Despre un scaun

Unele povesti iti trec prin fata si nu ai cum sa nu le observi. Sunt povesti care nu au morala si poate nu-ti raman in cap mai mult de o saptamana, dar e bine sa te uiti la ele cum trec si sa nu le intorci spatele.

Sambata dupa-amiaza, in timp ce stateam intr-o statie si ma uitam la o macara mare, turcoaz (macara sau aparat imens de forat, nu stiu ce era), a trecut pe soseaua goala Costel. Costel este taximetrist. Are un fel de caruta-roaba careia ii sare mereu roata, pe care scrie: "taxi. costel furiosu. tarif 50 ( nu mai stiu 50 de ce) pe ora". La ora aceea nu era nimeni in taxi, doar un scaun. Pentru ca, desi furios, Costel mergea foarte incet si poticnit, am putut sa observ bine scaunul client. Era un scaun obisnuit, de moda veche, semana perfect cu scaunele din piesa "Titanic Vals". Probabil se ducea intr-o vizita, imbracat ca un musafir, asa cum numai oamenii batrani se mai tin de obiceiul asta ( eu cred ca in curand o sa dispara musafirii si vizitele pentru ca nimeni nu se mai deranjeaza sa se aranjeze cand se duce in vizita, din contra, eu una ma dez-aranjez cand ma duc pe la cunoscuti si imbrac tinutele cele mai decadente din garderoba mea... a, da, si nimeni nu mai aduce flori, in afara evident de oamenii batrani care aduc crizanteme cand pica ziua nepoticii, toamna)
Acest scaun avea palaria trasa pe nas, costum maro, cu dungi fine, ghete lustruite de o crema de ghete foarte veche, expirata de vreo 10 ani. Era singur pentru ca perechea lui, o scaunesa cu rochie tapitata cu trandafiri japonezi, murise demult, de batranete si lemnoporoza, in ghereta vanzatoarei de bilete de la Scala.
Costel a trecut mai departe cu scaunul, pe langa macaraua turcoaz si nicicand nu am vazut doua obiecte si lumi mai diferite. Parca l-as fi vazut trecand pe ultimul musafir.