vrea sa spuna da, dar deocamdata e ocupata, sau poate blocata, sau poate obosita, sau poate stresata. Asa ca s-a intors, purtandu-si de data asta ochii, intr-o farfurie de dulceata cumparata special pentru ea. Fata statea cu nasul in telefon, a aruncat o scurta privire asupra ochilor, a pufnit usor si a zis in timp ce posta ceva pe facebook: "Nu, multumesc, eu sunt mai sensibila asa ca imi place sa port doar ochi albastri sau verzi". De data asta nu s-a mai auzit nici un "inca", nici un "mai tarziu", nici nimic. Asa ca baiatul s-a resemnat, a renuntat si de atunci n-a mai oferit nimanui, nimic, poate doar o cafea pe tava uneori. Acum sta inchis in sufletul lui, cu toate zavoarele si jaluzelele trase, si se gandeste cum de nu s-a prins ca "inca" e doar o alta denumire a lui "niciodata".

Voyeur-ul din cutie

In fiecare dintre noi se ascunde un alt "eu" pe care nu-l lasam sa iasa la suprafata. Fie pentru ca nu stim ca e acolo, fie ca nu vrem sa ni-l asumam, fie pentru ca nu ni-l dorim. In cazul meu, se pare ca ascund un mic voyeur in subconstient, pentru ca ori de cate ori ma uit din intamplare pe geam, vad cate un vecin care se dezbraca. Cu jaluzelele ridicate, perdele inexistente, toate luminile aprinse si nicio grija. Asa ca tot ce-mi ramane de facut e sa zic "oh, nu din nou" si sa ma intorc cu spatele. Asta se intampla atat de des probabil si pentru ca traiesc inconjurata de blocuri, stau doar la etajul 3 si vad apusul in geamul balconului vecinilor de vizavi, si pentru ca, probabil, am foarte multi vecini care si-au asumat micul lor "eu" exhibitionist.
Insa sunt convinsa ca as putea sa locuiesc chiar si intr-o cabana intr-o padure, departe de lumea dezlantuita, si tot as vedea atunci cand ma uit pe geam o caprioara care-si da jos dresurile sau un vulpoi in costumul lui Adam care se spala la subtiori.

Castele in Spania pentru pesti

Pentru ca mi-au zis chinezii ca a venit anul dragonului negru de apa, m-am decis ca e un moment bun sa-mi cumpar in sfarsit pesti. 9 aurii si 1 negru pentru inceput. Asa ca m-am transformat intr-un arhitect de castele piscicole. Pentru ca nu vreau ca pestii mei sa se ingramadeasca intr-un apartament de bloc comunist; ei merita un palat rotund si luxos, copaci umbrosi si banca in parc, elefanti in fata casei si dinozauri in poienita acvatica. Poate chiar si un cal.

Mic

Carnetul de idei geme de proiecte, m-am si apucat de cateva.  Desenez si studiez si cercetez. Deocamdata cel mai drag mi-e mini proiectul Gradinile Mici. Mi-am propus ca anul acesta sa construiesc cel putin 10 gradini mici. Una intr-o cutie de pantofi, una intr-o cutie de chibrituri, una intr-un pahar de apa, alta intr-o coaja de nuca, poate una chiar intr-o coaja de nuca de cocos si neaparat una intr-un buzunar, cateva in niste casute din carton si o gradina mai mult decat mica intr-un degetar. Si-mi place la nebunie ca o sa trebuiasca sa folosesc lopeti, stropitoare si tarnacoape facute pe masura lui Tom Degetel si scobitori in loc de stalpi de sustinere si o furculita pentru papusi in loc de grebla. Doar manusile de gradinarit o sa ramana la fel.
Se vede treaba ca pe masura ce ma fac mare imi vine sa construiesc lucruri din ce in ce mai mici.

Nehoroscop

Urmeaza un an cat mai sarac in crocodili si rechini, dar bogat in excursii cu trenul si masini mai mult sau mai putin mici. In mare parte a timpului nu ti se va intampla nimic rau, dar atunci cand se va ivi o intamplare nefericita, vei avea puterea sa scoti borcanul cu zen din buzunar ( sortimentul acela puternic si verde) si sa zici ca asta e viata. Si cand se va ivi o intamplare extrem de fericita, la fel, vei scoate celalalt borcan cu zen din buzunar, cel pentru zile bune, si vei spune din nou ca asta e viata, trebuie sa traiesti fericirea aceea atunci, cat mai intens, fara sa mai pui ceva departe si pentru maine sau anul viitor. De asemenea, anul acesta vei avea ocazia sa construiesti multe obiecte mici, dar nu neaparat inutile ( pe care le vei strange intr-o colectie intitulata Arta domestica de zi cu zi), si sa simti ca ai construit ceva in fiecare luna, asa cum trebuie sa faca orice om care nu are 2 maini stangi.

:)

Azi am avut un moment de fericire din acela, ca pe vremuri, pornit doar din propria mea tinerete, cand ma minunam mereu cat de frumoasa e viata ( ceea ce inca fac, dar un pic mai pe ocolite). Pentru ca este asa cald si frumos afara, cu senzatia asta de seara de primavara si vremuri noi si bune. Tineam in brate o punga de chipsuri si un ghiveci cu narcise pitice si imi cadea sapca pe ochi, golanii chiuiau fericiti in timp ce pariau pe meciuri, eu ma simteam sanatoasa, la locul meu, intreaga. Lumea mea era de fapt intreaga si asa cum trebuie. Incat a venit valul de fericire si inca a ramas aici, la un pahar de cuba libre.

Cateva din lucrurile mele preferate in ianuarie 2012

Cainii cu ochelari, plantele care traiesc bine-mersi si nu au nevoie de ajutorul tau, desenele care ies cum vor ele, nu cum vrei tu, instalatia luminoasa pentru brad care ajunge insa pe perete, ambalajele rupte pentru cadouri, sosetele rosii cu reni, zambilele din productie proprie, parfumul cu miros de pudra verde, salvarii pentru pisici, puloverele gri deschis, carnetelul de idei care nu mai este de multa vreme doar pentru idei, dar si pentru liste de cumparaturi, numere de telefon, calcule si desene fara cap si coada, filmele cu case bantuite, tatuajele microscopice, capsunile mutante, melodiile despre cosmonauti rusi, bijuteriile geometrice, trigonometrice si vegetale