Sunt obsedata de timp. Am acasa o gramada de ceasuri, este foarte important sa am ora exacta la ceasul de la mobil, ma intreb de sute de ori pe zi cat e ceasul si chiar daca nu port ceas la mana, in secret imi doresc sa fac asta. Dar chiar si obsedatii de timp ies uneori din ritmul lui.Postul asta este despre anumite momente in care nu am dat 2 bani pe timp si l-am lasat sa-si ia campii de capul lui, vorbind singur. Pentru ca pentru o perioada de timp am ramas un pic in transa in zona alba dintre cifre.
Despre momentul in care era iarna, frig si stateam in lumina unui bec rece si l-am vazut venind inspre mine. Avea pe ochi o caciula albastra, care tocmai ii inghitise sprancenele si i le molfaia timid, aratand cu totul altfel decat imi aminteam eu. M-am fastacit si m-am pierdut de timp o buna perioada de vreme.
Momentul in care am descoperit un santier care mi-a placut mult. De curand am trecut pe langa cel mai interesant santier din viata mea, un santier-cinema cu sunet Dolby surround. Buldozerul scotea pocnituri de proiector vechi care agata pelicula, macarua scartaia ca un scaun comod, plin de floricele, cizmele de cauciuc ale muncitorilor se auzeau ca pasii de spectatori pe podeaua acoperita de mocheta de plus. Si era dimineata si era primavara si eu am stat in fata santierului in transa nu stiu cat timp.
Momentul in care m-a prins o ploaie de vara pe Lipscani si m-am trezit intr-un tablou. Lumea fugea, apa venea, praful se randuia in siraguri, tunetele mi se spargeau in cap impreuna cu traznetele si cainii vagabonzi dispareau unul cate unul in ganguri intunecoase. Cate un om in bluza rosie iesea in evident sub cerul albastru-cenusiu, deasupra pietrelor crem iar un radio lucios, undeva sus la o fereastra inconjurata de petunii albe si roz, canta straniu si prelung. Nici macar nu-mi amintesc cum si cand m-am adapostit de ploaie.
Momentul in care era toamna tarzie si frunzele se uscasera in mormane pe trotuar. Si am descoperit multe, multe carti de joc imprastiate pe jos. Carte dupa carte, sub scheletele frunzelor. Majoritatea erau trefle. Si mai faceam un pas, mai descopeream o carte si un drum pe care il faceam in mod normal in 5 minute a durat atunci infinit mai mult. Cu treflele gasite atunci, mi-as fi putut forma o armata puternica si disciplinata, credincioasa mie dar am preferat sa le las pe strada. De atunci am mai gasit o singura data o carte pe jos: un 4 de trefla.
*Am impartit momentele astea de nebagat timpul in seama pe anotimpuri, pentru ca asa sunt randuite in capul meu. Pentru ca nu-mi pot aminti nimic daca nu e raportat la limba ceasului, am ales cel mai labartat reper de timp din punctul meu de vedere: anotimpul.
