Frica pune lacat pe cele mai frumoase lucruri necunoscute

Dragos ma intreaba ce as face daca nu mi-ar fi frica. Pun trei lucruri, pentru ca m-am tot gandit la ele.

- as face inconjurul lumii, nu intr-un an, nu in doi, ci in cat timp este nevoie, pe indelete.
- i-as invita la o bere pe toti oamenii de pe net/strada/magazine/ziare/metrou care-mi plac si pe care vreau sa-i cunosc.
- as invata sa inot

Urari de la mine din dulap

Mai e un pic si vine alt an. Nu stiu cum va gaseste pe voi, pe mine ma gaseste cu un pian dezacordat in mine, dar sper sa rezolv repede, am o cheie nichelata, in forma de quadrat, pentru acordat. De data asta o sa ma pun cu un semiton mai jos. Daca in 2006 o echipa de cercetatori olandezi au reusit sa acordeze cea mai mica coarda de pian din lume ( de doar 2 nanometri), eu de ce nu as reusi?
Asa ca va doresc asa: sa nu va dezacordati niciodata, din cauza voastra sau a altora, sa fiti pusi pe fapte, nu conteaza daca mari sau mici, sa nu lasati pe nimeni sa va umileasca, sa aveti pe cine tine de mana la film, sa visati cum nu se poate mai frumos, sa ascultati multa muzica noua dar si veche, dupa caz si dupa istorie personala, sa calatoriti si sa va miscati cat mai mult, sa aveti chef si putere, sa nu va iasa nervi, rautati si nenorociri in cale, la drumul mare. Deci, ce mai, sa va fie bine!

Ce crede despre lacrimi un gandac

Discutau doi gandaci, unul care-si tinea pieptul inainte, cu fala maresalului care are o uniforma noua, altul mai servil, mai iute in miscari, cu ochelari fumurii, de spion.
Ce-ai vazut sub masa?
O pereche de ghete verzi invizibile. Aveau o pata neagra in interior, semn ca stapanul lor isi loveste picioarele cand merge. Adica e cam impiedicat. Iar stangul avea o ridicatura in dreptul degetului mare, semn ca stapanul are un deget mare mult mai mare sau poate mai inalt sau poate mai umflat. Dar un deget mare mai lung stang inseamna ca omul e si mai inimos.
Si ce-ai mai vazut sub masa?
Un sir dezordonat de lacrimi, picurau pe ghetele verzi ca o armata de furnici ramase fara general.
Asta e neinteresant. Lacrimile inseamna tristete, pe noi nu ne intereseaza tristetea, cu lacrimi nu saturi stomacul. Altceva?
Nimic altceva de vazut, l-am auzit doar pe om, vorbea foarte mult despre el insusi, chiar m-am mirat cat de multe are de spus despre el.
Hm, spuse gandacul mai intelept, cu alura de conducator, poate are nevoie de un blog, sa-si toarne acolo necazurile.
Aiurea, spuse gandacul-iscoada, asta o sa-l zapaceasca si mai mult, si pe el si pe altii. Ai auzit vreodata ca vreun cronicar sa se regaseasca pe sine in paginile cronicilor scrise de el?
Hm, spuse iar gandacul sef, oricum, vorbitul mult despre sine e la fel cu vorbitul in somn, denota o personalitate labila si problematica. E ca un strigat de ajutor care nu ajunge niciunde, deveni el poetic. Eu nu fac insa niciodata niciuna, nici alta, spuse gandacul conducator, vorbind despre el. Eu am treburi mult mai importante, isi umfla el pieptul si cureaua de la pantalonii de maresal mai ca i se rupse.
Eu am un blog, spuse gandacul servil, dar nu-l folosesc pentru asta, cum ii zice, introspectie, ci ca document istoric.
Intors acasa, gandacul spion scoase o eprubeta in care prinsese o lacrima ce prinsese praf de gheata verde si o puse pe blogul lui. Nu stiu de ce plangea si se plangea omul ala, dar daca lacrimile lui devin istorie, se gandi gandacul, poate ca omul acela va invata din ele si nu ca nu le va mai repeta niciodata, dar macar le va repeta mai rar. Si plangand mai putin, va manca mai mult si astfel vom putea si noi sa supravietuim.

Cu cateva ore inainte de vacanta

Azi ar putea fi primavara, dar la tarabele de flori de pe Magheru miroase a tamaie de iarna si nu vad nicaieri mov de zambile. Cum mergeam eu pe bulevard zambind, dimineata, cu soarele in ochi si ceata stralucitoare pe fata, mi s-a nazarit o stare pe care am mai simtit-o doar acum 2 ani si pe care o credeam disparuta. O fericire de un anumit model, care se gaseste doar in magazinele cu ferestre mari, luminoase, la raionul sapunuri, in timp ce afara se aud clopotele care bat la biserica.
Asa se intampla cand ai geanta de fetru un sir de oameni veseli care nu au fost cumparati in rate, o roata de cadouri care au fost si vor fi date, din magazine unde oamenii nu se calca in picioare cumparate, trei glastre de planuri minunate, diferite feluri de caramele cu unt preparate, manusi cu liniste dungate dar mai ales, si oh, ce batranicios, cu toate astea extraordinaire, suna, sanatate.
In astfel de zile nu ma supar ca nu e zapada.

Eu si nimicul meu aferent

Mama mi-a zis ca exista oameni care nu aud ceasul dimineata asa ca si-l pun intr-o farfurie, langa o lingurita, ca sa faca zgomot mare. Eu stiam ca linguritele fac zgomot mic. Daca oamenii astia ar dormi intr-o pestera, ar pune ceasul printre lilieci.
Eu nu mi-am pus deloc ceasul sa sune anul asta asa ca am dormit mereu pana tarziu si am avut timp pentru toate intamplarile care au avut chef sa apara. Dar nici asta n-a fost prea bine pentru ca intre asteptarea intamplarii 1 si asteptarea intamplarii 47 m-am cam plictisit.
Ma gandesc sa devin mai disciplinata cu dorintele mele. Ca n-am avut nici dorinte, nici rezolutii anul asta, am zis sa plutesc asa, la voia intamplarii. Nimic mi-am dorit, nimic mi s-a intamplat, nimicul sa fie binecuvantat! Iar acum bomban. Ca uite ala ce are si ce a facut si cum sta sub bradul frumos luminat si mananca turta dulce iar eu privesc la el din frig. Dar eu oricum am mereu ceva de bombanit, asa ca in general e bine. Atat de putine mi s-au intamplat in exterior si atat de multe in interior. Am rafturile pline cu dulceturi de toate felurile.
Asa ca dati-mi voie sa preamaresc nimicul acesta. E o liniste ca atunci cand cineva iti pune mainile pe urechi si totul se aude infundat si de undeva, din capul tau, se aude o cascada dar n-ai chef sa calatoresti pana acolo. E ca odihna dupa ce ai alergat vreo 3 statii. E ca statul in copac, cumva comod, cumva incomod si ca somnul dupa ce maseaua a incetat sa te mai doara. E ca atunci cand esti atat de linistit si molesit, cufundat in pat, incat trebuie sa-ti pui mana pe piept ca sa fii sigur ca inima iti mai bate. Nimicul nu te zdruncina, nu te trimite in al noulea cer dar nici in al minus noulea subpamant, nu-ti da amintiri extraordinare dar iti pune geamantul in mana si te asigura ca dupa el clar o sa vina ceva mult mai colorat asa ca mai asteapta un pic, o sa-ti fie dor de el la un moment dat.
In 2009 vreau 137 de lucruri!

Mi-a placut foarte mult

An Awesome Book ( Dallas Clayton)
"There are places on the world where people do not dream of rocket-powered unicorns and candy cane machines, of magic watermelon boats and musical baboons, of teeny tiny trumpet players, training pet racoons"...click aici pentru continuare.
Chiar e awesome.

De jurnal

O mandarina calda, una rece, d-abia astept sa vina vacanta si sa dorm. Cum se zice in filme: lasa ca ai timp sa dormi dupa ce mori, dar mie mi-e ca dupa ce o sa mor o sa fiu foarte activa, asta simt eu ca mi se pregateste: un redbull.
Mi-as dori ca picup-ul sa revina si sa facem schimb discuri. Picupul a murit, acum vor sa-l omoare si pe Polaroid :(. Am un picup fara ac acasa si tin minte ca m-am dus la magazinul Muzica si am cumparat dar un alt ac, dar si acul ala a cazut. Si fara ac, picupul este o albina nefolositoare. Dar ce frumos bazaia chiar si cand zgaria discurile.
Ce se mai intampla cu damigenele? Au reusit sa se salveze? Inca mai exista prin balcoane, dar le mai foloseste cineva pe aceste femei de sticla gigantice? In cate case se mai bea visinata? In cate case se mai bea visinata in paharelele alea speciale?
Sa-mi gasesc o caciula rosie cu ciucure si sa-mi cumpar o rochie pentru teatru si opera, eleganta, din catifea.
Mi-as dori sa ninga chiar acum si sa mi se faca degetele albastre cand fac bulgari in maini. Imi plac mult urmele lasate de maini pe masini si oamenii de zapada minusculi facuti pe portbagaje.
Mi-as dori sa am o soba care sa aiba grija de mine. Cand aud centrala cum duduie acasa am mereu impresia ca la un moment dat o sa explodeze. N-am incredere in lucrurile albe si lucioase, care arata ca ca niste frigidere, dar au foc in ele.

Cum sa ne scoatem genunchii din noroi

Stiti cum e, muti dulapul fara sa fii prea atent si te lovesti foarte rau la umar. Te grabesti si-ti prinzi degetul in usa liftului ( uneori chiar iti pierzi degetul in lift, sa-mi amintiti sa va spun povestea unui astfel de deget care a terorizat 10 persoane intr-un lift). Uneori mergi pe bulevard, aproape alergi pentru ca esti in intarziere si te trezesti brusc prins intr-o mlastina de oras. (Mlastina de oras, mlastina de padure, tot un drac).
Asa a patit si domnisoara D.
Pe trotuar, pe langa ea, curgeau oameni seriosi, care se duceau la serviciu, acasa, la copiii lor. Ca de obicei, oamenii astia se uitau drept inainte, pareau ca toti au scopuri si teluri marete care trebuie indeplinite imediat, fara intarziere si nimic din jur nu ii poate intoarce din drum. Nimic nou sub soare.
Si totusi, desi ziua parea la fel de normala ca orice alta zi, domnisoara D. avea aceasta mica dificultate: era prins in noroiul ala pana la genunchi, nu se mai putea misca deloc si nimeni nu parea sa observe. Domnisoara D. se gandea astfel plina de ciuda ca tocmai azi se gasise sa nu se machieze. Daca si-ar dat cu rujul ala rosu, s-ar fi gasit pana acum un barbat galant care sa-i dea o mana de ajutor. O alta femeie chiar ii aruncase un pahar de plastic murdar de cafea in geanta. confundand-o cu un cos de gunoi.

Oare oamenii chiar cred ca tot ce se gaseste intr-o balta de noroi este gunoi?

Poate ca o alta femeie ar fi intrat in panica si s-ar fi lasat absorbita in asfalt, urmand ca pe ea sa fie construit peste 10 ani un fast food. Dar nu domnisoara D. Cu toata lipsa ei de machiaj, domnisoara D era genul de luptatoare care nu se lasa infranta nici de zilele proaste, nici de anii prosti, nici de oamenii prosti din jur. Asa ca s-a gandit ca, daca oricum nimeni din jur n-are de gand s-o ajute ( tocmai isi amintise cum trecuse grabita intr-o dimineata pe langa un domn respectabil, care incerca sa-si scoata piciorul prins intr-un stalp de la metrou cu ajutorul unei agrafe pentru hartii si nu prea se mai socotea asa demna sa primeasca ajutorul celorlalti), sa nu-si planga de mila si sa vada ce poate face. Asa ca, urmand exemplu acelui domn, a cautat in geanta si cu ajutorul lantului de la chei a facut un lasou, s-a prins de un semn de circulatie si a iesit din necaz.
Si-a indreptat tinuta cat a putut, si-a vazut de ale ei. Si in seara aia a visat ca toti trecatorii de pe strada erau prinsi pana la genunchi in noroi si doar ea avea picioarele libere. Si totusi, ei mergeau in continuare inainte, tarandu-se cu baltile lor cu tot in timp ce ea, cu picioarele ei libere, nu se putea misca. Asa ca in anul ala si-a mai stabilit o rezolutie de anul nou.
Nu trebuie sa ne suparam prea tare pe oameni. Fac si ei ce pot. Uneori sunt acolo, langa noi, alteori sunt in mlastinile lor personale, unde telefonul suna mereu pustiu, pe ton ocupat. Daca avem noroc si parte de ei, bine. Daca nu, sa ne vedem seriosi si singuri de necazurile noastre. Domnisoara D nu s-a transformat in vreo Wonderwoman, cu toate ca si-a trecut pana acum in carnetelul de fapte bune salvarea a trei femei ce tocmai urmeau fie inghitite de niste cartofi prajiti cu maioneza transformati in piranha. In schimb a devenit experta in salvarea propriei persoane.

Am si eu victorii, ca tot omu'

In caz ca nu ati aflat inca, am iesit pe locul 1 intr-un top si nu orice top, ci un top realizat de femei! Daca voua vi se pare putin lucru, mie nu. Pentru mine e o mare realizare mai ales ca de obicei nu-mi propun sa fiu pe locul 1 nicaieri, avand in vedere ca nu sunt o fire competitiva, desi imi place sa poruncesc :)). As minti dac-as spune ca nu ma simt foarte importanta acum, mai ales ca traficul meu, pe care si-asa il consideram prea mare pentru posibilitatile mele, acum a luat-o razna de tot si arunca in ochii mei cu sutele, ca la nunta. Asta ma face sa ma simt infricosata. Succesul comercial ma asteapta dupa colt.
Asa, voiam sa ma laud doar! Ma bucur de moment pentru ca e posibil sa pic de pe creanga asta inalta dintr-o clipa in alta. Sa nu credeti insa ca mi se va sui la cap faima. Am in jur oameni antrenati speciali sa ma tina cu picioarele pe pamant ( cand am venit acasa de la un fotoshuting pentru o revista care nici macar nu apare la tarabe, singurul fotoshuting la care am participat vreodata, Ruki mi-a aruncat o privire ingrozitoare, cam ca tata atunci cand m-am dat prima oara cu ruj, si mi-a zis: du-te te spala, esti ingrozitor de boita!).

Poveste de copii special pentru I

A fost odata o balena care plangea, se uita la filme despre razboi si din cand in cand strica serele de legume ale mamei ei. Dadea cu coada de manie si sticla se imprastia in jur, spre disperarea mamei. Motivul era simplu si universal: era grasa si mergea la un liceu de ursi unde nimeni nu o placea ( vorbind din punct de vedere romantic). Evident ca avea multi prieteni si ursoaicele chiar o laudau pentru culoarea ei deosebita, albastrui-de-luna, dar cand orele se terminau, ursoaicele plecau la film cu prietenii lor, in timp ce balena se ducea acasa unde manca un ocean. Apoi il plangea la loc.
Ii placea foarte tare de un urs cumsecade, bland si bun, care ii cerea mereu explicatii la matematica. Singurul lui talent era apicultura, disciplina pe care nu o studiau la acest liceu, de aceea avea numai medii mici. Balena il ajuta cum putea, ii facea de multe ori temele. Dar de copiat nu avea cum sa-l lase sa copieze la examene pentru ca era prea lata in spate si ursul nu putea vedea.
Daca-as fi fost silfida, aproape transparenta, ca o libelula, visa balena in fata unei meduze care o oglindea, ar fi avut numai 10 pe linie si eu as fi fost prietena lui. As fi incaput in bratele lui si m-ar fi ocrotit, miere ar fi fost pe fanioanele mele.
Si se strangea mai abitir in cingatori balena, sperand sa capete talie si-si dadea cu praf de scoici in obraj, sperand sa straluceasca in fata lui.
Dar toata lumea stie ca balene slabe nu exista. Exista insa altceva: vointa de balena. Este mai puternica decat orice alta lege a naturii si poate rasuci totul in favoarea ei.
Zilele au trecut si ursul a crescut. A mancat atat de multa miere incat s-a facut cat un munte din Pirinei, de se ingrijora la un moment dat ca nu o sa-l mai incapa blana. Si a crescut pana a ajuns la fel de mare ca balena, ba poate chiar cu 10 kg mai greu. Asa ca muntele a venit la balena dovedind ca specii noi se nasc zilnic pentru noi; chiar daca noi nu stim, ursul de ocean exista.

Gesturi marunte

The matchbox project: Each week, a decorated matchbox with a tiny present hidden inside is left by a girl (and sometimes willing friends) somewhere in her travels. It's a random act of semi-artistic kindness aimed at disrupting someone's day in a tiny but positive way.

Ce idee!!!! Eu as transforma ideea un pic si as face-o anonima. Mi-ar placea un fel de Mos Nicolae cotidian, dar pentru buzunare. Sau pentru plasele de cumparaturi sau chiar casute postale.
Un gest marunt care poate duce la un zambet ce tine o zi intreaga, poate chiar doua. Macar pentru cei dragi: sa le bagi confetti in buzunar, bile, bomboane din alea in material fosgaitor, agrafe colorate, dopuri, papuci de papusa, nasturi luciosi, surprize vechi de guma, inele din tinichea sau poate lucruri utile: papiote de ata, degetare, cesti mici, de la seturi de jucarii, guma de sters, creioane de un cm, ascutitori sau poate un yo-yo. Nu costa scump.
Si macar unui necunoscut pe an. Cuiva pe care il simpatizezi la prima vedere sau il antipatizezi chiar si la a doua vedere. Sau macar unui seminecunoscut, daca n-avem curaj altfel. Cuiva cu care nu interactionam prea mult. Fara sa ne temem ca s-ar putea sa-i alunece din buzunar si sa nu stie niciodata. Daca se intampla asta, poate o sa-l gaseasca altcineva.
Gesturile anonime frumoase ar trebui inmultite pana ne obisnuim sa facem mai mult.

Cine n-are bucatar sa o angajeze pe Ruki

* post platit
Ca tot vorbeam despre mancare, as dori sa laud fantasticul talent de bucatareasa al lui Ruki.
Dupa cum se stie, daca ea nu ar gati, eu nu as manca mai nimic acasa. Nu numai pentru ca pot trai zile intregi doar cu aer si apa de la robinet, dar si pentru ca inca nu am reusit sa descopar motivatia care ma tine in bucatarie, o stiu doar pe cea care ma tine departe de ea. Tin minte insa ca am fiert orez scump si pui intregi cateva zile bune pentru un pisoi mic, pe care il durea burta. Deci numai la nevoie...
Lui Ruki ii place insa foarte mult sa gateasca. Atat de mult incat credem amandoua ca ar trebui sa lase meseriile astea moderne, piar si advartaising si alte cele, si sa se faca bucatareasa ( va rog sa ma credeti ca ati face o fapta foarte buna si un copil fericit daca ati angaja-o part-time sa gateasca in weekenduri).
Cele mai desavarsite mancaruri ii ies noaptea tarziu, dupa ora 11, cand amandoua ne strangem de pe drumuri si firme in casuta noastra oribila si murim de foame ( acum suntem 3, cu pisica neagra). Nici nu stiu despre ce sa va povestesc mai intai: despre ciupercile taiate in felii mari si prajite in unt, despre puiul rumenit pe saltelute de cartofi pudrati cu cimbru, despre pastele care ei ii ies intotdeauna buna, chiar si atunci cand eu cumpar sosuri oribile, la promotie, despre salatile si omletele pline cu de toate cu care ne incepem diminetile cand reusim sa ne trezim cand trebuie si avem timp sa ne luam cum trebuie micul dejun.
Eu cred ca Ruki va fi mult mai fericita daca s-ar face bucatareasa, mai ales ca eu consider ca are si orgoliu de bucatareasa ( e acel tip de orgoliu "toata lumea iese din bucatarie cand eu pregatesc actul sacrul al pregatirii mancarii si fara comentarii va rog"). O si vad citind deasupra oalei, intr-un nor de usturoi si busuioc, aruncand o mana de sare si pierzand semnul de carte prin leusteanul din ciorba.

Despre Dorada Rose si alte amintiri frumoase

Din cauza pestilor de aici ( mai ales a celui din stanga ecranului, din prima poza, care este rau-rau) mi-am amintit ca acum 2 ani Iulia s-a gandit sa prinda in aparat sufletul unui peste. E cel mai nimerit lucru de facut cu o Holga Fisheye.
Asa ca s-a dus la un mare supermarket de unde a cumparat un singur peste. Un Dorada Rose de 7 eur,o care ei i s-a parut tare scump. Si pe langa peste, a cumparat si zmeura ca sa mearga cu rose-ul. Cand a ajuns acasa, totul era pregatit. Reflectoarele straluceau dar pestele trebuia lasat sa se incalzeasca un pic pentru a avea privire agera, care transmite emotii privitorului. Problema este ca numai dupa doua ore ochii i s-au tulburat. Pestele a inceput sa se scufunde in propria lui apa si a inceput sa luceasca. Tocmai atunci cand Iulia voia sa-l puna sa treaca prin fata ferestrei
( Iulia sta la etaj). Atunci a invatat ea cum se recunoaste un peste proaspat: dupa privire. Daca e incetosata, nu e de bine...
Mi-am adus aminte cum era pe atunci. Amandoua aveam probleme sentimentale :)) (what's new?) dar astazi nu-mi mai aduc aminte de nicio discutie de genul asta. Imi aduc aminte de fiecare poza pe care am facut-o atunci. De prima mea poza cu discul in cap, de masa luata la Chocolat si manusile verzi si de petrecerea ei cu buline de ziua ei, de temele de fotografiat, de love is about diving, de vitrinele cu jucarii din Dusseldorf, lensbabies si filmul despre crima misterioasa pentru scoala de fotografie. Si cat radeam pe messenger. Nu-mi amintesc de nicio discutie, despre niciun baiat :).
Si mie nici macar nu-mi plac pestii :)
Desi cred ca am trecut peste neplacerea asta, e din alt timp si nu se potriveste cu timpurile marine de astazi.
Din pacate, desi multi lauda gustul Doradei Rose, nici eu, nici Iulia n-am reusit inca sa vedem daca e chiar atat de bun precum spun povestile.

Aici schimbarea nu vine niciodata

S-au schimbat atatea senzatii si se schimba in continuare pe masura ce imbatranesc. Stiu de la 12 ani, de la lectia de biologie, ca o sa vad galben la batranete.
Dar uite ca nu totul se schimba, pe senzatiile astea pot conta inca.
Dezamagirea cand dai peste o portocala uscata. Parca deschizi un ou kinder si descoperi ca au uitat sa puna jucaria in el.
Senzatia ca esti un cozonac incins cand intri in magazin imbracat de iarna si n-ai timp sa-ti dai jos hainoiul asa ca te coci printre rafturi, te inrosesti ca un mar sters cu ulei si-ti umfli obrajii de ciuda.
Cand simti prima oara intr-un an ca vine un anotimp: miros de iarna, neliniste de primavara, chef de duca vara si melancolie blegoasa toamna.
Mirosul hainelor persoanei dragi. Mereu va exista o persoana draga cu haine care miros bine: a parfum pudrat, a prajitura, a acasa. Tricoul lui, fularul lui tata, pijamaua mamei. Si vom mai adormi in hainele acelea din cand in cand, in momentele in care nu mai stim ce sa facem cu noi si avem nevoie sa fie cineva responsabil pentru noi.
Mirosul de cuib dintr-o sapca sau caciula, de par si cuier.
Senzatia de piele arsa cand cazi pe asfalt.
Febra in oase si incheieturi.

Da-mi cadou de tinichea

Cantareata cheala ma intreaba ce cadouri bizare am primit si m-am gandit un pic, m-am gandit un pic mai mult si mi-am dat seama ca nu pot sa comentez cadourile primite pentru ca toate mi-au fost date cu drag. Nu-mi amintesc sa-mi fi facut cineva vreun cadou urat ca sa ma faca sa ma simt prost. Asa ca mai bine zic ce cadouri mi-ar placea sa primesc :D. Practic, nu-i asa?
De vreo doi ani de zile am o pasiune pentru maimutele de jucarie vintage. Dar inca nu mi-am luat niciuna, pentru ca ma cunosc prea bine. Daca ma pornesc, nu ma mai opresc si umplu casa de maimute. La un moment dat aveam eu ideea ca the one-ul meu va iesi in evidenta din multime si-l voi recunoaste daca-mi va cumpara o maimuta care bate la talgere, dar apoi m-am gandit eu mai bine si m-am razgandit. Dar tot imi plac maimutele de jucarie. Mai ales alea care merg pe bicicleta sau sunt albastre, ganditoare si imbracate ca niste receptioneri de hotel din Egipt dintr-un film american.
Si as vrea si o flasneta, dar daca nu se poate cu maimuta, nu ma supar daca e o flasneta de sine statatoare. As putea sa ma uit la o flasneta 10 ani si sa nu ma plictisesc.
Dar daca nu e de gasit nici flasneta, atunci orice jucarie de tinichea care poate fi invartita cu cheia, mai ales daca e una japoneza, facuta dupa cel de-al doilea razboi mondial, m-ar bucura sau un dansator de step din celuloid.
De fapt ma gandesc de ce-mi place asa de tare tinicheaua? Imi plac inelele pentru copii din tinichea, canile din tinichea, omul din tinichea... E totusi un material care rugineste foarte usor.

Pentru

Pentru toti cei care nu se iau in serios si poarta boxeri cu crocodili, care nu au ambitii marete de cariera cu cravata neagra la gat, care se joaca pe birou, la sedinta, in vazul tuturor, care nu se simt jenati daca-si toarna cafea pe ei cand sunt inconjurati de 100 de necunoscuti, care nu-i umilesc pe cei din jur doar pentru ca asa vrea ego-ul lor cu mustacioara neagra sub nas, care nu au o canapea rosie in cap, pe care stau si-si fac nonstop psihanaliza incat ajung sa nu mai stie cine sunt de fapt cu adevarat, care nu-si pupa banii din portofel si asteapta sa ii pupi si tu. Pentru toti cei care se simt ca intr-o statiune balneara in propria lor fiinta si au chef de glumit ( atentie, nu de spus bancuri), nu de plans, pentru toti cei ce stiu asta, care nu se supara cand sunt calcati pe picior, care nici nu observa cand sunt calcati pe picior, care nu stiu niciodata de cu seara cu ce se vor imbraca a doua zi, care-si fac planuri dar nu-si planifica viata si sunt atenti cand traverseaza strada, care zambesc, nu ranjesc si nu-si doresc sa fie in centrul atentiei decat cel mult de 5 ori pe an.
Mi-ar placea sa fiti mai multi in Romania si sa va cunosc pe toti.
Mi-ar placea ca in viitor sa am o familie ca aici. Sper sa am noroc de niste oameni ( si un caine) cu care pot sa rad de dimineata pana seara. Pe masura ce devin o persoana din ce in ce mai vesela, imi dau seama ca nu ma mai pot intoarce la perioadele dese de tristete care ma caracterizau inainte, fara sa ma simt o straina in propria mea piele. Si inca ma mir cand imi dau seama cat m-am schimbat. Pentru ca ritmul este inegal si poti sa nu inveti nimic timp de un an, dar intr-o luna sa sari cate 10 trepte deodata si sa te pomenesti ca esti un om nou.
fara comentarii in camera asta.

Imi place ziua de azi

Azi dimineata mi-a placut foarte mult lumina soarelui care batea din partea dreapta, printre brazii de craciun din sera. Nu mai vedeam nimic si trotuarul lucea ud. Pentru un moment am orbit, am ametit si am mers cu ochii inchisi, cu artificii explodand in intuneric.
Azi dimineata mi-a placut foarte mult o femeie din metrou. Mirosea placut, a parfum contrafacut si a supa de lentile, avea manusi moi si ruj lucios. Avea buze de trotuar care lucea ud.
Azi dimineata mi-a placut un caine mic si negru, cu haina rosie, care se plimba singur. Saptamana trecuta se plimba tot singur, dar cu haina albastra.
Acum imi place mirosul pe care l-a lasat portocala curatata cu un cuter, amestecat cu mirosul meu de vanilie, lamaie, pin, menta si servetele antiseptice. Printre jaluzelele albe se vede cerul albastru, este senin de dimineata de vara. Putin mai incolo ma duc sa cumpar cadouri. Raceala mea mi se pare un amanunt insignifiant.

Cate pot face intr-un an

Astazi ma gandesc la mine, sunt foarte serioasa si responsabila de la o vreme.
In ianuarie fac 29 de ani. Nu ma sperie deloc varsta asta, mai degraba astept nerabdatoare sa vina 30, asa ca 29 mi se pare doar o masa dintr-o cafenea de gara, unde astept ora plecarii. Desi sunt convinsa ca nu o sa fie chiar asa plictisitor, o asteptare intr-un loc sters poate avea uneori urmari mai importante decat o aventura.
Eu cand ma fac de 29 de ani vreau asa:
Vreau sa ma misc mai mult, vreau mai multe plimbari de seara pe Kiseleff de exemplu.
Vreau sa invat sa iert. Am crezut ca daca sunt un om empatic, daca pot sa inteleg si sa fiu toleranta, atunci e de la sine inteles ca sunt si iertatoare. Uneori cred ca-mi iese, dar apoi zilele trec si resentimentele apar iar. Fungus resentimentus. Nu stiu sa iert si asta imi da de stire ca sunt un om mult mai incuiat decat ma cred.
Vreau sa consum mai putin.
Vreau sa ma vait mai putin.
Vreau sa scriu o carte.
Vreau sa fiu ingaduitoare.
Vreau sa inventez ceva simplu, folositor daca se poate.
Cel mai important, vreau sa dau mult mai mult. Mi-as dori sa am grija de un copil, fara sa-l adopt in mod clasic pentru ca din pacate asta nu am cum sa fac. Citeam ceva despre un program de adoptii spirituale, dar eu mi-as dori sa pot sa dau ceva mai mult decat bani pentru ingrijirea cuiva. Daca stie cineva vreun program de genul asta, sa lase un comentariu.
Si fara vreau, fara doar si poate, doar stiu ca am terminat-o cu imbolnavitul :)
Si mai vreau si alte lucruri, numai ca nu le pot face singura pe astea asa ca nu tin doar de mine.
Sunt convinsa ca le pot face pe toate astea asteptand sa vina ora 30 la o masa din cafeneaua garii.

E bine

Cum ii spuneam azi cuiva, eu devin antipatica foarte usor. Sunt constienta de asta si nu ma mint singura. Pentru ca rad cu gura pana la urechi chiar si atunci cand ma doare, sunt vesela chiar si atunci cand muncesc in weekend, trec repede peste ce nu iese cum repede si, mai ales, pentru ca orice s-ar intampla, mintea mea nu poate concepe ca traieste intr-o lume urata si nu o sa predice niciodata aiureala asta.
Am si eu orele mele negre, inca sunt influentabila, dar anul asta am invatat despre mine ca pot sa fac ceea ce-mi propuneam in momentul acela groaznic de acum trei ani: pot sa cred in lucrurile bune chiar si atunci cand am impresia ca nu o sa ies niciodata dintr-o bucla temporala, cand nu vad nicio iesire si atunci sper sa ma vada iesirea pe mine. Ca am invatat cum sa-mi pastrez linistea, sa-mi fabric singura liniste, dintr-un aparat asemanator aparatului de ceata. Cand imi amintesc de teroarea de atunci, la cum tremuram, la cum nu stiam cum sa-mi fac curaj singura, as vrea sa calatoresc in timp si sa-i spun lui Iren de atunci: "stai linistita, o sa fii mandra de tine un pic mai incolo, numai sa vezi cat de bine o sa ajungi sa te porti cu tine cand o sa renunti la atitudinea asta de gestionar de alimentara corupt fata de propria ta persoana".
Si d-aia zic asa azi, cum sa nu-ti pastrezi optimismul antipatic daca tocmai atunci cand te simti amar, un pic trist si speriat, iti scoate in cale pe cineva plin de acea energie buna pe care o au indragostitii, care iti da o carte nu mai mare decat un deget mare, despre plante si arhitectura, scrisa de mana de un japonez, mananca o prajitura si rade cu tine? Sa ma dea autoritatile afara din tara ca eu nu renunt la inumanul si antipaticul meu optimism!

Tragedia soriceasca de sambata dimineata

Tocmai am avut cea mai suprarealista discutie. Topaiam azi pe hol cu pisica, adica eu pe hol si pisica pe salteaua de pat imensa, lipita de perete, cand mi se pare ca vine un miros in neregula din toaleta de serviciu. Pisica nu avea nicio treaba, ea tresalta pe saltea in continuare, fara sa aiba nicio banuiala. In wc plutea un soricel mort. Tipatul meu a strapuns linistea intunericului si am iesit fugind de acolo, cu o expresie de teroare pe fata, trantind usa, in timp ce pisica venise uite si se agita "ce, ce, sa vad si eu, ce ai ma?". Apoi am inceput sa ma agit, ridicand praful de zugraveala din casa, gandindu-ma ce sa fac in continuare. Eu nu pot sa arunc nici macar un gandac mort, daramite ditamai sobolanul sur. Asa ca m-am gandit la singurul barbat de nadejde din preajma, dragul nostru proprietar. Care a inteles intai ca soricelul este viu, asa ca a luat un maturoi - de ce toti barbatii vor sa omoare soarecii cu matura, si bunicul si tatal meu au avut la un moment dat aceeasi intentie. Cand a aflat ca e mort, a ras ingaduitor. Asa ca l-a pus intr-o plasuta si, cu plasuta in mana, m-a invitat sa vizitam casa ca sa vada cum merge cu zugravitul. Este prima mea discutie normala, despre pereti in culoarea somonului afumat ( am uitat sa va spun ca voi locui de acum incolo intr-o creveta uriasa sau in capul unei pasari flamingo, depinde ce punct de vedere preferati) si alte treburi administrative, care se poarta de fata cu un sobolan mort, intr-o plasuta sensiblu. Mi-e rau.

De data asta, cum m-am pierdut eu intr-o padure

Cand ma indragostesc devin timorata. Adica locuiesc in Timur si ma uit in zare de la timona unui vas parasit pe nume Timotei. Imi tremura vocea, mainile, ma imbrac aiurea, nu-mi gasesc cuvintele, gandurile, nu mai stiu cine sunt. Asa ca incep sa ma port ciudat: ori ca el, ori ca fata aia de care stiu ca a fost indragostit, ori invers decat vrea el, ori total bizar si incalcit ca daca ma intrebi de ce am facut asta, asa cum se intreaba la tribunal, acuzator, nu stiu sa raspund si intreb "ce?". Cred ca tot incerc sa-i demonstrez lui ca sunt o persoana deosebita si merit tot ce e mai bun, asa ca jonglez cu tot ce nu am si nu sunt pana cand ii arunc cu toate portocalele in cap. Cand de fapt ar trebui doar sa stau asa cum stau eu de obicei, pe marginea unui pat sau a unui scaun-fotoliu, un pic aplecata si cu mainile pe genunchi, razand asa cum rad eu de obicei si atat.

Asa ca, stateam la o masa verde-plastic de terasa cu baiatul asta, cu depersonalizarea mea cu tot, langa un mic parc de petunii uriase de culoarea trombonului mort si el vorbea si eu ii sorbeam fiecare cuvant ca un crainic de la televiziune care intervieveaza un premiat Nobel. Din cand in cand el zicea ceva serios si eu spuneam haahaa total inoportun. Atunci el a zis ca se duce la toaleta si si-a inscenat moartea. Cand deja trecuse o saptamana si el tot nu se mai intorsese, m-am dus sa-l caut. I-am gasit pantofii in fata unui gramofon din ala de petunie, de parca incerca sa-mi spuna ca floarea l-a inghit si el nu va mai fi de gasit pentru mine de atunci inainte. Imediat, mi-a rasarit in gat un nod de marimea unui castan. Asa ca m-am dus si m-am pierdut singura in prima padure care mi-a iesit in cale si am ramas acolo multi ani; incepuse sa-mi placa durerea in sanul botanic. Din cand in cand, baiatul care-si inscenase moartea mai aparea si-mi aducea de mancare, ziare si linkuri de pe internet. Din pacate, eu incepeam din nou sa ma timorez, asa ca dupa vreo ora disparea din nou. Pana cand, la un moment, cred ca mi-a trecut si mi-a venit mintea la cap asa ca m-am intors in lume, terasa aia fusese demolata pentru ca intre timp se schimbasera vreo 2 primari iar castanul din gat se mutase in laringele altei fete.

ps: iar sunt acasa, la ai mei, si iar picura robinetul de la calorifer, fir-ar-a-naibii-de-treaba-sa-fie.

Miercuri se invata noi trucuri

Pana scriu eu un post despre o pierdere, de data asta e vorba de cum m-am pierdut eu de cineva, pentru ca nu-s deloc o nestemata, ci de multe ori sunt un magar, mai bine va povestesc cate una, alta pentru ca am o pofta grozava de scris.
M-am trezit dimineata cu un nume in cap: Mughur Petre ( asa l-am vizualizat, cu h dupa g, scris cu litere roz pe fond negru). Cine, ce unde? Nu era din niciun vis, eu nu visez oameni cu identitate. Cand am dat search pe google, am vazut ca exista un Mugur Petre, pe numele lui chinezesc Wei Hua, un cantaret roman din China. Cu ocazia asta m-am convinsa ca am in cap un al doilea internet, care noaptea imi da mie search aleatoriu si eu, ca un google cuminte ce sunt, ii dau raspunsul corect, pe care ziua insa nu-l pot rationaliza.

Am foarte multe haine dusmanoase, care ma ranesc, ma injunghie, ma mananca, pur si simplu isi bat joc de mine. Ultimii dusmani sunt cizmele, care sunt atat de alunecoase incat trebuie sa fiu mereu concentrata si atenta ca un sofer la volan pe timp de polei. Orice curba se poate dovedi fatala iar pe gresie am 50% sanse de supravietuire.

Diseara invat sa tricotez. E ceva ce nu am reusit sa invat pana acum desi am atatea idei frumoase si toate implica o pereche de andrele. Tricotatul, matematica si fizica nucleara nu reusesc sa se lipeasca de mintea mea. Dar nu ma las. Asa cum o perioada am purtat o surubelnita mare in geanta, acum vreau ca in ... ( nu mai merge geanta mica, trebuie ceva mai mare, gen ghiozdan) sa se gaseasca o pereche de andrele uriase, cu scame de lana pe la gurile lor hamesite. D-abia astept sa cumpar niste gheme.

Ironia sortii

Cand restaurantul de langa noi a intrat in renovare, acum mai bine de un secol, ne incepeam fiecare zi in fluieraturile muncitorilor de pe schele si in cuvintele lor deosebit de amabile. Pana cand, de curand, proprietarul nostru s-a gandit sa-i angajeze exact pe acesti muncitori sa ne renoveze o camera si bucataria. Incepand de ieri, aceeasi muncitori au cheie de la casa noastra si se misca nestingheriti pe unde doresc, pentru ca nu sta nimeni cu ei. Ironic, nu? Dar ma gandesc pentru cine e ironic. Ma gandesc ca ei ies in paguba mai mare; ei au o distractie mai putin si nu mai au pe cine sa fluiere si sa comenteze, nu noi.

Cum sa pierzi un barbat 1

Saptamana asta scriu despre cele 7 moduri prin care poti sa pierzi un barbat.
Pe barbat l-am pierdut la o terasa, pe malul unui rau. Stateam si ne beam limonadele si vorbeam despre echinoctiul de vara care tocmai fusese. El vorbea apasat si plin de cinism, eu ca de obicei eram blanda si impaciuitoare. Doar nu era sa ne certam din cauza naturii! Noi nu stiam ca in acel rau, pitit dupa o piatra, isi avea salasul un pastrav rau-voitor, plin-solz de proaste obiceiuri. El pandea oamenii de la mese si cand prindea un moment prielnic, se arunca in sus, facea un cerc plin de apa in aer, lovea amarnic paharul de limonada cu vajnica lui coada, acesta cadea, se spargea si improsca bietii oameni cu bucatele de pulpa de lamaie si miere netopita. Pastravul se reintorcea apoi dupa piatra lui si-si privea cu satisfactie opera: oameni siderati, murdari, enervati. Barbatul meu pierdut a reactionat total aiurea cand apa acra a aterizat pe camasa simpla, de vara. A vrut sa omoare pastravul. Nu sa-l pescuiasca, nu sa-l injure, ci sa-l prinda cu mainile goale si sa-l stranga de gat. Atunci am hotarat sa-l pierd in padure, in orice prima padure avea sa-mi iasa in cale.

Cand se intampla sa fie frumos

Va spun un lucru frumos, care sper sa mi se mai intample. Sa ma mai trezesc dimineata intr-o camera de hotel din Sighisoara, aflata la mansarda, sa trag perdeaua si sa vad ca afara ninge in tacere. Am stat cu capul afara pana mi s-a inrosit nasul si m-am uitat la acoperisuri.
M-am intors cu o palarie de pirat, la care am poftit intr-o dimineata de vara, in metrou, in Bucuresti si uite ca am gasit-o la Sighisoara. Am purtat palaria si in tren dar la Brasov s-a urcat un tigar caldarar ( sau poate argintar) care avea o palarie mai tare decat a mea, asa ca, rusinata, am decis sa raman cu capul gol.
Nu cred ca mai am melancolie, dar am in schimb 2 kilograme in plus.

Melancolia omului obisnuit

Cand ma loveste melancolia, intru intr-un timp gol, mobilat doar cu lucruri si oameni care au trecut iar nemultumirea si regretele infloresc ca umbrelele.
Imi e dor sa fiu la facultate, mi-e dor de cum jonglam cu toate cursurile in sesiune si aveam energie cat pentru 10 ireni.
Imi e dor de zilele in care saream din pat la 7 dimineata, fara nicio problema. Acum ma trezesc la 8, fac dus si apoi ma pomenesc ca ma asez in pat "doar pentru 5 minute". De fapt mai dorm o ora. Apoi mor de somn toata ziua si nici macar ceaiul negru cu lapte nu reuseste sa ma salveze. Cred ca o sa incep un program de calire, am ajuns o somnoroasa, bolnavicioasa si o plangacioasa. Puful nu-mi prieste.
Imi e dor de primul meu urs, cel cu salopeta cu pisici.
Imi e dor de A., de fapt de mine cea care era cu A. Mi se pare ca acum sunt prinsa intr-un ritm care nu mi se potriveste. Dar schimbam placa, nu e problema :)
Imi e dor sa ascult radio si sa invat lucruri noi, pe care nu credeam ca o sa ajung sa le fac vreodata. De ce pe masura ce implinim mai multi ani facem mai greu lucruri noi? De ce devenim dinozauri comozi?
Nu stiu de ce pe biroul meu sunt imprastiate o multime de cutere, asta imi da o senzatie de rana ascutita.
Am vazut azi cea mai frumoasa poveste in marmura de la metrou. Se leaga oarecum de niste cautari de pe net" om cu vioara si frag de catifea si cerculete in mijlocul capului". Evident, mi-e lene sa o pun pe hartie si din cap se va sterge odata cu aparitia unei noi povesti.
E ultimul meu post melancolic pentru o perioada de vreme.
Plec intr-o vacanta mignona. Ne vedem saptamana viitoare. Cand o sa ma intorc o sa urmeze niste posturi vesele :)

un PS. cu mult sens pentru mine: Regina Neagra catre Alice ( Alice in tara din oglinda): "Cand nu-ti vine in minte numele englezesc al unui anumit lucru, spune-l in limba franceza - si cand mergi, rasuceste-ti degetele de la picioare - si adu-ti aminte cine esti".

Saracie dar si un pic mai multa veselie

Nici nu vine bine mijlocul lunii, ca noi ramanem fara bani. Bolile, dentistii veseli si cizmele noi si frumoase, dar nepotrivite pentru iarna, costa nu gluma :(. Ultimii banuti se duc pe chirie si la supermarket iar apoi ramanem doar cu multe monede de 5 lei prin buzunare. Pana acum nu am fost nevoite sa apelam la monedele din pusculita porc de argint calator pe Marte, pe care mi-a facut-o cadou Ruki cu ocazia venirii sfarsitului lumii, presimt insa ca o vom goli si pe aia cand vom tine neaparat sa ne cumparam brad si nu vom avea cu ce.
Este grav, mi-am pierdut spiritul economic. Nu stiu unde, cand si cum. Dar de la o vreme banii mi se scurg printre degete ca niste tipari speriati.
Dar daca n-am bani, cu atat mai bine. Dupa ce ma voi achita de obligatii, voi vizita niste fabrici de cascaval si ma voi plimba prin Sighisoara, o sa devin antisociala, o sa stau numai in pat, o sa traiesc numai cu ceai si o sa ma uit la toate filmele din lume, cu mica pisica neagra la picioare, culcusita bine in plapuma. Departe de probleme, de oameni care au mereu ceva sa-mi reproseze si sa se supere pe mine. Ne-am atasat amandoua de pisoiul asta ochios, aflat in vizita la noi doar pana in decembrie, care noaptea face naveta intre camera mea si a lui Ruki, pentru ca este adepta egalitatii intre popoare.
Revenind insa la bani, trebuie cu regret sa marturisesc ca mi-am facut caiet de cheltuieli. Cat uram agendele alea oribile, cu coperti verzi, maro sau negre, in care ai mei notau fiecare ban dat si pline de liste precum masa de revelion: ciuperci, 4 paini, coca cola si fanta... tort de inghetata, prajituri diverse, linie trasa 4 milioane. Si iata acum, am ajuns si eu sa ma opresc la aceeasi borna kilometrica. Lucrurile nu vor mai fi niciodata cum au fost :(. Sunt convinsa ca in curand masa de revelion se va gasi si in caietul meu.

In noaptea asta o sa dorm tun

As putea sa scriu postul asta doar pentru mine. Dar nu o sa fac asta pentru ca nu mi-a fost niciodata rusine cu mine, nici macar atunci cand spun prostii.
Stiu foarte bine cum sunt. In mare. Nimeni nu poate cunoaste exact cum este pana cand nu este ranit si-si da seama ca nu merita ce i s-a intamplat. Si-si da seama ce vrea de fapt si ca merita altceva. Uneori, cineva poate uita cum este pana cand iese la o bere cu oameni dragi, pe care ii cunoaste de ani si ani de zile. Pe care i-a cunoscut din intamplare, doar pentru ca o lista a hotarat asta si s-a lipit de ei asa cum este normal ca oamenii asemanatori sa se gaseasca si sa se placa si sa tina legatura apoi. Si ii sunt dragi cu atat mai mult cu cat nu s-a folosit niciodata de ei si nici ei de ea, au fost intotdeauna cei care doar ies si rad si beau si uneori se duc la filme proaste si uneori la o pizza proasta si-si dau cursurile si-si soptesc la examene si pierd ore si ore povestindu-si nimicuri.
Cel mai mult doare cand ii arati unui om cum esti dar omul acela nu te crede, nu te place, trage o concluzie numai a lui si face exact ce te doare si continua asa. Nu am inteles niciodata de ce oamenii care nu te plac se incapataneaza sa se tina dupa tine si sa-ti spuna ca nu esti ok. Tu in 28 de ani de cand tot incerci sa te cunosti se pare ca traiesti in iluzie si nu stii nimic despre tine.
Apoi vine un om, pe care il cunosti de aproape zece de ani de zile, cu care ai ras si ai plans si te-ai imbatat si ai fost cat p-aci sa ai o relatie dar pana la urma ati ajuns doar sa va tineti de mana si-ti aduce aminte de cuvintele pe care le-ai spus acum 10 ani de zile. Nu am sa spun care sunt alea, sunt o fraza magica pentru mine. Si fraza magica, evident, sterge tot si face ca totul sa treaca. Puterea cuvintelor spuse acum mii de ani, cand te trezeai dimineata, te duceai cu ochii carpiti la facultate, mureai de ras pe furis intr-un amfiteatru friguros si apoi chiuleai.
Este adevarat ca unii oameni scot ce e mai bun din tine si e adevarat ca unii scot ce e mai rau. Si e adevarat ca fiecare va trai exact ceea ce pune la o parte din viata, cu toata impotrivirea unora. Iar fostul meu coleg mi-a adus aminte de fraza aia magica. Care de fapt nu e magica deloc. E povestea mea preferata, pe care o uitasem si am ales-o la un seminar de psihoterapie din mai multe scenarii. Imi faceam griji de curand ca nu mai stiu care mi-e povestea. Si, guess what, are final fericit :) E fericirea o iluzie? Evident! Conteaza? Nu. Nu pretind ca stiu adevarul, nu o sa-l mai predic, o sa fiu doar fericita cu oamenii din partea mea de lume. Ca in La vita e bella, cand iubesti pe cineva, ii construiesti o realitate in care el sa fie fericit si-l ocrotesti. Cand il arunci in gura fiarelor, deja nu mai vorbim de iubire.
Stim cu totii ca la bere se spune intotdeauna numai adevarul :)

Circul de animale din supa mea

Cherrytales ne pune sa ne amintim ceva din copilarie.
Nu prea sunt in the mood sa-mi amintesc, desi miercuri m-am uitat la The Polar Express si mi-am adus aminte de niste lucruri.
Daca-mi lipseste ceva iarna, ceva ce am avut doar in copilarie, este sania.
Cand mama ma tragea cu sania si era de obicei noapte, eu stateam pe burta si ma uitam in jos, cum fuge zapada pe sub mine. Cizmele mamei scartaiau, rasuflarea ei se ridica ca un duh de saman care speria lupii si cainii vagabonzi, daca ma ridicam cu burta in sus vedeam luna, mai frumoasa mi se parea insa zapada. Mi se lipeau narile de frig, chiar daca eram infofolita ca un eschimos care mai e pe deasupra si astronaut. Si pe atunci raceam destul de des, dar nu chiar ca acum. Poate pentru ca pe atunci nu descoperisem misterul mumiilor egiptene si al somatizarii. Astazi insa, ca si ieri, beyond the sea isi arata zambetul de ceramica o bronsita cronica.
Apoi ajungeam acasa si mama trantea un pic sania ca sa o scuture de zapada.Si o bagam in casa cu noi, statea in balcon langa brad si dulapul cu tot felul unde-si petrecerea recreatiile pisoiul. Apoi mancam o supa calda, plina cu tarcuri de animale din patrunjel si morcov. Cum nu puteam sa mananc girafe, tigri si cocotieri, lasam intotdeauna verdeata ca intr-un acvariu. Poate daca mancam atunci tot patrunjelul, morcovul si leusteanul acum eram mai tare.
Mie mi-ar placea sa aud o povestire din copilarie de la klara, cantareata cheala si iulia ( care sa puna si poza, cer si poza!)

Calauza

Aseara, mama imi vorbea despre mita si coruptie. I-am zis haide mama sa vorbim despre ceva frumos, ma simt rau, asa ca mama a zambit ocrotitor si a inceput sa-mi povesteasca un film care i-a placut mult, unde toti oamenii buni, inclusiv calauza, erau mancati de lei. De ce sunt mereu calauzele mancate de lighioane, strivite de pietre, prinse in capcane, otravite cu sageti, omorate de prapastii? De ce trebuie sa fie sacrificati exact cei ce te duc unde trebuie si taie gramezi de liane pentru tine si carora nici macar nu le asculti sfaturile?

Scrie, scrie texte lungi pana sus, la sfantul Ilie

In ultima vreme scriu mai usor pe hartie, decat pe blog. Si cate nu scriu! Ba uneori si desenez. Niste lucruri destul de bizare care pot cu usurinta sa insemne totul pentru mine.
Mi-am dat seama ca nu pot fara scris. Pot fara muzica, imagini. Cand insa nu pot sa insir doua cuvinte care sa ma multumeasca, cand ma simt blocata si nu pot sa am idei, mi se pare ca traiesc o tragedie, ceva mai groaznic decat orice relatie de iubire care s-a terminat. Nu cred ca am vocatie de scriitor, pur si simplu am gasit ceva ce ma face fericita in orice moment. Nu un hobby, ci un mod de-a fi. De aceea am nevoie de singuratate si liniste cand scriu, am nevoie sa fim lasati doar eu cu el pentru ca sunt un om demodat si cred ca intr-o relatie, chiar si intr-o relatie dintre un carnet si stapana lui, e nevoie doar de doi, nu mai multi.
Carnetul meu e cel mai sever critic, cel mai antipatic si capricios cititor, cel mai entuziast admirator si numai vederea lui ma linisteste subit. E unul din cele mai valoroase lucruri ale mele, pentru ca nu e un jurnal, nu e un roman, nu e plin de nuvele, ci plin de tampenii, lucruri fara sens, oase de povesti, observatii, personaje cu sau fara cap, declaratii, uimitoare inventii ireale si aduceri aminte. Uneori fara metoda, uneori fara chef, uneori cu prea mult chef, la nervi, la bucurie, la tristete, are urme de lacrimi, apa, suc, ceai, mancare, mina de pix, are colturile indoite de purtat in genti si ghiozdane si a inceput sa fie foarte murdar.
Fara dictionar si carnet mintea mea ar fi mult mai dezorganizata si trista si as avea o privire mult mai goala. Acum sta langa mine si se uita pofticios si agitat la degetele mele. Se va linisti insa cand voi termina de tastat.

As scoate comentariile la postul asta :)

O iubire normala

Acum ceva vreme am gasit contul de flickr al unei japoneze indragostita de un american. Ea in Japonia, el in America, in L.A. Nu stiu cum a inceput relatia lor, daca in cursul unei vacante, sau online. Doar am vazut cum japoneza, o fata obisnuita si un pic mai mult artista, isi facea poze, multe poze minunate si le posta pentru el, un american barbos, pe flickr si comenta intr-o engleza proasta si ea la fel de minunata; ce aveau ele atat de minunat era faptul ca nu erau poze inchise, cu simboluri stiute doar de ei doi, ci erau frumoase pentru ca toti necunoscutii se simteau in poveste. Si cand te uitai la ele nu te simteai ca un intrus pentru ca le doreai ca relatia lor sa dureze si ti se facea dor sa ai si tu o relatie normala si o dragoste atat de puternica.
Fericirea ei a fost atat de mare cand a obtinut viza si cand s-a dus sa locuiasca acolo, cu el. Numai ca acolo i s-a facut dor de Japonia, nu se simtea acasa, fara green card nu putea sa se angajeze, pozele lor, facute acum impreuna, nu mai erau deloc minunate. Asa ca s-a intors in Japonia iar eu m-am gandit "o sa se desparta". Dar nu s-au despartit si acum e randul lui sa-si incerce norocul in Japonia. Intre timp ea face din nou poze minunate pe care le pune pe flickr pentru el. Si zice ea:
Don't kill my red heart,,,,,
Nobody is able to bother our relationship...
Distance
Country
Tears
Visa
Ocean
Sky
Smell
My negative brain
Asta nu e o poveste iesita din comun, e o poveste normala. Imi plac oamenii care incearca.

Cum se estompeaza un baietel

Aceasta este povestea unei estompari in miez de iarna, intr-un cartier de blocuri de 4 si 8 etaje, langa un parc cu un lac inghetat.
Un baietel care obisnuia sa ia lectii de pian intr-un bloc fara lift, cu o profesoara de pian 1/2 surda si 3/4 bolnava de nervi, este personajul principal.
Intr-o zi, baietelul se ducea amarat la lectia de pian, avand acea expresie de om care se duce sa-si faca o gama sol de injectii. Mama ii observase entuziasmul lipsa inca din hol, dar ca orice mama adevarata, care stie ca viata nu-ti ofera numai placeri si toata lumea, chiar si baieteii, trebuie sa respecte acest principiu, nu simtise nici macar o parere de rau. Asa ca il zorise sa plece si chiar ea insasi ii pusese fularul la gat.
Acum baietelul traversa parcul cenusiu si incerca sa faca cerculete din rasuflarea lui care ii iesea ca un fum pe gura. De fapt incerca sa faca aerul inghetat sa-i intre cat mai adanc in gat pentru ca gatul sa i se inroseasca si el sa ramana bolnav in casa, departe de pian, scoala si alte lucruri neplacute.
Atunci a observat un afis lipit pe un cos de gunoi vopsit intr-o culoare primavaratica. In afis mergea si totusi statea un calaret, din care nu mai ramasese insa mare lucru. Umezeala, praful si timpul il estompasera si-l mancasera ca pe o felie calda de paine cu unt. Dar calul inca se vedea si era exact tipul ala de cal pe care toti copiii il iubesc si vor sa-l aiba desenat pe penar, cutia de biscuiti, tricou si ghiozdan.
Baietelul s-a uitat inspre afis si apoi inspre blocul unde statea profesoara de pian, aflat 10 metri mai incolo. La etajul 3, o perdea de culoarea mustarului fusese trasa si un cap albicios de femeie severa il pandea si-si fabrica repede o predica ( copiii cuminti nu merg prin parc dupa lasarea serii, in parc sunt criminali, un copil cuminte vine la pian pe langa alimentara si restaurantul "pofta buna"). Asa ca, nu stie cum-necum, baietelul a reusit sa respire atunci ca un magician si sa faca in aer un rotocol de fum din rasuflarea lui, care a intrat in calul din afis. Si imediat, un pic estompat, langa stersul calaret a aparut un baietel sters, din care se mai putea vedea doar un picior si varful capului. Si imediat, baietelul s-a simtit un pic altfel. S-a simtit un pic ca tatal lui, cand se ridica din fotoliu sa plateasca lumina, cumva nepasator, cumva nefericit, cumva indiferent ca trebuie sa faca asta.
Baietelul a pornit apoi mai departe, a trecut si peste lectia de pian, apoi a mers la scoala, apoi a intrat la o facultate buna si s-a casatorit, a facut copii, i-a trimis si pe ei la pian, a castigat multi bani, a ajuns chiar si decan. Dar daca il rogi sa-ti povesteasca o intamplare din copilaria lui, o sa-ti spuna doar intamplari care s-au petrecut inainte de acea seara de iarna.
Intre timp, in afis, calul s-a umplut de copii estompati. Si daca voi credeti ca asta e o poveste trista, eu va spun ca nu este. Pentru ca eu zic ca mai bine sa-ti lasi in urma copilaria pe un cal desenat, aproape invizibil, decat, de exemplu, in sala de mese a restaurantului "pofta buna", in vazul a 40 de oameni sau in timp ce esti intr-un supermarket si cumperi peste cu reducere.

Rum & coca-cola

Unii incerca tot, macar o data.
Mie-mi place sa explorez tot felul de situatii neverosimile macar o data.
Nu vi s-a intamplat niciodata sa simtiti ca facand ceva ati schimbat ceva, ati lasat o lume in spate si ati intrat in alta camera?
E ca o pacaleala, intri in diferite lumi si dimensiuni pe care de obicei viata nu ti le scoate in cale.
Cum ar fi sa fie dupa-amiaza si sa bei rom si coca cola in timp ce faci epigrame ( si asculti evident melodia adecvata)? Apoi sa-ti pui cizmele de cauciuc si sa te duci in piata la Obor de unde sa-ti cumperi o rochie de seara, din voal, chinezeasca, care miroase a papuc dat cu naftalina si a superman din plastic, pe care sa o porti duminica dimineata, in timp ce-ti iei micul-dejun pe acoperis. Un mic-dejun alcatuit din vin, piscoturi si budinca englezeasca peste care cad frunze galbene din copacul dintr-o specie necunoscuta.
Pare o lume fortata si improbabila, nu? Dar e posibila si mi-ar placea sa trec in ea. Daca n-am curaj si bani sa calatoresc prin jungle si savane africane, macar prin mici intamplari casnice salbatice sa trec. Imi scriu scenariile deja.

De unde au aparut toate borcanele astea, iubito?

Desi sunt un om destul de rezervat si discret, exista anumite persoane, pe care nici macar nu le cunosc bine, care ma fac sa deschid larg in fata lor toate dulapurile pe care le gasesc in mine si sa pun tot ce gasesc pe masa. Oricat de penibil, dubios, rau, dezgustator, siropos ar fi continutul din borcane nu ma simt stanjenita deloc, ba dimpotriva, ma inveseleste. Si mi se pare normal si nu mi-e rusine sa fac asta, fara sa-mi pese de consecinte, fara sa ma intereseze ca asta i-ar putea indeparta. Poate ca uneori nu vrei sa stii totul despre cineva, poate chiar e bine ca o femeie sa pastreze mereu ceva ascuns, dar chiar ai nevoie ca din cand in cand sa lasi misterul la o parte si sa fii ceea ce nici nu banuia nimeni ca esti. Un fel de terapie facuta de mine insami asupra mea :)

Cum sa scapi din prins(oare)?

Street art by Blue

Pentru toti bonzaii uscati, pentru toti barbatii pietrificati, pentru toti cateii legati, pentru toti ministrii patati, pentru toti gogosarii murati, pentru toti vulpoii ne-turbati, pentru toti pantofii purtati si pantalonii in tur lasati, pentru toti covrigii nesarati, pentru toti copiii suparati si pentru toti banii prin autobuze furati, pentru toti cei prinsi de un fir, de o ata, de o panglica hoata, care nu pot da nici inainte, nici inapoi, nici in sus, care nu pot bea vodka cot la cot c-un rus si nu pot sa dea din colt in colt pana ajung la peretele opus.
Cand te simti prins, ce poti face oare? Poti crede in abandonare, sa astepti pana cand te scoate de acolo o intamplare intamplatoare, sau iti poti imagina cum ar fi sa evadezi in sus printr-o simpla alunecare. Ca apoi totul e mai simplu, chiar daca e posibil sa dai gres din prima si sa ajungi intr-o tara unde nu-ti prieste clima.

raceala asta ma face sa vorbesc in versuri.

Febra-zebra

Am febra. Sunt confuza si parca am piele din ceata. Scriu mecanic si cred ca in curand o sa inceapa sa mi se para lucruri. Febra ma amuza intotdeauna. Dincolo de starea de rau si de oribila senzatie ca am niste bile de foc in nari, ma asteapta intotdeauna o stare imensa de usurare si libertatea de a spune orice doresc, de a fi fragila fara a-mi cere nonstop scuze pentru asta si de a putea sa arat oricui tot ce-mi naste mintea. Exista un singur inconvenient: oamenilor le e mila de tine si de ideile tale iesite din delir.
Asta e, fiecare toamna cu raceala ei. Parca o tine intr-o trusa speciala de prim ajutor. Nasul care ustura invelit in vata si rezervele de servetele in cutia cu cruce rosie.
Drumul spre casa o fie dramatic. O sa incerc sa razbat prin multimea de oameni intunecata, in timp ce buzele mele arse si-ar dori un pic de apa. Si cand voi ajunge acasa la ai mei si interfonul va fi stricat si eu nu voi putea sa intru in bloc, ma voi rezema de peretele aspru si voi simti ca ma sfarsesc, fara sa mai am putere sa ma feresc de vecinul de la 8, cel vesel, sportiv si mereu dornic sa faca o multime de complimente stupide.
Ma duc la mama sa ma ingrijeasca ca sa fiu sanatoasa maine la dentist, desi nu mai e ca pe vremuri. Acum o sa ma arunce in pat ( mama, nu dentistul), cu o pastila si o cana de ceai si o sa uite de mine, in timp ce eu o sa raman sa zac pe canapeaua ce o sa scartaie la fiecare miscare si o sa-mi macine nervii.

Despre singura gogoasa care nu a aparut in ziarul care se distribuie gratuit

Ieri, in timpul orei 22, la etajul 6 al unui bloc verzui, o femeie facea o criza de nervi pentru ca faina era proasta si gogosile nu cresteau. In acelasi timp, in statia de metrou Eroii Revolutiei, un bodyguard era inghitit de o gogoasa. De fapt, nu doar bodyguardul, cat intreaga statie era inghitita de aluatul pufos si nimeni nu intelegea daca asta e sfarsitul. Si, desi disperarea tuturor celor care se aflau acolo, vreo 20 de oameni care se indreptau spre casele si magazinele de langa casele lor, era destul de mare, probabil in capul tuturor nu se putea sa nu apara cu litere mari si negre gandul ca sa-ti dai viata inghitit de o gogoasa este un sfarsit stupid.
Gogosile nu sunt un lucru serios.
Gogosile nu sunt desert regal, nu exista rochii de seara de culoarea gogosii iar ochii iubitei nu o sa aiba niciodata acel maro de gogosi mici, pripite, fierte in ulei. Gogosile sunt caraghioase, sunt nesanatoase, sunt copilaroase si pofta de gogosi se iveste de obicei doar atunci cand treci pe strada pe langa o gogoserie.
Dar eu iau in serios gogosile si povestesc despre ce s-a intamplat in statia de metrou.
Aluatul se umfla, coca ii lua pe sus pe oamenii care se simteau ca in burta unui om obez, saltati in dreapta si in stanga de valurile gumate, impestritate de cartele nefolosite de degetele profane ale calatorilor si mainile care fluturau mansetele albe ale casierelor. Nenorocirea a durat cam o ora. Ce e important insa pana la urma este ca oamenii aceia s-au salvat, mancand din aluatul monstruos. S-au ivit si eroi, cum este de exemplu domnul acela slabut, care mananca doar un ou fiert dimineata si chiar si atat era prea mult pentru el, care acum insa a mancat peste 3 kilograme de coca, salvand astfel un vanzator de fornetti prins printre tavele de pateuri congelate.
A doua zi, in ziarul care se distribuia gratis la metrou, cea mai importanta stire era despre o vedeta care-si facuse o operatie complicata si revolutionara de catre un chirurg estetician de interior - ii fusese instalata o oglinda speciala in spate astfel incat toti ii puteau vedea "interiorul" sufletului, adica un peisaj idilic cu colibri si flori exotice, ca doar orice persoana frumoasa la exterior trebuie sa demonstreze tuturor ca este frumoasa si in interior si ca oricine poate sa faca operatii estetice chiar si acolo.
Nimeni nu scrisese nimic despre gogoasa de la eroii revolutiei. Ca doar, daca e sa privesti lucrurile optimist, nu se intamplase de fapt nicio tragedie si, dupa cum bine se stie, gogosile adevarate nu sunt un lucru serios. Sufletul unei vedete este insa un lucru extrem de serios.

Premii

Madelin zicea ca nu o sa raspund la leapsa asta. Ha!
Cum sa pierd ocazia asta de a da niste premii?

Asa ca, premiul "I love your blog" se duce la urmatorii:
klara - nu numai ca scrie foarte, foarte bine si are multe povesti de spus, dar mai e si tanara si foarte frumoasa si rade cu atata pofta incat iti vine sa o pupi. d-abia astept sa ma intalnesc din nou cu ea.
ionut - ionut vede mereu ceva pe unde trece si noroc ca face poze. trec si eu pe acolo, dar nu vad mereu pozele. sau cand le vad, n-am aparatul la mine. asa ca le vad la el pe blog.
treibadica - pentru ca sunt doi oameni + un omulet foarte simpatici si am un sentiment tare bun cand citesc ce scriu ei acolo
camilla - mi-ar placea sa fiu ca ea, cu o viata simpla, luminoasa si linistita, un sot misterios si un caine celebru, incredibil de talentata, angajata a propriului studio. si mai e si din suedia. daca exista vreun blog care sa ma inspire, asta e the one :)
ruki - nu am pus-o aici pentru ca are pile la mine, fiind prietena si colega mea de apartament. imi place foarte mult cum scrie, de altfel e singura persoana cu care pot sa scriu "la 4 maini" si murim de ras ori de cate ori scriem povesti la ea pe blog. si-mi mai place cum sterge posturi scrise la manie, atunci cand ne certam :)) si pentru ca e una din putinele persoane careia pot sa-i spun foarte usor "i lav iu, ba!".
iulia - pentru poze frumoase, pacat ca rare si pentru cum ma linisteste blogul ei. mi-e dor de ea foarte tare! :(
weebzam - pentru muzica frumoasa de fiecare zi, pentru ca mi-a dat poza cu brandon flowers desi the killers i se pare o formatie inutila, pentru ca i s-ar parea normal daca mi-as tatua un pacman pe umar ( nu multi imi stiu latura asta :))) si pentru alte lucruri pe care i le spun doar IRL :))
Si multi altii. Ma gandesc sa dau premiul asta mai des. Cum imi place cum scrie cineva, cum ii pun premiul in brate :)

Ce urmeaza

Uneori ma subtiez si intru intr-o lanterna ca sa vad totul printr-un ochi de lumina si sa pot sa focalizez. E o lanterna speciala, un telescop cu ochelari si lentile de contact, care-mi spune ce vreau atunci si acum. Pentru ca sunt cinstita cu mine si recunosc ca de multe ori nu stiu ce vreau. Stiu ce am vrut acum un an, doi, cinci si raman acolo, pentru ca mi-e greu sa recunosc ca ma fac mare si-mi schimb dorintele. Uneori imi dau seama de asta la timp. Gata, le-am indeplinit, merg mai departe.
Singurul meu scop de ceva vreme este sa fiu linistita si sa rad orice ar fi. Si am ajuns sa fac asta. Dentistul meu se minuna ieri de cat de cuminte si vesela pot sa fiu, in timp ce ceilalti pacienti stateau pe scaune si-l improscau cu ura prin lanternele lor. Dar acum ca mi-am atins scopul si imi pastrez linistea chiar si la dentist, ce vreau in continuare oare?
Vreau lucruri simple si albe, vreau o foarfeca buna pentru tuns, vreau sa am o gradina nici prea mare nici prea mica, unde sa pot planta bulbi de lalele si un artar pitic, langa un mestecan, vreau o banca jumatate la soare, jumatate la umbra, vreau o casa cu tapet verde pe pereti, podele de lemn, perdele care se umfla de curent, plina de oameni sanatosi. Vreau un pian in sufragerie si zahar in zaharnita. Vreau sa duc o fata mica prin lume, oriunde isi doreste ea si sa scriu o carte atat de frumoasa si atat de simpla incat oamenii sa o citeasca din 10 in 10 ani si sa o imprumute si altora. Zis si facut?

Grasshopper escapement

http://en.wikipedia.org/wiki/Grasshopper_escapement

Pe vremea cand timpul era condus cu mana de fier de un om-lacusta cu personalitate de greier, toate minutele topaiau ca nebunele in toate punctele cardinale si cine putea sa apuce macar un picior de secunda era fericit.
Pe vremea cand toate ceasurile raspundeau la comanda unui lenes cu piele de buburuza, toate minutele aveau buline vesele si se tarau incet la soare. Pe atunci, oamenii aveau de unde alege ore intregi pe placul lor, isi umpleau plasele cu ele si le puneau oriunde, pana si-n borcanele cu crema de fata.
Acum, cand timpul e condus de o fata de masa care se desira singura in timp ce se croseteaza, tot apucam fire, se despica in mana noastra, ne agatam de fiecare capat de ata si ne bucuram de fiecare petic. Noroc ca sefii timpului se schimba din an in an si unii ne lasa sa facem provizii pentru vremuri de restriste.

Se schimba macazul pe linia rutinei 5

Dimineata deschid un ochi, scot o mana. Mi-e frig. Bag mana la loc in plapuma si mai adorm 5 minute care trec repede. Scot repede mainile si topai de 3 ori pe loc, ca un baschetbalist care face incalzirea. Apoi intru cu piciorul intr-un prelungitor de priza si ma apuca rasul, in loc sa ma doara. Trece cam o ora pana sa fiu in stare sa scot o vorba, dar apoi recuperez.
Seara, dupa ce rad mult cu Ruki ( sau plangem mult, depinde de situatie :)), dar asta mai rar), dupa ce vorbim de politica si alegerile din America, baieti, barbati si alte lighioane, incerc sa-mi aranjez pernele cum trebuie, mai arunc cu lucruri din pat pe jos, incercand sa-mi fac loc, citesc un pic si ma uit in sus intr-un colt unde se afla in permanenta un paianjen. Si apoi ma ridic si sting lumina si invariabil imi cade in cap cate un lucru.
Mi se pare ca rutinele astea o sa se schimbe in curand. E mai greu sa le pastrezi cu cineva langa tine. Duca-se in lumea rutinelor parasite!
:)
no comments for this post.

Jazz

Am fost ieri la Masters of Jazz si am dansat pe scaun. De cate ori ascult jazz, imi trece tot raul si toata tristetea, de parca se sterge totul si nu mai raman pe lume decat acoperisurile si burlanele care picura si strazile laturalnice iar eu sunt o pisica fara nici o grija, care sare peste o cornisa.
Este un sentiment de libertate si nepasare pe care il am foarte rar si pe care am invatat sa-l pretuiesc pentru ca de fapt imi contrazice firea mereu macinata de niste probleme, amanunte, prostii.
Va fi un weekend foarte frumos pentru mine si asta va urez si voua. Acum ma duc sa ma bag inapoi in pat, pentru ca afara e atat de urat iar eu am aprins lampa si citesc autobiografia Agathei Christie, o carte desueta si absolut minunata, ca un garden party literar. Si rad pentru ca pe atunci toate fetiscanele aveau fantezii despre cum barbatii pe care ii iubeau se imbolnaveau grav si mureau in bratele lor si-mi amintesc si eu clar cum am nutrit prin gimnaziu niste ganduri asemanatoare pentru niste baieti :)) E ceva specific feminin.
Iar Agatha Christie se indragostise de un receptioner de la hotel, care era inalt si subtire ca o tenie, si pe care visa sa-l ingrijeasca de ciuma in Indochina.

Demnitatea plantelor

Civilizatie

Probabil lucrurile o sa se schimbe si pe aici in momentul in care o sa vedem ca tot ce exista in jur are demnitate. Dar mai intai sa avem noi demnitate.
Ma gandeam la relatia om-copac. Ma gandesc la toti nucii batrani, pe care eu ii simt ca niste bunici si pe care ii simt vii, care au fost taiati pentru o casa gri cu piscina. Ma gandesc la niste mesteceni tineri, pe care cineva lipise guma. La toate florile din fata unui bloc pe care golanii le ard cu tigarile din lipsa de ocupatie si sens. La plantele din scara blocului pe care nu le respecta nimeni. La brazii de Craciun cand zac la tomberon sau pe la colturi de strada. La petuniile lasate sa se usuce in unele parcuri. La puietii de copacei care sunt asa de fragili in sera pe langa care trec zilnic. Nu mi se par cu nimic mai prejos decat niste pui de gaina.

Arhitectura egocentrica

De cate ori ma intristeaza ceva, simt nevoia sa ma linistesc, sa tac si inchid usa. Orice usa. Oricum nu-s prea vorbareata, dar cand sunt trista devin de-a dreptul muta in exterior si dau tare la sonor in interior. Ma uit la filme, imi fac singura teatru, prajituri invizibile si am grija de mine. Nu e mare lucru: trebuie doar sa nu gandesti de rau despre propria ta persoana. Sau e cel mai mare lucru.
Nu te invata nimeni cum sa ai grija de tine, cum sa ai de-a face cu nefericirea, sau cu prea-marea fericirea, sunt o gramada de parinti care nu te invata nici macar cum sa te speli corect pe dinti sau pe maini, daramite sa te invete cum sa speli gandurile negre. Spune saru'mana la oameni batrani, respecta pe x si y, poarta-te frumos cu z dar nu-ti zice nimeni ce sa-ti spui tie atunci cand esti dezamagit si suparat, cand ramai doar tu cu tine. Fiecare se descurca in interiorul lui asa cum poate, desi pentru unii e mult prea greu, pentru ca unii descopera ca si-au construit un azil sinistru in interior sau pur si simplu nici nu au o casa interioara, dorm sub cerul liber al propriului eu si le tuna si fulgera in cap.
Eu mi-am construit un fel de hamac. Uneori ma mai invart cu el, dar alteori reusesc sa ma catar in el si sa ma linistesc. Noroc ca macar palmierii sunt grozav de trainici ( desi au o ciudata nuanta portocalie). Incetul cu incetul construiesc si o coliba. Una rudimentara, din stuf. Dar cum aici la mine e vreme calda, pentru ca am probleme cu circulatia, o coliba comoda e de ajuns. D-abia astept sa ajung la fineturi gen cumparatul suportului pentru polonic si oale.
V-as da sfaturi, din pacate nu merge asa :( iar eu oricum visez la o zi in care o sa reusesc sa nu mai dau sfaturi de nici un fel.

Fara bec

Aseara m-am dus pe la ai mei si am nimerit in plina pana de curent. Dupa ce am urcat 8 etaje luminand scarile cu telefonul, am nimerit in alta galaxie. Toata lumea la etajul 8 radea si se veselea in intuneric, aprinzand sfesnice cu lumanari. Linistea te apuca de cap si ti se infunda in urechi. Puteai auzi ecoul si ce murmura oamenii in dosul usilor. Blocul scotea sunete fantastice, ca o balena sau un submarin. Toata lumea se fataia, se saluta si dadea telefon la electrica.
Asa am descoperit ca oamenii sunt mult mai buni si mai prietenosi la lumina lumanarilor si a lunii. Sau poate atunci cand este vorba de un necaz minor, care-ti da lumea peste cap la nivel moderat. Ca de obicei, tot ce este moderat face bine.
Oricum, sa mananci, sa vorbesti si sa faci baie la lumina lumanarii e ceva ce trebuie repetat.
De fapt, viata din calea careia inlaturi televizorul, calculatorul, cuptorul cu microunde este ceva ce trebuie repetat. Si banii, sa se inlature si banii.

Adevarul despre gummy bears

Povestea nu incepe cu o patratica de ciocolata, asa cum va asteptati. Ci cu descrierea apucaturilor barbare pe care oamenii le dezvolta atunci cand este vorba de ursuleti de guma. Sade ursuletul de guma pe salteluta, se uita la televizor la dezbateri politice, impreuna cu poporul, si bum, este saltat de talie si dus la polul nord. Pentru ca ursuletii din jeleu nu se mananca asa, cu una-doua. Unii barbari ii prefera calzi, asa ca ii tin in mana, in buzunar, ii baga in ceai sau ii baga la cuptor, amestecati in prajituri. Dar unii ii prefera tari, asa ca-i lasa peste noapte in punga deschisa si uneori chiar, ii baga la frigider.
Ursilor de guma le convine situatia friguroasa. Au mai multe sanse sa evadeze. Gospodina care a vrut sa faca un ou ochi si a gasit in ou un ursulet inocent, ce dormea dus invelit in albus, poate sa depuna marturie. La fel si miile de disparitii misterioase. Cati ursi n-ati scapat pe jos si dusi au fost?
Cat despre muscaturile si intepaturile pe care le patiti noaptea si le puneti pe seama tantarilor, paianjenilor, iubitului, iubitei, ma tem ca va inselati. Sunt ursuletii din jeleu evadati, aceia cu firi rele si razbunatoare, care va chinuie pielea cu ace inrosite sau tinute la frigider sau va molfaie de vii. Nu sunteti singurii cu apucaturi barbare. O familie din Cluj a ajuns chiar si la o emisiune tv despre fantome, dupa ce un ursulet din jeleu rosu de manie, care aducea un pic la fata cu Dennis Hopper, i-a terorizat nopti in sir, umplandu-i de tatuaje in forma de stea, folosindu-se de o forma de cozonac.

Ordine si discplina

Lucrurile stau asa. Daca vreti linkuri de la mine -> va duceti pe twitter. Daca vreti poze -> pe tumblr (m-am plictisit de flickr). Si pentru o perioada o sa sa postez tematic, saptamana viitoare de exemplu vreau sa postez numai povesti, peste 2 saptamani o sa postez numai lucruri rosii. O sa fie un fel de dieta disociata pe blog. Sau cum e shark week pe discovery. Traiesc un moment de ordine si disciplina si ce sa vezi, imi revin la vechiul eu, entuziast si plin de planuri. Ca tot fac ordine in jur de m-am dez-zapacit de tot.
De cand a inceput toamna tot fac ordine si in sfarsit se vad rezultatele. Nu mai am mintea obosita. E pentru prima oara cand nu mai tin legatura cu nici un fost prieten si cu nici o fosta obsesie si cu nici un fals amic ah-cat-de-iubesc-esti-asa-minunata-lasa-ma-sa-ma-folosesc-de-tine-cat-pot-in-numele-prieteniei-ce-ti-o-port. Si e pentru prima oara cand am inceput sa eliberez camera de cadourile primite. Le apreciez in continuare, nu le-as arunca niciodata la gunoi, dar pur si simplu nu mai inseamna nimic. Niste copii o sa fie fericiti sa primeasca jucarii si nimicuri.
Mi-am dat seama ca nu mai sunt genul care sa tina bradul facut tot anul, doar pentru ca ii place Craciunul :).
Ma simt ca si cum as fi facut baie, dupa ce m-am intors de afara, din ploaie, zgribulita si stropita de noroi. Oricine se simte impotmolit in trecut, ar trebui sa faca la fel.
no comments for this post :)

Despre caracterul si obiceiurile canarilor

Vreau sa-mi iau canari si de aceea citesc pe net despre ei. Si cate nu aflu...
Am aflat ca unii, desi frumos colorati, sunt muti. Am aflat ca de fapt femeile canari ( canare?) sunt aproape mute, scot uneori cate un "piu" ( ca sa vezi, invers ca la oameni :))) . Ca se pare ca un canar nu mai canta dupa ce si-a gasit femeia visurilor ( ca in casnicie, barbatul ( sau femeia) dupa ce se casatoresc fac burta, renunta la epilat si stau in capot, respectiv pantaloni de trening patati cu vopsea si tocanita). Cica, trebuie sa-i desparti pentru ca el sa-si dea iar in petec ( :( ce crud, nu fac ma asa ceva!). Si cica nu mai canta atunci cand naparleste si se intristeaza. Cine nu e trist cand ii cade parul, mai ales daca e barbat?
Am aflat ca Fanel Iancu si-a cumparat papagali si canari pentru farmacia sa Elefarm si a avut succes in afaceri.
Ca unii ce au nimerit canari muti, ii indoapa si-i transforma in elefanti, sperand sa dezghete astfel in ei darul cantatului. Dar cred ca mare lucru nu reusesc, probabil canarul urias ii mananca intr-o zi pe ei.
Ca le putem oferi cateva feluri de mancare gatita si calda ( ce exprimare de cabanier), ca exista vitamine pentru cantat, ca mananca seminte laptoase, ca este bine sa fie tinuti in lumina fluorescenta ( asta e bizar, d-aia mi-o fi luat mama o lampa-neon, cand dorm la ei si aprind lampa, am impresia ca am fost rapita de extraterestri si sunt lungita pe o masa alba si rece).
Si trebuie sa li se taie unghiile, dar cu grija, pentru ca altfel pot sangera pana la moarte.
O_o Canarii astia sunt foarte pretentiosi. Care este animalul cel mai usor de ingrijit? ( va rog sa nu spuneti paianjeni, ca am deja o generatie noua, sau pisici, ca incerc sa traiesc o perioada pisicaless dupa niste experiente foarte traumatizante cu pisici mici, bolnavi si aproape turbati.)

Pe ce se bazeaza relatiile. Marturii.

Pe sex ( parca-am fi in transa, orice am face, cu oricine am iesi, ajungem in cele din urma unul langa altul, in pat), pe faptul ca amandoi suntem foarte frumosi ( si ne facem impreuna cumparaturile, nu, nu mereu de la mall, nu fii rautacioasa), foarte urati ( si eu si ea avem cate un neg in mijlocul fruntii, dar nu ne deranjeaza), antisociali ( seara mancam si ne culcam, nu avem nevoie de altceva, rasa umana este periculoasa), sociali de-a binelea ( noi iesim in fiecare seara, avem multi prieteni si pantofi crapati de atata dans), ne plac muraturile ( conopida care scartaie), ne plac filmele ( noi am alcatuit imdb-ul, am vazut toate filmele de acolo!), muzica (lalalala, noi ne cantam cantece, nu ne vorbim), ne place sa facem poze ( el are un canon, eu un nikon dar le schimbam intre noi in weekend), am fost atat de mult singuri si acum ne agatam de primul care si-a ridicat ochii spre noi ( ce rau a fost cand eram singura, rau cu rau dar mai rau fara rau, adica mai bine imi fac praf nervii cu el in casa), vrea si el/ea copii ( la fel vor si parintii nostri, mai ales ei), vrea sa calatoreasca in lume ( cand eram in Haiti, s-a spart o teava in baie si administratorul a intrat sa faca curatenie si mi-a furat un covor, dar el neaga, evident) , zice ca e la fel de matur/imatur ( ma duc sa-ti cumpar tampoane/ nu ma duc sa-ti cumpar tampoane, ma!), mi-e comod cu el ( imi face masaj la picioare si doarme la mine doar 3 nopti pe saptamana), nu sforaie ( de fapt scoate un fel de piuituri, dar nu ma deranjeaza) si nu face firimituri ( si cumpara paine! tu stii ce rari sunt barbatii astia?), ii place sa faca baie, nu dus, ca si mie!!! ( evident facem baie impreuna, asa il si supraveghez, ca sa nu lase par in sapun) imi citeste gandurile ( uneori e asa ciudat, cand ma suna ex-ul, imediat dupa ma suna si iubitul sa-mi zica "te iubesc"), imi da cadouri, bani, casa, masina, aspirina ( dar ce nu-mi ia, mi-a dat si luna de pe cer, in forma de tort de bezea) , facem sport impreuna ( stam permanent imbracati in trening, daca ne vine nevoia de sport, sa fim pregatiti, impreuna!).
Fiecare cuplu poate fi descris printr-o singura actiune care-i apropie. Si de multe ori nu e dragoste. Si de multe ori e dragoste, dar nu stii pe moment. Si de multe ori e ceva, ce nu poate fi descris drept dragoste, poate e ceva mai jos decat dragostea, dar e la fel de important si te ajuta sa mergi inainte.

Best video la Anim'est 2008 - Hearts a mess. Cu ocazia asta, cam tarziu, l-am descoperit si pe Gotye, un australian pe care unii il compara cu Beck.

Un pisic mic si ciudat isi cauta familie

Pare el cam ciudatel, dar eu il suspectez ca ar avea ceva rude de rasa si cred ca s-a pierdut. Este foarte lipicios, cuminte, disciplinat si ordonat, va asigur! In fiecare seara, isi aranjeaza hainele pe scaun inainte sa se culce. Are cam 6 luni, unghiile taiate si parul pieptanat.
Daca il vreti, trimiteti un mail la razvan_razvan1977@yahoo.com.

Uriasele sunt mereu sanatoase

Cel mai mare regret al meu este ca nu sunt un munte de femeie, care iese in maneca scurta afara si se freaca pe fata cu zapada, care scutura plapumile de zici ca sunt simple cearceafuri si poate sa ridice in brate cate 4 copii intr-o singura mana. Sa car 70 de plase, pline toate cu fructe, grele si sa mi se para un fleac, sa apuc masinile parcate aiurea pe trotuare si le pun undeva sus, pe case, printre ciori si vrabii. Mi-as dori sa fiu uriasa, sa se zguduie pamantul cand calc si cand apar in Romana, sa se inroseasca toate blocurile din cauza luminii din bujorilor mei din obraji. Iar indienii aia care tot canta pe acolo, de ceva vreme, sa creada ca sunt Manitou.
In schimb m-am procopsit cu un corp ca un fir de ata si una-doua ma doare repede spatele, sau un deget, sau capul, sau ochii, sau tot ce vrei si ce nu vrei. Nu trebuie sa ma supere ceva, e de ajuns sa visez ceva urat ca repede organismul meu reactioneaza de parca ar fi ceva real. Spate prost si sensibilitate stupida!

Toamna

Am primit o leapsa de la zambiti va rog
10 amintiri de toamna.
Imi aduc aminte de textul cu toamna, din abecedar, despre gutui si mere. Mi se pare ca era scris de Bolintineanu, dar nu sunt sigura. Doamne, cat am urat scoala! 12 toamne sacrificate in fata tablei, inghitind praf si creta cand afara era totul auriu. Oamenii mari distrug sistematic copilarii.
Toamna faceam excursii la munte cu clasa la munte si mergeam pe serpetine si, in timp ce cativa copii sensibili mureau de rau, noi ceilalti admiram frumusetile naturii si ne jucam cu papusile Barbie straine ale celor care aveau norocul sa aiba asa ceva, in timp ce papusile barbie romanesti stateau dosite in rucsace, ca ne era rusine cu ele.
Toamna am fost facuta pionier la Targoviste si am vizitat Doftana si eu am primit Tom Sawyer dar l-am schimbat pentru Alice in tara minunilor. In ambele carti cenzura isi facuse serios de cap.
Ce greu mi-era sa ma trezesc dimineata si sa stau un sfert de ora sa ma pieptene mama si sa-mi faca doua cozi impletite. Si mama se grabea si ma tragea de par si-mi strangea parul atat de strans incat toata ziua ma durea pielea capului.
Si cat uram sa fiu intr-a 12 a si sa ma trezesc dimineata, sa ajung la chimie unde o profesoara ingrozitoare, cu un pulover in forma de blana de urs, ne zicea ca sunt prosti.
Toamna avea loc miss Boboc si eu nu aveam niciodata rochie frumoasa pentru petrecere pentru ca pe vremea aia se gaseau putine lucruri frumoase si alea care erau frumoase, erau foarte scumpe. Si in clasa a 9-a bunica mi-a facut pentru bal o rochie dintr-un material foarte ciudat, cu modele cu scaieti. Cred ca am fost cea mai putin moderna fata din istoria liceului meu plin de copii de bani gata :))
Toamna zici ca sunt picata din luna, ma trezesc greu dimineata si ma lovesc de pereti. Zici ca inspir must de dimineata pana seara. Iau multe vitamine, pe masura ce ma apropii de iarna ma plictisesc si ma las pe tanjeala asa ca atunci cand incep racelile si gripele eu iau din fiecare cate putin.
Toamna mi se intampla cele mai multe lucruri bune si-mi vine sa chiulesc nonstop de la serviciu, dar in loc sa fac asta sunt responsabila si ies doar un pic la plimbare, cat sa-mi caut o bratara cu ametiste.

Despre baieti

De cate ori vorbesc cu D. mor de ras. El stie cum sa-mi descrie un baiat astfel incat sa ma faca sa-mi doresc sa-l cunosc pe baiatul acela :)) Descrierile lui seamana cu schitele scrise de Mircea Santimbreanu.
Imi zice despre primul baiat: are capul rotund si e activ, adica nu e chill, ci mai degraba atent si implicat. Eu mor de ras, cum adica are cap rotund? Adica e rotund in comparatie cu capul meu care e lunguiet, zice el. Are freza misto, adica are par, e de bine. Mai nou merge prin oras, la teatre si filme underground. Amintindu-mi de o faza aiurea, intalnita pe un blog, unde o fata scria ca si-ar dori un prieten gay, pentru ca astora le plac filmele underground, intreb pufnind in ras: e gay? Iar D. imi raspunde: nu cred, ca are o bunica la tara. Se pare ca doar heterosexualii au bunici la tara, care sa le tina orientarea in frau :)).
Acum D. imi povesteste de alt baiat. Asta e mai chill si emana iubire. Dar are tot cap rotund din pacate :)) Eu nu inteleg cum adica emana iubire, asa ca D. ma lamureste: are o carisma care-l urmareste peste tot.
:))))
Voi cu care dintre ei ziceti sa ma intalnesc? Cu ala cu cap rotund si activ sau cu ala cu cap rotund, care emana iubire?

Eu nu sunt o intelectuala

Am mutat azi masa reumatica dar nu oricum, ci cu tot cu calculator. Masa scancea si scartaia, Ella Fitzgerald canta, 2 paianjeni mici iesiti cine stie de unde se repezeau la mine, eu imi muscam buzele de efort si de grija sa nu se dezmembreze masa si sa-mi pice monitorul pe picior, cablurile se incalceau si nori de praf ieseau.
Acum sunt f mandra de mine, ca de fiecare data cand reusesc sa fac ceva ce se presupune ca nu pot sa fac singura. Ceva care nu e intelectual. Cred ca as fi mai mandra si fericita daca as reusi sa mut un munte, decat daca as inventa o noua teorema.
Si uite asa m-am gandit ca viata mea este foarte comoda, fara griji, singurele mele probleme sunt ca s-a stricat masina de spalat si trebuie sa spal prosoape gigantice cu mana si ca nu sunt miliardara in dolari. Si uneori confund fericirea cu lipsa de griji. Viata de lenes obisnuit cu lumina si apa calda. Dar corpul meu are nevoie sa mute niste munti pentru a fi fericit. Prosoapele gigantice nu-mi mai ajung.

Ochiul de albina

Il iubesc pe Tudor Octavian.
Din povestirea "Viata unui ratat" scrisa de Tudor Octavian.

"I-am raspuns ca incepeam sa inteleg. Desi imi era greu sa accept ca poti da un titlu de campion la box pe studiul unui picior de lacusta.
Ca si cum imi intuia framantarea, octogenarul a zis:
- Vezi, baiatule, eu am avut norocul sa citesc pe cand eram asistent un articol despre Harald Mittelmayer. Mittelmayer asta a studiat timp de 72 de ani, ochiul albinei. Atat, ochiul albinei. Stii ce a spus specialistul in ochi de albine cand a murit? A zis ca s-a lacomit, ca era suficient daca-si dedica toate puterile nervului aductor. Azi se accepta ca nu exista un nerv aductor la albine. Dar daca exista? Daca numai Mittelmayer era omul in stare sa dovedeasca celorlalti cercetatori ai ochilor de albina ca exista? Iti dai seama ce a pierdut omenirea?"

Dulapul este o palarie mai mare

Copiilor le place sa scotoceasca. Scotoc aici, scotoc dincolo si hocus-pocus din buzunar ies doua bomboane, sau poate o agrafa, sau poate un bilet de autobuz cu care te poti juca uneori doua ore. Nici nu-si dau seama cand, tot scotocind, se afunda in padurea dulapului. Ce, n-ati auzit niciodata de copii care au intrat in dulap si n-au mai iesit niciodata, inghititi probabil de vreun palton salbaticit de vara?
Cel mai frumos este insa atunci cand te bagi cu totul in dulap, printre hainele de iarna si de oameni mari. O maneca iti prinde piciorul, un guler de blana incearca sa te sufoce. Te ghemuiesti intr-un colt, n-ai aer, miroase a rasuflare de stofa grea si a arici adormiti si este asa bineee. Inchizi cu greu, pe dinauntru usa, bagand degetul in gaura cheii. Usa scartaie si-ti prinde calcaiul, doare un pic dar nu conteaza. Probabil ca si pe urs, vulpe, iepure si celelalte animale din povestea aia ruseasca le-a durut atunci cand s-au mutat toate intr-o manusa si nu aveau loc destul, dar le era oricum bine, la caldura si adapost.
Te afunzi si mai tare in pestera. Ti-ai facut culcus intr-un morman de pantaloni si fete de masa, care miros a clor. Pe una din ele inca se mai vede pata de vin, iar s-a imbatat unchiul si a varsat sticla. Pentru fiecare rand de musafiri, exista un rand de pete pe fata de masa cea buna.
Stai in intuneric si vezi tot ce s-ar intampla in casa, daca tu n-ai fi fost. Bunica ar sta si ar citi, i se vad ochii mari, mari prin dioptrii, bunicul ar bombani undeva prin bucatarie, mama ar veni de la serviciu, seara si ar sta la povesti cu tata, in bucatarie. Si tu ai fi undeva intr-un dulap, in intuneric, te-ai simti perfect, nu e vorba de asta, dar ai fi obligat sa stai acolo, mereu. Mai bine asa, ca un iepure din palaria magicianului. Chiar, cui i-o fi venit ideea asta sa puna iepuri in palarii?

Un domn

Pustiul nu are mai mult 11 ani si tine vreo 4 plase in mana. A facut singur cumparaturile, ca un om mare. Asteptam amandoi sa vina liftul si cand liftul canta ca a venit, pustiul se repede sa-mi deschida usa liftului, incurcandu-se in plase. Stai ca tin eu usa, spun eu, incercand sa-l ajut. Nu, nu, va rog, tine el in continuare usa deschisa, rosu de efort. La fel si la iesirea din lift, doamne fereste sa-mi deschid eu usa singura sau sa-i fiu de ajutor. Si eu ma gandesc ca o sa fie un om foarte misto, daca nu cumva, candva, pe drum, niste baieti plini de bune intentii, nu o sa-l invete ca domnii sunt niste fraieri.
Baiatul asta a fost mai domn decat multi dintre fostii mei prieteni.

Frica discreta nu face bine la caracter

Frici irationale are toata lumea. Si eu si tu si grozavul din colt, care tasteaza de zor la laptop si zice ca el n-are si ca daca tot suntem prosti si le avem, de ce le mai spunem cu voce tare, sa stie toata lumea. De parca discretia le va face sa dispara si de parca frica e ceva de care ar trebui sa ne fie rusine.
Ziceam mai demult ca, uneori, cand urc pe scara rulanta ma gandesc cum ar fi ca scara sa se faca tobogan si sa cadem unii in capul altora, lovindu-ne groaznic.
Nu ma pot abtine sa ma gandesc cum ar fi sa am o umbrela mare, care sa se strice si sa se inchida, prinzandu-mi capul in ea. Si trecatorii sa rada de mine, hahaha uite o fata cu cap imens de umbrela, si sa nu ma ajute si eu sa nu vad nimic si sa ma lovesc de pereti, ca un liliac imens, incercuit.
Mai am ganduri stupide din astea si cand urc scari ( am eu o chestie cu scarile, ce lucruri ar mai scoate o terapie psihanalitica din mine!) si ma gandesc cum ar fi sa cad drept in nas sau pe spate si sa ma lovesc oribil la spate si lumea sa ma vaite, vai saraca, nenorocoasa ( mi se pare foarte umilitor sa fii considerat lipsit de noroc de catre ceilalti).
Pentru ca mi-e frica de gandaci, nu ma pot gandi uneori cat de groaznic ar fi ca noaptea sa se catere la mine in pat un gandac din ala binedezvoltat, rotund ca o castana si uleios pe cap, sa-mi escaladeze fata si sa-si plimbe antenele pe deasupra genelor mele, in timp ce eu dorm tun. Brrrrrrrrrr! Da-aia mi-e teama si de fluturii de noapte, mai ales de cei cap-de-mort. Nu numai pentru ca sunt grosi, intunecati si aripile picura pudra, dar au si prostul obicei sa vina direct spre tine, sa se loveasca de obrazul tau si sa ti se incurce in par.
Mi-e frica de animalele carora le este frica, de oamenii carora le este frica. Pentru ca nu recunosc ca le e frica, devin agresivi si ataca primii.

Visez oameni din ziare

Visurile mele sunt niste incaperi care gem de pline ce sunt cu oameni despre care citesc in ziare.
L-am visat pe Nixon care spala pahare ( spre deosebire de mama care-l viseaza pe Putin facand inspectie scolara), pe Dan Petrescu care-mi ia balerinii si nu mai vrea sa-i dea inapoi asa ca trebuie sa merg desculta, prin praf, in timp ce afara este canicula, pe vampirul universal, care zguduie usa, in timp ce familia incearca sa ma convinga sa ma sacrific pentru binele omenirii, si sa ma las devorata de vampir, pe Brandon Flowers ( solistul The Killers) care danseaza intotdeauna un singur dans cu mine, inventam apoi o melodie si dispare, nu se indragosteste niciodata de mine, in schimb se indragosteste ala blond si inalt din The Killers, cu fata de vampir ( o fi chiar vampirul universal), Leonardo DiCaprio cu care traiesc intr-o casa in forma de bula de sapun si care reuseste sa construiasca o racheta, cu care pleaca in spatiu, Einstein imi preda ceva la tabla si toata incaperea se umple de praf de creta, Ceaikovski nu face nimic, doar sta de vorba departe, printre umbre, in vise alburii. Si altii, de care nu-mi mai amintesc deloc acum; degeaba sunt celebri, eu nu-mi aduc aminte visurile cu ei.

Mosul fara nume

Am inventat un nou mos. Pentru ca Mos Nicolae si Mos Craciun sunt toti grupati strategic la sfarsitul anului, ingramaditi in luna in care oricum primesti o gramada de cadouri si restul anului ramane descoperit de mosi, eu mi-am inventat un mos personal. Arata ca un poet ratat, are barba gri, tine cadourile in buzunare, fara sa le mai impacheteze frumos, cu funda si alte artificii si n-are nume, pentru ca sufera de amnezie.

Draga Mosule Fara Nume si Buletin,
imi doresc o palarie cum sunt astea de aici ( sa aiba ciucure, te rog, si inca una si pentru Roxana)
si o bratara din quartz roz.
Deocamdata atat. Multumesc!

Cum va place?

O leapsa vasta, cat o zi de post, de la Klara. Ca doar totul intra in categoriile astea: ce-mi si ce nu-mi place.

Multe-mi plac. Imi place sa dau banii pe tot felul de uleiuri si creme naturale ( sa va povestesc de acidul ursolic continut de boabele de cafea, deci e clar ca daca boabele de cafea au ursi si ursii contin cafea, am concluzionat cu F.). Imi place sa rad si sa spun prapastii pentru ca nu mi-e frica sa spun prostii si sa fac glume proaste sau neintelese de ceilalti. Imi place sa stau cu capul-n jos si sa citesc. Sa nu ma supar, sa nu zic ca viata e grea si urata. Sa lenevesc in pijama, in casa, la caldura, cu lumina aprinsa. Sa nu lenevesc si sa am impresia ca astfel detin controlul, pentru ca daca invingi lenea, poti invinge orice, chiar si un han tatar. Imi place sa ma uit la filme , sa adorm si apoi sa ma uit iar si sa adorm la aceeasi secventa. Imi plac barbatii care mai sunt un pic baieti inca si care au aceeasi fire ca si mine. Imi place solistul de la The Killers chiar si cu mustata si ma supar cand mi se zice ca in metrou poti sa dai zilnic de 10 care arata ca el ( da, sigur! :)))) Imi plac papagalii vorbitori si canarii si mi-ar placea sa cresc un urs koala sau un lenes sau mai bine pe amandoi sa-i tin toata ziua in brate. Imi place sa rasfat si sa fiu rasfatata si sa fiu ridicata in carca atunci cand vreau sa iau ceva de pe dulap.

Nu-mi place ca sunt prea sensibila, ca un lucru urat ma haituieste cu anii, ca nu am incredere in corpul meu si cred ca si d-asta se imbolnaveste usor, nu-mi plac oamenii care nu-mi iau supararea in serios, care ma parasesc cand imi este rau, nu-mi plac unghierele, afemeiatii, gentile din lac, frigul umed, cum suna "drumetie montana", nu-mi place ca sunt timida si devin foarte stangace atunci cand cunosc oameni noi si ma port nefiresc, nu-mi plac imortelele, criticii, oamenii insistenti, mararul, ca ma doare spatele cand ma supar, faptul ca tuburile de silicon au un fel cric special, fara de care nu poti impinge siliconul in afara sticlei. Nu-mi place sa fiu pupata in mijlocul capului ( numai mama are voie) si sa fiu pusa sa astept la intalniri. Nu-mi place ca sunt cam surda si ca atunci cand ma enervez devin atat de balbaita incat nu mai reusesc sa ma impun.

etcetcetcetc.
Cine vrea leapsa, sa se serveasca singur. E bufet suedez.

Vreau ceas scump!

De obicei blogul imi aduce tot felul de invitatii la evenimente, dar de obicei nu ma duc ori pentru ca nu am timp, ori nu ma intereseaza, ori nu vrea destinul ca eu sa apar pe acolo. Dar pentru ca acum m-a batut cineva la cap si pentru ca era vorba de niste obiecte pe placul meu, ceva a facut TIC TAC in mine si m-am dus sa vad o expozitie de ceasuri.
Pentru ca n-am ceas si notiunea de "timp" ma intristeaza, am fost invitata sa particip la deschiderea primului magazin de ceasornice de lux Antic Horologivm (strada Boteanu, nr 5). Mi-a facut pofta sa ma fac ceasornicar si sa tin mereu o lupa din aia pe un ochi. In plus, mi-am dat seama ca am rezerve nebanuite de snobism in mine si ca, desi urasc obiectele de lux, nu m-ar deranja sa port un ceas scump, cu conditia insa sa aiba o istorie, sa fi apartinut cuiva semi-celebru, sa nu arate perfect si sa ramana in urma macar cateva secunde pe an. Oricum, daca sunteti ceasornicari, acum aveti sansa sa lucrati cu niste ceasuri deosebite. Si daca vreti sa deveniti ceasornicari, am inteles ca se va infiinta si o scoala de ceasornicarie asa ca o sa va puteti implini dorinta. Si poate vom fi colegi ( asta daca nu devin pana atunci gradinar sau sticlar, cum ma tot gandesc eu :)), desi banuiesc ca e posibil sa fii ceasornicar-gradinar-sticlar, un fel de meserie-axa a mestesugului!).
I-am cunoscut si pe badici - foarte veseli si simpatici toti trei, mi-ar placea sa stam de vorba de mai mult, la o bere, dar intr-un spatiu un pic mai mare ( era atat de putin loc acolo, ca acum am impresia ca i-am cunoscut pe badici intr-un dulap). Din cauza lor ( si mai ales din cauza ca tanarul Vlad este atat de fermecator) Ruki ma bate acum violent la cap sa devin mama. Asa, pe nepusa-masa, si pentru ca are ea chef sa fie matusa, ca sa aiba pe cine rasfata. De fapt, daca ma gandesc bine la cati oameni ma pisalogesc sa fac un copil, ar fi bine ca bietul meu viitor bebelus sa fie chiar mai zen decat sunt eu, ca o sa traga toti de el, in toate partile. ( Mesaj pentru ei: Eu ascult de ceasul meu biologic, nu de ceasurile voastre!)

Post platit cu ciocolata.