Post care se termina intr-o piatra

Cand nu ma simt in stare sa scriu un post, cand imi vine sa renunt la scris in vazul lumii, pun linie de la capat si cumva literele urmeaza constiincioase aceste linii.
-Azi mi-a venit sa plang citind un post despre moartea unei strabunici. Bunicuta aceasta facea pizza, glumea mult si avea un suport de creioane care ii semana foarte mult.
-Usa de la camera mea scartaie ca:
a) o nava spatiala care decoleaza si-si pierde suruburile pe un meteorit
b) o usa de casa bantuita, unde tranteste cu furie o fantoma o cana pe masa
-Ne-am imprietenit ieri cu cativa dintre motanii imbuibati ai cartierului. Unul dintre ei, tigrat si chipes, cu gura mare, a devenit preferatul meu. Foarte politicos, a bagat un cap pe usa deschisa, dar nu a intrat. Era murdar pe picioare si nu se cadea.
-Nu-mi prea arde de scris zilele astea, o sa fac mai multe poze. O sa vedeti scafandri, leucoplaste care oblojesc si un curios portocaliu care sta mereu la geam.
-Viata mea e atat de frumoasa atunci cand nu ma opresc, pierd timpul si oftez fara sens. In ultima vreme mi-a fost foarte dor de perioada cand eram doar un cititor de bloguri, cand urmaream jurnalele unor adolescente din Japonia si America si siteuri tampite, prost facute, cand nu spuneam nimanui cine sunt si ce sunt. Apoi am inceput sa scriu si chiar ma simt minunat si e minunat sa-i las pe altii sa stie cine sunt si sa nu-mi fie rusine sau frica sa spun lucruri personale, dar nu chiar atat de personale incat ceilalti sa se simta jenati ca le citesc. Sunt o persoana destul de inchisa si e frumos cand deschid armura. Dar uneori mi-e greu, nu conteaza motivele si-mi vine sa renunt cam de 10 ori pe saptamana. Cum e cu lumea de pe net? Cam ca in linia de jos.
-Uneori gasesti pe o pajiste cu iarba deasa si stralucioare, ca un spate de caine verde, bine hranit, o piatra lucioasa si te miri si te intrebi cum de exista acolo, pe suprafata aceea perfecta si moale. Sunt pietre bune si pietre rele, pe unele chiar poti pune capul si iti vine sa le colectionezi, altele sunt din cu totul alta poveste si nu-si dau seama cat de rau pot face impiedicand oamenii sa-si vada de drum. Pe pietrele astea le-as trimite la niste intalniri gen AA, unde sa inceapa sa se constientizeze si sa inceapa fiecare sedinta spunand: "Buna, numele meu este Jules si sunt o piatra care juleste".