Pianul

De 2 zile ascult la serviciu numai Lacul lebedelor. Din nou si din nou. Si inca nu m-am plictisit. Asa cum faceam cand eram mica si ascultam discul la picup.
Ah, amintiri! Cand parintii mei ma obligau sa iau lectii de pian. Pentru ca atunci cand eram foarte mica facusem greseala sa cant la un pian de jucarie tema muzicala pe care se primeau presedintii la aeroport, pe vremea comunismului.Parintii mei au zis: iiiii, cat talent! Vazand apoi ca inventez melodii la un alt pian de jucarie, cu broaste ( hello, era cu broaste, normal ca imi placea sa cant la pian!)s-au gandit sa investeasca in asa-zisul meu talent muzical. Asa ca m-au trimis la meditatii de pian. Pian nu mi-au cumparat insa. Ca era scump. Mi l-au promis insa. Asa cum mi-au promis si masina de scris cand au vazut ca iau note bune la olimpiadele de romana. Evident ca nici pana azi n-am vazut pian sau masina de scris.Intre timp a aparut calculatorul asa ca i-am iertat pentru faza cu masina de scris.
Oricum mie nu-mi placea sa cant la pian. Mai precis uram sa cant la pian. Pe cat de mult le ziceam ca urasc sa cant la pian, pe atat ei se autoconvingeau mai tare ca sunt un fel de geniu al acestui instrument. Mama isi amintea cum canta ea la vioara si cum n-a dat la conservator. Si-mi mai baga inca 2 ore de meditatii in plus. Tin minte cum ieseam de la ultima ora, ora de sport. Plina de praf, nemancata, obosita, eram tarata la lectiile de pian. Prima ora trecea cu chiu vai. Numai gandul pauzei, care venea mereu cu prajituri sau dulceata ma facea sa rezist, strangand din dinti. Era o singura arie din Barbierul din Sevilla pe care o cantam cu placere. Cel mai tare uram o anumita bucata din Traviata, foarte grea, care ii placea foarte mult profesoarei. Profesoara care imi dadea cu o partitura in cap pentru ca atunci cand ma concentram scoteam limba ( ceea ce bineinteles nu se potrivea cu tinuta eleganta de domnisoara stilata, care canta la pian muzica diafana). Plus ca trebuia sa tin mainile nu stiu cum, de parca as fi avut o portocala in causul palmei. Altfel nu era bine. Si trebuia sa stau dreapta. Normal ca mainile mele atarnau pe clape ca niste rufe puse la uscat si ca stateam ca o camila. Ceea ce imi atragea alte partituri in cap.
In momentul culminant al urii mele pentru pian, cand voiam sa dispara toate pianele din lume, ce credeti ca s-a intamplat? Parintii mi-au mai angajat o profesoara. Asa ca faceam acum pianul cu 2 profesoare. Macar cu a doua imi desavarseam si cunostintele de muzica, ascultand muzica, nu numai cantand. Ceea ce era bine. Faceam doar o ora de pian :P.
Ce este interesant? Este ca dupa vreo 6 ani de facut pianul eu tot nu stiu notele :D. Memoram partiturile dupa prima descifrare asa ca profesoarele mele cred ca sunt convinse pana in ziua de azi ca eu as putea oricand sa cant la pian. Si nu oricum, ci bine. Vezi sa nu!