Buf

De ce sunt atat de penibile cazaturile? Adica sunt un lucru totusi normal. Ai o pozitie verticala si brusc ajungi orizontal. Plus ca intotdeauna sunt dureroase. Si cu toate astea toata lumea rade cu gura pana la urechi cand vede un biet om cazand. Ma rog, fac exceptie cazaturile pe polei cand este anormal sa nu cazi. Sau de la patinoar.

Ieri mergeam prin casa si brusc am cazut. Fara sa ma impiedic, fara sa-mi puna cineva piedica sau sa se invalatuceasca mladiosul pisoi printre picioarele mele ( nu exista membru al familiei care sa nu fi cazut din cauza lui). Asa ca ieri seara am aterizat in mana dreapta care atat astepta: s-a umflat imediat si a inceput sa doara in pufosenia ei. Desi am cazut in casa si nu m-a vazut nimeni, fata mea a devenit insa brusc rusinoasa. M-am uitat haituita in dreapta si in stanga si m-am rostogolit pe canapea cu o fata sobra, de parca nimic nu se intamplase. Am pastrat aparentele fata de mine insami :)) si am salvat situatia.
Vorbeam azi cu o prietena ca nu-mi pot inchipui o intamplare mai umilitoare decat sa cazi in fata unui grup de baieti de cartier, pe scarile de la metrou, in cojile de seminte scuipate de ei. Si sa porti si fusta. Scurta si alba. Si sa te si rostogolesti cateva trepte. Si sa fie si noroi pe jos.

Dar mi-am amintit ca totusi exista si situatii mult mai jenante. Cum ar fi de exemplu sa cazi in fata baiatului de care-ti place. In curtea liceului, in fata altor baieti. Am uitat sa trec intamplarea asta in postul cu povesti penibile.

Eram in liceu si-mi placea de un baiat mai mare decat mine. Ii pusesem porecla "Visatorul"pentru ca iesea mereu pe hol, in pauze, si se uita ingandurat departe, in zare. El se uita in zare si eu ma uitam la el.

Asaaa deci, era duminica si eu stateam in curtea scolii foarte gatita. Aveam chiar ghete cu toc ( ma rog, dupa standardele de azi tocul era destul de mic) si o palarie ca in videoclipul "what's up" al 4 non blondes ( da, eram tare moderna atunci si preocupata de moda :P). Si apare Visatorul meu cu o minge de baschet si cu aceeasi privire de om care plange pe dinauntru. Eram cu doua prietene si un prieten cu ochelari. Si pe prieten il apuca brusc initiativa "hai sa jucam baschet cu el si sa-l cunosti". Si ma impinge pe terenul de baschet.

Eu n-am fost niciodata mare sportiva dar acum trebuia sa joc baschet! Soarta mea era in joc! Ce conta ca aveam pantofi cu toc si palarie in cap ( sa nu credeti ca mi-am scos-o nici macar un minut in timpul jocului, imi statea prea bine cu ea :P) Asa ca am jucat baschet cu Visatorul eu si prietenul meu cu ochelari cat am putut mai bine. Toti trei foarte incrancenati, aruncand pase in tacere. Nici macar nu am facut cunostinta :(. Si am jucat acceptabil pana cand inevitabilul s-a intamplat: am cazut. Am plonjat cu capul direct in asfalt, prietenul meu s-a ferit in ultima clipa sa nu-l trag si pe el in caderea mea si eu tot cadeam si eram constienta ca nu cad in fata oricarui baiat, ci in fata Visatorului dar nu era ca si cum ma puteam abtine de la cadere. Si cand am picat in sfarsit pe jos, mi s-a infundat si palaria pe ochi.

Visatorul nu a devenit niciodata prietenul meu :(