Drumul vechi spre casa era lung si destul de urat. Dar merita pentru ca din cand in cand, dar destul de des incat sa nu pot trece cu vederea coincidentele, vedeam la Victoriei la metrou un baiat atat de dragut incat m-as fi uitat toata ziua la el, as fi oftat si apoi m-as fi uitat la el toata noaptea.
Il vedeam mai degraba noaptea, decat dimineata, exact in zilele cand aratam cel mai prost si eram foarte obosita. El era mereu serios, incruntat si cu ochi rosii ( mai putin dimineata), cu casti mari la urechi si tenisi incredibil de hidosi. Si in toata multimea aia de oameni resemnati, ca un sir de detinuti care marsaluiesc pe langa Nil si miros a otet de mere, el era o intamplare foarte placuta. Pentru ca mie imi place sa ma simt atrasa fizic toamna de oameni necunoscuti. Este un anotimp foarte potrivit pentru asa ceva si pentru transformat atractia fizica in ceva mai mult. Sunt genul de om care-si traieste marile iubiri in frig, vara nu-mi prea prieste si nu prea priesc nici eu nimanui.
Dar acum drumul mi s-a schimbat si la Victoriei se urca numai oameni cu priviri senine, incaltati cu pantofi decenti, care nu asculta muzica.
