Monday, October 29, 2007

Post care se termina intr-o piatra

Cand nu ma simt in stare sa scriu un post, cand imi vine sa renunt la scris in vazul lumii, pun linie de la capat si cumva literele urmeaza constiincioase aceste linii.
-Azi mi-a venit sa plang citind un post despre moartea unei strabunici. Bunicuta aceasta facea pizza, glumea mult si avea un suport de creioane care ii semana foarte mult.
-Usa de la camera mea scartaie ca:
a) o nava spatiala care decoleaza si-si pierde suruburile pe un meteorit
b) o usa de casa bantuita, unde tranteste cu furie o fantoma o cana pe masa
-Ne-am imprietenit ieri cu cativa dintre motanii imbuibati ai cartierului. Unul dintre ei, tigrat si chipes, cu gura mare, a devenit preferatul meu. Foarte politicos, a bagat un cap pe usa deschisa, dar nu a intrat. Era murdar pe picioare si nu se cadea.
-Nu-mi prea arde de scris zilele astea, o sa fac mai multe poze. O sa vedeti scafandri, leucoplaste care oblojesc si un curios portocaliu care sta mereu la geam.
-Viata mea e atat de frumoasa atunci cand nu ma opresc, pierd timpul si oftez fara sens. In ultima vreme mi-a fost foarte dor de perioada cand eram doar un cititor de bloguri, cand urmaream jurnalele unor adolescente din Japonia si America si siteuri tampite, prost facute, cand nu spuneam nimanui cine sunt si ce sunt. Apoi am inceput sa scriu si chiar ma simt minunat si e minunat sa-i las pe altii sa stie cine sunt si sa nu-mi fie rusine sau frica sa spun lucruri personale, dar nu chiar atat de personale incat ceilalti sa se simta jenati ca le citesc. Sunt o persoana destul de inchisa si e frumos cand deschid armura. Dar uneori mi-e greu, nu conteaza motivele si-mi vine sa renunt cam de 10 ori pe saptamana. Cum e cu lumea de pe net? Cam ca in linia de jos.
-Uneori gasesti pe o pajiste cu iarba deasa si stralucioare, ca un spate de caine verde, bine hranit, o piatra lucioasa si te miri si te intrebi cum de exista acolo, pe suprafata aceea perfecta si moale. Sunt pietre bune si pietre rele, pe unele chiar poti pune capul si iti vine sa le colectionezi, altele sunt din cu totul alta poveste si nu-si dau seama cat de rau pot face impiedicand oamenii sa-si vada de drum. Pe pietrele astea le-as trimite la niste intalniri gen AA, unde sa inceapa sa se constientizeze si sa inceapa fiecare sedinta spunand: "Buna, numele meu este Jules si sunt o piatra care juleste".

7 comments:

grunca said...

Cred ca toata lumea e ca si in "linia de jos"... nu doar lumea de pe net... si cea reala... pietre fascinante, pe care le admiram, si pietre "impiedicatoare" si "julitoare"... dar sunt si pietre fascinante care doar ne atrag spre ele ca sa ne orbeasca si sa ne impiedice. :-)

PS: In ce "cariter" stai? Incerc sa te pun intr-un peisaj, cand iti citesc povestile.

Irene- emancipated since 18xx said...

planez pe la aviatorilor.

comanu said...

ciudat cum epocile modifica si structura geologica a imaginarului.
inainte de 89 ni se vorbea de stanca si asta era reperul absolut.
piept de stanca la hotare, hidrocentrale sapate in stanca, o stanca in calea vicisitudinilor...
acum, tu vorbesti despre piatra, "celula de baza" a stancii si asta suna mai bine decat poeziile lui desliu reciatate la serbare.
ma gandeam ca poate in sfarsit ajungem sa vedem piatra din ochiul nost mai mult decat stanca din ochiul celuilalt.

Irene- emancipated since 18xx said...

da, suna mai bine, dar doar un pic.
oare despre ce o sa vorbeasca urmasii nostri si urmasii urmasilor nostri?

comanu said...

mereu a avut senzatia k urmasii nostri vor vorbi despre "fram, ursul polar".

len said...

Apropo de case zgomotoase si zgomote de pietre cazand, fara prea mult sens, in mijlocul noptii, coincidenta primul lucru care iti iese in fata.

Harlay said...

...sau gimnastica pentru ochiosi: "Sus, sus, jos, jos, stanga, stanga, dreapta, dreapta, piatra!, piatra!..."
Eventual si cateva ore de educatie civica, sa afle ca sunt responsabili pentru un intreg corp.