The endless river

Din cauza melodiei de mai sus. O ascult ori de cate ori vreau sa plang frumos.

Am scris postul ascultandu-o, asa ca poate ar fi bine sa-l cititi ascultand-o. Desi nu am reusit sa redau ceea ce voiam.

Nu se mai intoarce. Era mica, dar invingeam mereu. Nu stiu de ce se spune ca uriasii sunt rai, pentru ca eu eram mica intr-o lume inalta si lata si imensa si totul era bun in jurul meu. Si desi eram singura fata in fata cu toti muntii, nu ma temeam si nici nu ma gandeam la esec.

Nici unul din bunicii mei nu murise atunci. In timpul furtunilor inca mai aveam curaj sa arunc baloane de pe balcon in lumea larga. Erau doar 10 trepte in parc, dar erau cele mai multe scari pe care urcasem vreodata si le biruiam in fiecare zi. Acum sunt cele mai marunte trepte si par maruntite de timp, poate atunci erau chiar atat de mari precum mi se pareau. Dar tot mi se pune un nod in gat cand le vad.

Primeam papagali mici si slabi in pungi de hartie maro, papagali care veneau din frigul de afara si tropaiau de nerabdare. Care apoi mancau ace de brad si beteala si veneau sa te pupe, mirosind a Craciun si portocale.

Priveam totul de jos, de pe covorul care atunci era moale si pufos, inconjurata de bomboane si carioci. Iar sus era lustra. Atunci lampile de sus erau atat de frumoase si lumina lor era atat de calda. Cand m-am uitat ultima oara la o lustra si la umbrele pe care le face lumina ei?

Cartile de "povesti nemuritoare" pe care nu stiam sa le citesc si care mi se pareau carti pentru oameni mari.

Nu se mai intorc leaganele. Barcutele din fier in care ma dadeam din ce in ce mai tare, mai sus, cu pletele zburand in aer si figura concentrata, pentru ca era un lucru serios ceea ce faceam. Stiam ca in barci nu are cum sa-mi fie frica de nimeni, pentru ca in viteza lor ar fi stalcit fata oricarui om rau care s-ar fi apropiat. Iar eu de atunci am ramas o ostrogoata. Care urcase pe cel mai inalt tobogan si-l imblanzise, dand in coama lui cu picioarele incaltate in adidasii pe care zambeau ursi panda.


Si iarna, in sania lunga, din lemn de culoarea piersicii. Il scoteam pe bunic la sanius, in furtuna si ma luptam sa urc dealul, numai eu pentru nu mai era nici un alt copil. Haina verde, imblanita a bunicului. Induram amandoi stoic crivatul pentru ca jocul era mai important ca vremea rea. Si saniusul noaptea, cand zapada scartaia si stralucea si era zahar asa cum gresia in patratele de la metrou era pentru mine ciocolata alba.