De anul nou e bine sa porti o pereche de dorinte rosii

 Nu stiu ce va doriti voi, dar eu va doresc ca in 2012 sa fiti sanatosi, iubiti si cu chef de viata.
Iar mie imi doresc ca anul viitor sa fiu mai gospodara. Sa-mi cumpar ciocan, palnie, dar si filtru pentru robinet, covor care se aspira usor, manusi de gradinar si grebla de buzunar si scara, pentru ca nu mai vreau sa-mi pun cizmele cu toc ori de cate ori vreau sa ajung la rafturile de sus. Sa-mi cumpar mai putine haine si mai multe oale si farfurii. Si multe, multe flori. Anul asta am invatat sa fiu un pic instalator, anul viitor as dori sa fiu un pic tamplar. Si sa ma apuc sa fac mai multe lucruri handmade pentru ca vreau sa devin un mester artizan!
Imi mai doresc sa-i vad mai des pe oamenii pe care i-am cunoscut pana acum si sa cunosc oameni cat mai intelepti, blanzi, pusi pe treaba si ne-egoisti. Si, daca se poate si nu cer chiar atat de mult, sa am parte de mai putine drame si mai multe aventuri.

Pinguinul din Mozambic

Pinguinul stie ca nu are ce cauta in Mozambic, dar asta nu-l impiedica sa fie fericit si sa se simta pinguinul potrivit in locul nepotrivit.
Uneori e bine sa nu ti se indeplineasca dorintele tale si sa ai parte de dorintele altcuiva, sa faci ceea ce nu trebuie ca sa capeti ceea ce ai nevoie, sa faci ceea ce nu credeai ca o sa faci vreodata ca sa primesti ceva ce nu stiai ca vrei sa ai.

ps: sunt inca lenesa si in vacanta asa ca l-am lasat pe pinguin sa scrie acest post. e scurt, pentru ca pinguinii nu au rabdare sa stea prea mult in fata unui calculator si sunt hedonisti - prefera mai degraba sa savureze o acadea cu aroma de peste decat sa scrie despre emotiile si senzatiile lor.

Soseta, mon amour!

Intotdeauna cand ma duc la cumparaturi, chiar daca ma duc sa cumpar doar o agrafa, ma intorc acasa cu cel putin o pereche de sosete. Locuri precum funky tights, raiul ciorapilor de tot felul, toate modelele si toate culorile, sunt pentru mine niste dumbrave minunate. Pentru ca am mereu senzatia ca nu am indeajuns de multi ciorapi colorati, dungati si imbulinati. Si pentru ca fiecare pereche noua de ciorapi ascunde o promisiune mare: ca poate cu sosetele acelea in picioare o sa mergi in sfarsit inainte si o sa ajungi acolo unde iti doresti: departe. Se spune ca sentimentul pe care il ai atunci cand iti pui in picioare o pereche noua de sosete face parte din elita micilor bucurii importante ale vietii.
Uitati-va intotdeauna cu atentie la sosetele celor din viata voastra.  Sunt niste semne de intrebare crosetate, de mare insemnatate.
Cand cineva nu are nici macar o singura pereche de sosete caraghioase in dulap, inseamna ca are o gaura in suflet de marimea Groapei Marianelor.
Cand cineva rade de sosetele cu dungi, extraterestri, picatele roz sau inimoare pufoase, inseamna ca este bolnav cronic de seriozitate si are in loc de inima, o cravata.
Cand cineva declara ca nu suporta sosetele sau ciorapii, inseamna ca are o problema cu propriile picioare. Si un om care-si reneaga propriile picioare e dubios. Maine-poimaine poate sa-si renege si alte parti importante ale corpului, nu?
Cand cineva poarta doar sosete albe, flausate, inseamna ca are o imaginatie cat un bob de orez flausat.
Cand cineva poarta doar sosete negre sau inchise la culoare, inseamna ca o sa casti des atunci cand discuti cu el. Si ca are o personalitate umbroasa, cu cel putin un schelet ( tot cu sosete negre incaltat) in dulap.

E greu sa fii fantomatic

Am mai zis de multe ori ca sunt cu capul in nori. De fapt e inexact spus in nori, ci mai degraba in materia neagra din univers. Capul meu e mereu departe, locuieste in alta galaxie, vine pe pamant ca la serviciu. Si cand intru cu capul in lumea asta, degeaba incerci sa te intelegi cu mine. Nu pricep lucruri de bun simt, fac greseli si tampenii pe care nu le-as face in mod normal intr-o mie de ani, uit chestii simple, am privire confuza si-mi amintesc lucruri ce nu au existat niciodata. Eu ma rasfat si spun ca ma port ca un copac, unii zic ca e vina mea pentru ca sunt zapacita si nu ma concentrez cum trebuie, ca nu sunt responsabila si ca ar trebui sa ma maturizez. Adevarul e ca e greu sa explici unor oameni cu picioarele bine intepenite pe pamant ca nu toti suntem atat de pamanteni. Eu, una, ma simt mai degraba ca o fantoma. Si stim cu totii ca fantomele nu se pricep prea bine sa demonstreze ca exista. Tot ce stiu ele sa faca e sa darame niste obiecte prin camera, sa-ti faca pielea de gaina si sa-ti rasufle usor si rece in par. Si asta nu mai e de ajuns. In ziua de azi, o fantoma trebuie sa stie sa faca prezentari convingatoare, sa vorbeasca cu accent corect limba engleza, sa cunoasca oameni-cheie si sa aiba o coafura decenta. Ceva peste puterile mele.

"La naiba" este un loc indepartat, din Cehoslovacia

Ce nu am reusit niciodata pana acum? Sa trimit pe cineva care merita "la naiba". Pentru ca eu ma cert civilizat si singurele momente in care injur foarte urat sunt atunci cand ma lovesc de mobila sau imi prind degetele in usa. Se pare insa ca loviturile primite in suflet sunt ceva normal pentru mine, din moment ce nu merita nici macar un banal si naiv "du-te naiba".
De curand insa, i-am urat asta cuiva. Cu pofta. In gand, bineinteles.
Si azi m-am gandit: de fapt unde l-am trimis, unde este acest loc misterios Cum nu urasc pe nimeni si nu doresc raul nimanui, evident ca "la naiba" nu inseamna "in iad". "Naiba" la care ma refer eu este insa un loc extrem de indepartat, care nu poate fi gasit pe nicio harta, si unde eu nu calatoresc niciodata, deci nu exista pericolul sa ne intalnim din greseala pe strada. Unde e mereu lumina gri, de 6 dimineata, noroi pe jos si miros de tren, filmele nordice au subtitrari gresite, camerele au aer de motel, femeile au pantofi butucanosi, e mereu mult de munca la serviciu, telefoanele nu au acoperire dar suna mereu si cand raspunzi vine tonul, televizoarele au purici, se aude muzica de restaurant ieftin atunci cand deschizi fereastra pentru aer curat, oamenii sunt plictisiti si vorbesc taraganat, aparatele foto scot poze urate, albastrui, si bautura e turnata in pahare murdare.
Si recitind descrierea asta, imi pare rau acum pentru toti cei pe care i-am trimis aici. Clar nu e iadul, dar e mai rau ca-n iad. E ca intr-un film comunist, artistic, cehoslovac.

Imi trebuie un oras ca-n filmele SF pentru copii

Imi trebuie un oras cu oameni cu capul in nori. dubios de prietenosi. Care scot capul pe geam si te invita la un jeleu, chiar daca nu te cunosc ( si tu te duci, pentru ca e genul de oras unde e ok sa faci asta, fara sa te temi ca jeleu e nume de cod pentru ceva oribil).
Imi trebuie un oras unde oamenii fabrica singuri bani. Pui masina de fabricat bani in bucatarie, langa cuptorul cu microunde si masina de spalat vase, si te pui pe tiparit. Cine e harnic si scoate bani pe banda rulanta, e bogat. Cine e lenes, n-are.
Imi trebuie un oras unde oamenii au suparari de scurta durata si orgolii dezumflate. Unde oamenii care spun minciuni care dor au o nuanta verzuie, ciudata, astfel incat ii poti recunoaste de la 3 kilometri si te poti feri de ei. Unde casele sunt toate izolate fonic si poti urla pana nu mai poti, poti bate la tobe si poti sa trantesti ibrice pe jos fara sa ai treaba cu vecinii. Unde cumperi dopuri pentru urechi doar pentru ca vrei sa-ti auzi mai bine gandurile.
Imi trebuie un oras-jungla, cu paduri pe bloc si sub bloc, cu duhuri vegetale, fara asfalt, cu masini zburatoare verticale, in forma de pixuri futuriste, care se conduc singure, functioneaza pe baza de aer si ocupa putin loc.
Bine macar ca orasul asta este aici, in capul meu, si nu este in totalitate inexistent. Asta inseamna ca s-ar putea sa-l transform si pe el in realitate, asa cum am reusit cu multe dorinte in trecut.

Zeul buburuza

 Azi am muncit mult, am obosit si m-am gandit la buburuze. Am acest tic cognitiv, imi vin numai buburuze in minte cand simt ca nu mai pot.
A fost odata ca niciodata un camion incarcat cu lazi pline ochi de buburuze. Buburuze mari si mici, cu ochelari, cu pantofi cu toc, cu papion, cu carti in buzunar, cu dinti de tigri si cunostinte de semiotica. Toate tipurile de buburuze fusesera urcate in camionul ala si trimise sa se piarda in lume. Pentru ca se decisese ca de acum inainte oamenii nu mai merita sa fie ei cei mai tari de pe pamant. Au nevoie de concurenta, au nevoie sa se uite in sus la cineva si sa-si doreasca sa fie si ei asa. Si dintre toate fiintele pamantului, se pare doar buburuzele, cu bulina lor de inima, au puterea de a micsora cantitatea de rautate dintr-un om. Bine ca nu e vorba de crocodili!

Dezamagiri

Imi place mult cuvantul "dezamagire". Nu cred ca sunt prima care observa in continutul lui cuvantul cheie "amagire". Asta inseamna ca atunci cand esti dezamagit, de fapt te trezesti la realitate si  renunti in sfarsit la o iluzie. Nu-s cea mai mare fana a adevarului, cred ca uneori e bine sa tii pentru tine lucruri care i-ar face pe altii sa sufere degeaba. Dar imi dau seama ca ma insel. Pentru ca atunci cand afli tarziu adevarul, e de un milion de ori mai dureros.
Am avut parte de atatea dezamagiri in ultimii 3 ani, incat am simtit la un moment dat sa-mi nascocesc un super-mecanism de aparare. Oamenii ma dezamageau, faceau asta in mod constient si totusi eu le cautam scuze. Nu ei erau de vina, eu eram, sau societatea, buletinul meteo nefavorabil, intamplarea aia de acum x ani, aligatorul albinos, extraterestrii care controleaza mintile sau e-urile din alimente. Daca vreti cumva sa angajati un cautator de scuze, va rog, eu sunt persoana potrivita, fac asta gratis, din pasiune. Apoi colectionez scuzele si le aranjez in rame clasice, pe un perete alb, ca sa le pot privi oricand simt nevoia de a-mi infige cutite in inima.
Nu avem cum sa ne tinem departe de dezamagiri, dar putem alege sa fim sinceri si sa nu ocolim adevarul doar pentru a ramane intr-un loc caldut, dar care nu exista de fapt.

Bacnota de 1000 de dorinte

As vrea ca zilele astea, cat inca nu am creierul din lemn, sa invat 1000 de lucruri noi. Si sa ma intalnesc cu 1000 de oameni care vor sa-mi fie cunoscuti. Si sa port 1000 de conversatii care ai vrea sa nu se mai sfarseasca. Si sa gasesc 1000 de lucruri si persoane pe care le-am pierdut. Si sa am 1000 de idei nemaivazute si nemaigandite. Si sa calatoresc in 1000 de locuri de unde sa ma intorc cu 1000 de suveniruri. Si sa ma indragostesc de 1000 de ori de acelasi om. Si sa incerc 1000 de feluri de-a fi in timpul zilei, dar seara sa fiu mereu eu. Si sa ascult 1000 de cantece noi care spun despre mine ce eu nu stiam. Si sa fac 1000 de prostii, dar sa nu-mi distrug viata de tot.

Lentile pe secrete inutile ( episodul 1)

Am cultivat galbenele cand eram mica. Nu-mi place sa prajesc lucruri. Mi-ar placea sa cresc greieri ( dar sa nu-i vand sa fie mancati). Inainte aveam nevoie de liniste totala ca sa pot adormi, acum imi place sa adorm in bazait de calculator. Imi place sa iert oameni, din pacate unii nu vor sa fie iertati sau nu inteleg de ce ar trebui sa fie iertati :)) Nu-mi dau seama daca am o fire independenta pentru ca asa sunt eu, sau asa m-au obisnuit altii. Imi place sa stric armonia din casele de papusi ( adica sa strecor cate o gorila sau un varcolac in baile papusilor), din pacate pot sa fac asta doar in magazine, pentru ca in realitate nu cunosc pe nimeni care are asa ceva. Am cate o dorinta noua in fiecare zi, nu prea reusesc insa sa le implinesc pentru ca nu ma prea pricep la contabilitate si marketing magic.

Esecul nu e un capat de lume.

D. mi-a adus asta-vara o ciocolata rotunda cu aroma de portocala, feliata in forma de portocala. Nu se deschidea oricum, trebuia sa o trantesti de masa si ea se deschidea ca o floare. Lucru care m-a entuziasmat, pentru ca sincer m-am cam plictisit sa deschid dulciurile in mod clasic. Asa ca m-am dus acasa si am trantit-o de birou  pana n-am mai putut. Portocala de ciocolata nu s-a deschis. Am trantit-o apoi de pat, scaun, masa din bucatarie, dulap, chiar si de parchet, mai aveam un pic si-mi spargeam capul cu ea. Fara niciun rezultat. Asa ca am lasat totul balta, i-am scos ambalajul si am muscat dezamagita din ciocolata ca dintr-un mar. Ca asa sunt eu: dau de ceva nou, incerc, ma lupt, ma blochez de atata indarjire, ma zbat, uit sa ma mai bucur si apoi renunt pentru ca raman fara energie si chef. In loc sa o iau incet-incet, sa-mi acord tot timpul din lume si sa nu-mi iau in serios esecurile :(

Scoate din garaj tractorul zburator si hai sa luam sfecla din Piata Obor!

Anna a cerut poveste despre dorul ala mare, de pe Carul Mare. De data asta am nimerit cerinta, presarata multe cu rime si paranteze, asa cum imi place mie cel mai mult sa scriu :)

Pe Carul Mare nu exista tractoare. Suna bizar, dar e adevarat. Nu exista nici salcii unduitoare, nici motoare tipatoare, nici pisici urlatoare. E un loc cuminte si tacut, cu agricultori asezati toti la casele lor. Toti mai putin unul, un agricultor fara casa, fara pamant, fara iubire, fara nimic. Tot ce avea el era o muzicuta si toata ziua statea cu fundul pe un petec de pamant argintiu si canta despre nimicul din viata lui. Si se tot uita cu binoclul catre Carul Mic ( pentru ca desi nu avea nimic, avea totusi binoclu) unde toti aveau si tractoare si pisici urlatoare si fete agricultoare potrivite pentru el. Si canta puternic la muzicuta, sperand ca dorul lui sa ajunga pana acolo. Dar fetele de pe Carul Mic nu auzeau nimic. Nu pentru ca erau surde, ci pentru ca atunci cand ai planeta plina de tractoare, ai parte in permanenta de zgomot. Si cu totii purtau dopuri in urechi si aveau asupra lor niste dispozitive micute care-i ajutau sa se inteleaga unii cu altii prin scris.
Daca fetele de pe Carul Mic aveau urechile infundate, cele de pe Luna aveau in schimb urechi foarte dezvoltate. Asa ca o fata cu urechi de elefant i-a auzit si muzica, si dorul. Si i s-a facut si ei dor de acel agricultor. Si s-a suit intr-un tractor zburator ( silentios, pentru ca era un mecanism net superior) si s-a dus pe Carul Mare. S-au intamplat multe si marunte, dar pana la urma se pare ca norocul in viata are totusi si adresa celui mai amarat agricultor. Cei doi sunt si astazi impreuna, uneori se suie chiar in tractorul zburator si se duc la cumparaturi in Piata Obor.

Boala nasturilor nebuni

Exista timp pentru toate: timp pentru stricat toate electronicele din jur, timp pentru prins toti virusii si microbii din lume, timp pentru reintalnit cu toate persoanele din trecutul meu dubios etc. Timpul meu de astazi este timpul nasturilor nebuni. Toti nasturii isi doresc sa ma paraseasca si sa-si ia campii spre haine mai verzi. Cos si cos si-mi gauresc degetele ( desi am vreo 3 degetare) si-mi doresc un croitoras viteaz personal care sa faca asta in locul meu si a doua zi nasturele cel cusut trainic pare ca s-a desurubat in timp ce eu dormeam si iar sta sa pice, ca capul in jos. Pana si nasturii de blugi, prinsi in capsele lor, reusesc sa se descuie si sa plece invartindu-se si facand piruete.

Aici locuieste dl. Yeti.

Cineva fara nume a cerut o poveste despre un urs alb care iubeste ceaiul cald si scrisorile scrise de mana. Dar va primi o poveste polara despre Yeti care s-a mutat in Floreasca :)).

Cand Yeti, omul zapezilor, s-a mutat in Bucuresti, prima lui grija a fost sa-si transforme apartamentul din Floreasca intr-un frigider. Si-a facut din calorifere masute de cafea, a scos robinetele de apa calda si le-a pus intr-un borcan pe post de flori argintii, soba din sufragerie a devenit o mini-biblioteca iar aragazul – dulap de farfurii. Pentru ca Yeti nu prea avea bani pentru intretinere si nici nu suporta prea bine caldura. Transpira foarte tare, se usca foarte greu si nu miroase prea placut. Nimanui nu-i place sa aiba parfum de sosete de lana murdare si ude, nu-i asa? Si deodorantul pentru oamenii zapezilor inca nu s-a inventat.
Vecinii lui insa au bombanit. Doamna de la nr. 16 s-a plans administratorului ca vine frig prin perete de la dl.Yeti si ca ea are o colectie de cactusi rari chiar langa acel perete, colectie care nu poate fi mutata pentru ca acesti cactusi rari au nevoie de lumina de estica.
Apoi, domnul de la nr. 14 s-a plans ca Yeti vorbeste prea tare. Ca el e profesor de pian si are nevoie de liniste ca sa auda inspiratia muzicala venind din tavan. Dar ca, in loc de muzica, prin tevi vine vocea groasa a lui Yeti, care pur si simplu striga, nu vorbeste la telefon. Sa-i spuna cineva ca intr-un bloc de oameni cinstiti nu te porti ca-n pestera!
Cand Yeti si-a plantat brazi in balcon, vecina de jos s-a vaitat ca brazii atrag veverite care-i arunca in cap cu conuri si-i fura zacusca pusa la racit pe pervaz.
Administratorul nu mai stia ce sa faca ca sa-i impace pe toti. Mai ales ca Yeti era var prin alianta cu sotia lui si nu voia sa aiba probleme in familie, tinandu-le partea locatarilor.
A venit insa iarna si o minune s-a intamplat. A nins mai mult ca niciodata, zapada a ajuns pana la etajul 5. Toata lumea a ramas blocata in casa, cu provizii alcatuite doar din gogonele si gem de gutui. Pana cand, deodata, usa de la lift s-a trantit de perete si a iesit Yeti cu o lopata uriasa, de profesionist. Intr-o ora, toata zapada era stransa intr-un iglu mare, cu un bar lucios de gheata, unde Yeti dadea din partea casei ceai cu rom, ca sa-si incalzeasca vecinii inghetati, dar fericiti sa se vada scosi din necaz. Dupa aceasta intamplare, toti vecinii si-au schimbat parerea despre Yeti. Ba chiar doamna de la nr. 16 i-a facut cadou unul din cactusii ei, pe care Yeti il tine acum la soare, intr-un cornet de inghetata, la geamul cu lumina estica.

Bonus: am scris despre o fobie inexistenta pe Fishington Post. Nu e chiar poveste, dar poate va place :)

Scoatem din nou blogul din cutia cu amintiri

M-am decis sa fiu un om activ si sa cobor dintre nori, unde e totul perfect, dar din pacate nu se intampla niciodata nimic. Inca n-am renuntat la ideea de a scrie mai des pe blog, de saptamana viitoare o sa postez cate o poveste in fiecare vineri ( n-am uitat de teme), azi am reusit sa pun si butonul de Like pe care tot am vrut sa-l pun de vreo 3 luni de zile. Pentru ca prea m-am lenevit si molesit. Si cu cat stau degeaba si tot spun ca o sa fac si o sa dreg, cu atat nu mai ajung sa fac nimic. Si nu mi se pare frumos sa am blog acoperit de iedera cand am o intreaga colectie de foarfeci in fiecare dulap. Pe de alta parte, cu cat scriu mai multe posturi, cu atat imi vine in minte o frica oarecum ilogica: oare ce reactie o sa am cand o sa ajung la un milion de posturi? O sa ma simt ca o risipitoare de cuvinte?

Cere-mi un deget ca sa-ti dau toata mana

As vrea sa putem inlocui orice cu orice. Daca nu avem sireturi curate, sa putem pune taietei la adidasi. Sa ne punem mure in loc de ochi atunci cand nu vedem bine, cutii in loc de sertare, vulcani in loc de aragaze, sa fim parte din tot si totul parte din noi, fara sa ne ucida. Si cand ti-e foarte drag de cineva, sa poti face schimb de inimi, plamani, urechi, cu el, sa te poti transforma intr-o creatura ciudata de care nu rade nimeni, pentru ca oricum toti oameni sunt facuti din parti de imprumut. Nu mai e nimeni intreg, asa cum imprumuti o carte, sa-ti poti da degetele si sa uiti cui le-ai dat, sa-ti atasezi un telefon in loc de creier, ca sa-ti poti suna telepatic prietenii si sa-i intrebi: degetul meu mic e la voi?

Ciudatul caz al femeii cu inaltime variabila

Nu-s un om inalt si pe masura ce ma fac mare la varsta, intru la apa ca un pulover made in China. Si nu-mi mai place nici sa ma prefac ca sunt inalta si sa port tocuri, pentru ca am devenit un om comod. Cu toate acestea, mi se intampla deseori un lucru extrem de bizar. Atunci cand sunt in magazine sadice, unde cele mai frumoase lucruri sunt agatate sus, sus de tot, tocmai in cuierul lui Sfantul Ilie, o multime de fete un pic mai scunde in comparatie cu mine ma roaga sa le ajut si sa le dau eu jos hainele. In mod normal, daca eu am nevoie de o bluza asezata atat de sus, degeaba ma inalt si ras-inalt, ca nu ajung la ea oricate eforturi as depune. Cand imi cere insa cineva ajutorul, ma pomenesc ca pot sa ma intind ca o spagheta elastica, ajung chiar pana la tavan daca trebuie. De unde trag concluzia ca bunavointa e o scarita cu care poti ajunge oricat de sus doresti

Case, visuri, copaci sub pat

Ieri noapte am ajuns acasa foarte obosita. Si acasa era asa bine, curat si cald incat pentru a mia oara m-am gandit ce bine e sa-ti placa locul in care stai, sa ai impresia ca ai capatat un al doilea corp sanatos si frumos. Sunt un om foarte comod care nimereste des in situatii incomode, asa ca am ajuns sa apreciez fiecare firimitura de bine care-mi iese in cale. Iar o casa buna nu e deloc o firimitura, e o felie de paine mai degraba.
Am stat in multe case nepotrivite, pe toate am incercat sa le iubesc si toate au venit pana la urma cu intamplari frumoase la pachet. Uneori am stat sus, alaturi de nori, cotofane si furnici alpiniste, alteori am stat mult prea jos, in intuneric, printre pisici de toate culorile; apoi am stat si in centru, am stat un pic mai langa centru, langa parcuri, la gradina, fara gradina. Acum stau intr-un apartament mic si luminos, plin de lucruri ori prea albe, ori prea colorate, asezat intr-o insula a golanilor. Si mi-e bine, mi se potriveste, oamenii d-abia asteapta sa vina la un ceai ( sau, mai degraba, la o bere), sa stea pe canapea si sa bata campii impreuna cu mine. Si azi-noapte am visat ca imi crescuse un copac rosu sub pat, trebuie sa fiu atenta sa nu-mi agat papucii in crengi. Mi s-a parut un semn bun. Anul asta a fost un an bogat in visuri (si de noapte, si de zi) si am inceput sa ma gandesc mult mai serios la ele. Si chiar sa ma iau dupa ele. Eu nu ma duc la psihanalist ca e mult prea scump si nici n-am rabdare sa lucrez cu mine insami, asa ca o terapie proprie a visurilor e singurul lux pe care mi-l permit.

Cum se rezolva un caz de "dor"

Ce dor imi e uneori de unii oameni! Un dor mare, care ma face sa simt un nod in gat, prelungit pana in piept, un nod ciudat care se simte ca o gaura neagra de fapt.
De unii am cum sa dau, dar e ceva care ma opreste, poate modul ciudat in care s-a oprit prietenia noastra. De unii nu mai stiu nimic si habar n-am cum sa aflu pe unde mai sunt si ce mai fac. De unii dau pe internet dar mi-e nustiucum sa le spun ca mi-e dor fizic de ei. Unii nu o sa stie niciodata cat de dor imi e de ei pentru ca simt eu ca ei nu isi mai doresc sa aiba habar de mine, sau poate isi inchipuie ca oricum lucrurile ar sta altfel. Iar pe unii simt ca trebuie sa-i las in pace, ca asa e cel mai bine.

Bilant de buzunar

Imi vine: sa cumpar perne potrivit de pufoase, sa stau pe canapeaua cu elefanti si sa vorbesc la telefon, sa beau ceai cu picioarele pe calorifer, sa-mi cumpar haine colorate care se vad frumos in zapada, sa alint si sa rasfat, sa coc fursecuri mari cat floarea soarelui, sa port sosete alb-negru in dungi, luate din filme mute, sa cunosc oameni buni, care vorbesc frumos despre ceilalti oameni, sa-mi cumpar robot care nu vorbeste, dar ma trage de maneca plin de simpatie atunci cand vede ca sunt suparata.

Nu-mi vine: sa ma gandesc la viitor, sa-mi asum responsabilitati, sa mananc sanatos, sa-mi cumpar telefon nou, sa fac liste, sa caut sireturi gri, sa ma gandesc la bani, sa ma supar, sa n-am chef, sa ma misc greu dimineata, sa scot idei pe banda rulanta ca un xerox resemnat.

Atunci cand "imi vine sa"-urile sunt mai multe decat "nu imi vine sa"-urile inseamna ca totul e bine :)

Camasa cu ghiocei

Imi doresc foarte mult sa aranjez la un moment dat o vitrina. Nici nu stiu de ce nu m-am facut vitrinier, viata mea ar fi fost mult mai estetica si probabil mi-as fi petrecut mai tot timpul stand pe o scarita, aranjand manechine, si nu in fata unui calculator.
Asa ca atunci cand Paula m-a chemat sa dau o fuga pana la TinaR, sa-mi dau cu parerea despre noua colectie, primul meu gand a fost: "Aaaa, poate o sa am in sfarsit ocazia sa-mi manifest talentul de vitrinier amator!".
Cunosc o gramada de oameni care nu-si cumpara haine din Romania din principiu. Si care nu au incredere in brandurile romanesti. Mie-mi plac, am un pitic patriot ascuns in urechea stanga care-mi spune mereu sa cumpar produse romanesti.
Pana la urma nu m-a lasat nimeni sa aranjez vreo vitrina, dar nici eu nu ma las :)).
Colectia noua este colorata si draguta, imi aduce aminte de vechea TinaR, de acum cativa ani. Si toate hainele au eticheta cu mesaj vesel. Iar daca va imprieteniti cu TinaR pe facebook aveti parte de tot felul de reduceri ( de ex: pana duminica, fanii de pe facebook primesc reducere de 20% la colectia noua daca spun la casa parola "zambet")
M-am intors de la magazin cu un pulover rosu si o camasa cu ghiocei foarte pe placul meu. Camasa cu ghiocei  imi aduce aminte de o camasa cu ursuleti pe care o purtam prin clasa intai, in care ma simteam foarte matura si eleganta. Pentru ca pana atunci purtasem doar tricouri, costum bleu din plastic, de soim si uniforma scolara. Iar camasa cu ursuleti fusese pusa in cinstea unei excursii la gradina zoologica, unde era plin de ghiocei, toporasi si brebenei ( de unde si analogia dintre cele doua camasi). Iar acum ma tot gandesc unde sa port camasa cu ghiocei, ca sa raman cu o amintire frumoasa, de care sa-mi amintesc ori de cate ori o imbrac.
Mi-am dat seama ca eu imi aleg intotdeauna hainele si obiectele cu scopuri extrem de ascunse: nu pentru ca sunt frumoase, nu pentru ca mi se potrivesc, nu neaparat pentru ca am nevoie de ele, ci pentru ca vad in ele potential de poveste: "din paharul asta gigantic o sa beau prima data primul meu must facut de mine, iau parfumul asta ca sa-mi amintesc de noua era, cu job nou, casa noua etc."

Luni - cine, cum, care, unde, cand

Pentru ca povestile nu tin cont de reguli, povestea despre micile manii de luni solicitata de Marul s-a transformat intr-o adevarata legenda a zilei de luni, scrisa parca de Alexandru Mitru. Si cred ca asta o sa se intample cu toate povestile, asa ca nu va speriati daca ati cerut ceva si o sa capatati altceva :))

Acum o gramada de vreme, Luni se numea Inul si era cea mai nesuferita fiinta vazuta vreodata. Ii placea sa traga perna de sub capul oamenilor care dormeau, sa intre in jocul copiilor, sa le strice regulile si sa le fure jucariile, prefera compania oamenilor verzi la fata de suparare si activitatea lui preferata era statul pe o bancuta in parc, alaturi de oamenii carcotasi, care nu numai ca nu vedeau partea plina a paharului, dar nu vedeau paharul deloc. Nimeni nu-l putea suporta pe Inul asa ca ori de cate ori lumea il vedea venind, se avertizau reciproc strigand numele lui invers. Vreo cateva secole Inul nu s-a prins de strategie, dar cand si-a dat seama ce se intampla, s-a enervat atat de rau incat pe loc s-a transformat intr-o bucata de timp urata si cruda. Si ne bantuie si astazi, singura noastra salvare este sa-i schimbam un pic numele si sa-l transformam intr-o prelungire duminicala. Propun numele Luminica.

Prietenul adevarat la picnicul de pe Jupiter se cunoaste

I-am zis unei bune prietene acum doua zile: hai sa facem un picnic pe Jupiter! Un picnic mare, pentru ca totul este urias pe Jupiter. Asa ca va trebui sa ne imbracam si cu niste haine cu 3 masuri mai largi, in caz ca Jupiter ne influenteaza si devenim giganti.

Sa nu uitam sa citim cu atentie buletinul meteo inainte, ca sa nu prindem una din furtunile care pot dura secole. Si neaparat sa nascocim un aparat cu care sa captam norii din cristale de amoniu. Poate vrem sa-i folosim mai tarziu, cand ne vom face o gradina cristalina din carbon.

Am chef sa scriu povesti la cerere. Despre ce ati vrea sa cititi povesti?

Ce-am mai vazut

Sigur ca as fi putut sa fac poze. Dar sunt prea multe poze pe lume. Iar eu oricum n-am niciodata aparatul la mine si cu telefonul nu fac poze pentru ca sunt demodata si cred cu tarie in telefonul-telefon ( in curand o sa facem poze cu aspiratorul - o sa imortalizam ultima privire plina de groaza a paianjenului inainte sa fie aspirat - nu, multumesc, nu vreau sa am in calculator o sa astfel de poza).
Am vazut multe garduri: un gard mic si cochet, din lemn alb, spalat de ploi, pus in loc de balustrada la un balcon, un gard inghitit de iedera si pazit de vreo 1000 de albine - varianta silentioasa, dar la fel de mortala, a unui caine rau. Si am mai vazut doua asistente care pazeau un ochi urias, din plastic, asezat trainic pe un gard. Imaginea asta nu-mi iese deloc din cap.
Si am mai vazut multi oameni care-si pierd pantofii din picioare in timp ce merg. Poate se petrece o revolutie a pantofilor zilele astea si noi inca n-am aflat.

Am mai multa inspiratie atunci cand n-am deloc inspiratie

Ce fac atunci cand nu am deloc, dar deloc inspiratie? Imi fac de lucru: fac sculpturi din spaghete, pictez suparari, beau vin si sparg pahare, am spart si o oglinda dar nu ma tem de cei 7 ani de ghinion - cred ca i-am avut deja si fara sa sparg ceva stralucitor, ma joc de-a fashion designer-ul din padure ( pentru ca o astfel de moda nu e acceptata printre oameni), ma uit la filme ori foarte proaste, ori foarte artistice, vorbesc cu oameni care sunt la fel de blocati si ne plangem de mila pana cand ne patam umerii de lacrimi, scriu prostii fara noima - pe care le recitesc apoi cateva luni mai tarziu si mi se par foarte ok, fac ceva nou de mancare - as vrea sa invat sa fac pricomigdale pentru ca lumea mea e mult mai buna atunci cand am castroane pline de pricomigdale in dulap, tac foarte mult dar vorbesc mult mai des cu mine in interior, si ma intreb ca un director de resurse umane grijuliu: cu ce te putem ajuta ca sa fii mai productiva si sa ne aduci mai mult profit? Important este ca pana la urma ma urnesc, centrala da iar drumul la inspiratie calda la robinet si eu imi amintesc cu nostalgie " ce bine era cand n-aveam nicio idee si totusi imi gaseam atatea de facut".

Paracetamolul nu opreste timpul-n loc

Ieri am stat acasa pentru ca ma simteam rau si tuseam ca un motor defect. Si cum stateam eu cu o expresie de "vai de capul meu" in pat, intr-o mare de soare si asternuturi galbene, mi-am amintit de toate racelile mele de toamna. Au devenit deja o traditie. De obicei le patesc pe la inceputul lui octombrie, dar de data asta s-au grabit. Mi-am amintit cum ma apuca brusc usturimea de gat in ora de franceza si plecam de la scoala cu febra, cum nu ma duceam la cursuri si-mi parea rau ca nu o sa pot sa beau bere in pauzele dintre seminarii ( mi-e tare dor de facultate, a fost unul din putinele locuri unde m-am simtit mereu bine si cu mine, si cu colegii, si cu oamenii din barurile din jur, si cu toata lumea), cum am avut un sir de 4 raceli la rand in ultimul an de facultate si cat de fericita eram cu raceala cu tot, pentru ca eram indragostita si ma imbracam subtire -purtam adidasi albastri in loc de cizme in luna februarie.
Si mi s-a facut deodata un dor atat de mare de varsta de 20siceva de ani incat a trebuit sa ma duc repede la oglinda si sa ma conving ca fata mea inca nu e chiar atat de ridata incat sa nu-mi mai recunosc tineretea in ea.

Nu prindeti sirenele de coada!

Sirenele de acoperis canta un jazz fin, pe care doar cunoscatorii il pot aprecia. Cand e vara, isi scutura cozile de apa si racoresc trecatorii. Cand e iarna, intra in apartamente, prin tevi, si fura paturi si paltoane, rochii din fetru si manusi. Orice le-ar putea incalzi. Multe isi pun sosete in maini pentru ca li se par mai frumoase decat manusile. Si poate pentru ca au mai multe degete decat se asteapta oamenii de la o sirena seducatoare.

Dar cele mai frumoase sirene sunt cele ce ies la iveala toamna, la marginea acoperisului. Sunt roscate si poarta pulovere verzi, din lana si solzi. Apar pe la mijlocul lui octombrie, cand e vremea infofolitului in guler de palton, a regretelor, a oftaturilor pe sub frunzele care pica in lumina felinarelor si a pasilor repezi pe trotuarele ude. Cand ploua marunt si rece si blana cainilor devine uda si zimtata, trecatorii grabiti pot auzi cantecele sirenelor de oras si bataile cu care acestea tin ritmul unei melodii triste, ca un planset, lovind in tigle cu unghiile lor lungi si sidefii.

O rabdare, doua, trei, veveriţă cate vrei?

Sunt o persoana super-rabdatoare si-mi place sa am rabdare. Ma antrenez chiar sa am rabdare. Asa cum unii isi cultiva frumusetea ducandu-se mereu la spa, eu imi cultiv rabdarea alegand cu grija situatii si oameni dificili. In timp ce oamenii obisnuiti si nerabdatori urla plini de draci, eu doar inchid pleoapele o secunda, imi teleportez dracii intr-o fabrica speciala, ii transform in ceva mult mai util, anvelope de iarna pentru tristete de exemplu, si-mi recapat firea si rabdarea imediat.
Una din dorintele mele ultra-secrete e sa devin pictor de boabe de orez, sa-mi distrug spatele si ochii pictand tigri si zei pe niste boabe mici, albe si lucioase. Chiar am incercat odata sa desenez un portret pe o boaba de mazare, dar din pacate nu mi-a iesit. Nu am avut ce-mi trebuie, instrumentele potrivite, mi-am zis. Ca rabdare avusesem si perseverenta, ca de obicei.
Daca nu o sa devin vreodata pictor de boabe de orez, pot insa sa devin oricand dresor de pisici, ceasornicar, sculptor in nisip, maseur de furnici sau culegator de roua.

Puncte superficiale pe ordinea de zi

As vrea sa existe un supermarket care sa aiba DE TOATE. Inclusiv masini mici ale timpului, de unica folosinta. Cum faci o tampenie, intorci cheita masini, te intorci, nu faci tampenia si gata. mergem inainte.
Blogul asta e ca un bufet masiv, din lemn de cires, mostenit de la bunici, in care gasesti si seturi de cesti inflorate de portelan pentru ceai, si bibelouri kitch, si cutia cu actele familiei, si parfumul cel bun, cu care te dai inainte sa pleci in oras. Si tot ce vrei si ce nu vrei.
Imi plac mult, mult, mult lucrurile vechi, aburite de timp. Unii ar spune patina timpului, eu spun abur pentru ca probabil aura asta veche e formata din toate respiratiile oamenilor din trecut care au iubit acel lucru.
Toamna asta voi purta o gramada de pulovere gri, bluze in dungi si coliere colorate. Si voi avea par scotian.
As vrea sa cunosc mai multi oameni nascuti in '78. Ma inteleg grozav cu ei, dar sunt foarte rari. Cred ca fac parte dintr-o specie care se intalneste probabil doar in junglele amazoniene, unde nu opreste metroul meu.
Iar am capul in nori. As sta si as vorbi numai despre lucruri burgheze si snoabe. Si as vrea sa mi se indeplineasca toate visele pe care le am noptile astea: plimbari prin parcuri islandeze, coruri de balene, clatite umplute cu dulceturi din fructe de pe luna si cate si mai cate.

In care se arata unde mi-e bine pe internet

Sunt cateva locuri pe net in care ma simt foarte bine. Un fel de mini-case dezordonate, colorate si pline de lucruri dragi. Un altfel de loc e o casuta de mail facuta doar pentru mine, unde adun, strang, scriu si re-scriu si unde e un talmes-balmes care mi se potriveste foarte bine. Avand in vedere ca internetul e plin de zumzet, aici imi gasesc de multe ori linistea, ca intr-un dulap mare si primitor. Un alt loc e last.fm-ul pentru ca acolo gasesc doar muzica mea, pusa in borcane, pe rafturi, unde-mi amintesc de trecut, fara vorbe. Pe last.fm imi amintesc de fosti iubiti si zile pline de fericiri si nefericiri. Poate ne-am facut multe zile amare, dar uite ca, datorita lui x si y am aflat de muzica asta, si asta, si cealalta. Si acum fiecare melodie este o lume intreaga, care a inghitit tot ce s-a intamplat intr-o perioada intreaga, si in care pot sa ma intorc ori de cate ori mi se face dor de trecut. Asa ca se pare nu a fost deloc in van. Si-mi mai place pe tumblr, ca e ca o carte nesfarsita de poze, si uneori pe twitter, dar cand simt nevoia sa fiu lup singuratic imi vine sa fug de tot ce e prea social. Cine a mai vazut lup singuratic postand pe facebook, de exemplu? Si-mi mai plac locurile mele secrete, despre care nu povestesc nimanui, unde ma duc incognito ca sa dau idei si linkuri pentru proiectele unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti.

Imi fac o scoala doar a mea

Simt nevoia sa citesc carti groase, cu cuvinte dificile, si sa ma duc la cursuri, cu caietul de notite indoit in geanta, si sa discut despre pictori impresionisti si istorie si arhitectura si design. Si sa-mi pun mintea la treaba, pentru ca odinioara eram un soarece de biblioteca iar acum sunt doar un opossum de internet. Si trebuie sa-mi caut iar carnetelul de bal, sa vad ce concerte mai scriu in el si in ce sali imi mai pun tenisii sa danseze. Si simt nevoia sa construiesc ceva de la 0. 0 este cel mai minunat numar, atat de alb si inocent. Si vreau sa fac toate astea fara sa-mi mai fac planuri, am ajuns sa ma tem de planuri, nu-mi ies niciodata, se usuca pe picioare cum vad lumina soarelui. In timp ce lucrurile neplanificate se maresc si se umfla ca niste pepeni vargati si copti. Un alt semn ca fara control e mai bine, se pare :)

Telegrama catre un om cu care n-am mai vorbit de ceva vreme

Perdeaua portocalie flutura furtunos, cana de ceai imi frige degetele, planta extraterestra de pe birou e din ce in ce mai constienta de propria ei existenta - maine-poimaine isi face cont de facebook, eu imi doresc mai mult ca niciodata sa fiu biomuzicolog, director artistic sau pur si simplu un poet ratat, increzator insa in talentul lui inexistent sau neinteles de ceilalti. Port o bluza cu un urs intr-o scorbura si am dorinte de mangusta sociabila. Imi doresc sa reincep sa cunosc oameni noi. Imi e dor de "oamenii mei". Nu ti s-a intamplat vreodata sa mergi pe strada si sa vezi cate un om, nici foarte frumos, nici foarte urat, mai degraba mic decat inalt, asa-si-asa imbracat, dar care are ceva cunoscut, ceva drag tie, in toata fiinta lui, si esti convins ca omul ala face parte din lumea ta? Nu conteaza ca habar nu ai cine e si ce face, simti ca omul ala face parte din specia ta pe cale de disparitie.

Scuzele scriitorului amator

Tot incerc sa scriu mai des, dar mereu se intampla ceva si nu reusesc: ba e cald, ba e frig, ma simt seaca, am idei prea stranii, ma doare un deget, nu merge internetul, trebuie sa plec de acasa, suna telefonul, fierbe apa in oala si trebuie sa adaug pastele, sunt chemata la plimbare, suna soneria, incepe o melodie care-mi place asa ca trebuie sa o ascult zambind, cu ochii-n tavan, ma loveste lipsa de chef specifica lunii august, am ganduri rele de genul "oricum nu conteaza", am ganduri prea bune si nu pot sa stau linistita, pe scaun, pentru ca-mi vine sa zburd, am pofta mai degraba sa scriu pe hartie, am impresia ca nu am nicio idee, am prea multe idei si nu mai scriu pana la urma despre nimic, ma lovesc la picior si urasc biroul pe care sta calculatorul, vad o omida mica si verde si prefer sa ma uit la ea cum se onduleaza pe geam, ca o poveste miscandu-se pe 8 picioare. Dar o sa ma mobilizez si o sa reincep sa scriu.

Pe langa drum

Trec aproape zilnic pe langa un caine mai batran decat timpul, o bodega numita bar de zi cu stelute lipite pe faianta, un complex multifunctional, cu nume de munte, care nu cred ca e cuiva de folos, un cimitir cu zid zgrunturos si dusmanos, care-mi zgarie mereu mana dreapta, un magazin cu de toate, de unde imi cumpar clipsuri pentru jaluzele si joc remy pentru mama si de unde as putea sa-mi cumpar si clante, robinete, oale sau casuta postala daca as avea nevoie, o terasa minuscula, unde incap doar un ficus gigantic si o singura masa pentru petrecareti, o pisica multicolora, cu nas mare, portocaliu, un capat de teava galbena cu o mutra fericita, o casa cu terasa minunata, plina de flori si iedera, unde m-as muta in 3 minute daca as avea cum.

Din categoria lucruri care-mi plac: metroul

Cred ca sunt putini oameni carora le place cu adevarat sa mearga cu metroul. Doar e un lucru de sub pamant, luminat de neoane obositoare, unde picura apa din tavan, nu ai aer proaspat, sobolanii mananca biscuitii aruncati pe sine si te injura daca te uiti fix la ei, intunericul ce se intrezareste  in tuneluri e infricosator si te face sa te gandesti la monstrii ce cresc acolo nevazuti si neauziti, departe de lumina soarelui. 

Cu toate astea, mie-mi place. E o lume subterana plina de povesti; uneori mi se pare ca sunt intr-un film post-apocaliptic mai vesel si mai optimist decat alte filme din acelasi gen. Ma astept uneori ca tunelurile prin care merge metroul meu sa se intersecteze cu tunelurile unor cartite uriase, dar ne-periculoase si politicoase, imbracate in halate de baie vargate si cu ochelari pentru miopie la ochi.

Ce-am mai vazut prin metrou in ultima vreme: calugarite cu palmieri in brate, doamne cu pisici indiferente aruncate nonsalant peste umar, ca niste prosoape, un domn imbracat ca un pepene rosu, copii din turta dulce, domni si doamne cu papuci foarte mari, tineri care se luptau cu niste sabii, o scufita rosie tinandu-si de mana tatal cE semana foarte bine cu un lup.

Lucruri care s-au ofilit

Nu-mi vine sa cred ca nu mai tin minte numere de telefon, ca nu mai invart pe degete un cablu rasucit de telefon cu disc, ca nu mai vorbesc cu orele la telefon, ca nu-mi mai povestesc viata la un receptor.
Ca nu mai arunc firimituri pe geam pentru dinozauri, ca nu ma mai plimb pe luna fara costum de astronaut, ca nu ma mai plimb cu rachete, ca nu mai ies in recreatie, ca nu mai am cutie speciala pentru pranz, ca nu mai astept cu emotie portocalele de iarna, ca nu mai port sosete trei-sferturi albe si tricouri cu hipopotami prietenosi, ca nu mai am nicio grija, ca nu mai port pantaloni murdari de noroi trei zile la rand.
Azi sunt melancolica, nostalgica si un pic depresiva. Dar las' ca trece. Trebuie sa scriu mai des pentru ca mi-e dor de scris si asa trec eu peste zile mai grele. Iar vara asta e cam grea, ca o bara de fier care-ti cade in cap de undeva de sus, de la etajul 200.

-no comments for this post-

2 puncte pe ordinea de zi

E un caine mic, mic, cat o aluna. Iese zilnic in parc, chiar daca e soarele prea puternic sau zapada prea mare. Si e un caine curajos, are picioarele din spate paralizate asa ca stapanii i-au pus doua rotite. Poarta si niste pampersi. Si zburda prin tot parcul, vesel nevoie mare, scartaind rotitele si latrand la alti caini. Iar ieri am aflat ca numele lui este Hercule.

Una din placerile mele inocente si secrete ( ma rog, acum nu mai e secreta deloc) este sa citesc dictionarul limbii romane seara, inainte de culcare. Daca as putea as manca, m-as imbraca si as face baie in cuvinte si tot nu m-as plictisi de ele. Visez sa am meseria de inventator de cuvinte. Sa stau toata ziua ba intr-un fotoliu, ba intr-un hamac, ba intr-un copac, hai, treaca de la mine, si intr-un birou, cu un carnetel la mine si sa am o norma de 10 cuvinte inventate pe zi.

Blestemul uriasului care s-a trezit pitic

Eu cred ca am fost in tinerete un munte de om. Un urs gigantic si muschiulos ce putea sa zdrobeasca stanci intre degete si sa arunce peste umar cu baobabi vechi de mii de ani. Pentru ca altfel nu-mi explic cum puteam in tinerete sa mut singura un dulap plin de haine, si un pat cu tot cu saltea, si alte mobile grele, iar azi m-am chinuit si m-am umplut de vanatai incercand sa ridic o masa destul de usurica de la Ikea (ca mi-era lene sa o dezmembrez, nu-mi place deloc sa desurubez si sa insurubez la loc). Unde s-a dus forta mea legendara? Nu vreau sa ma imputinez si sa ajung un gnom nevolnic de gradina, ce nu e in stare sa rupa nici macar o floare de musetel.

Imi imaginez vrute si nevrute

Eu imi imaginez venirea lucrurilor rele ca pe o galeata plina de animale negre si unsuroase care iti este varsata in cap. Si animalele astea (vipere, tipari, rechini, maimute, nevastuici, coropisnite)  iti cad in san si prin par, ti se prind de gene, de urechi, iti sfasie hainele cand aluneca pe tine, incercand sa se prinda bine de corpul tau. Si tu stai cu ochii strans inchisi, asteptand sa se termine caderea asta groaznica, tot arunci cu mainile in aer.
In schimb, simt venirea lucrurilor bune ca pe o armata de catei mici, moi, galbeni si buni, galagiosi si murdari de lapte si noroi, ce vin cu toata viteza inspre tine si te lovesc cu nuielele lor de cozi. Si tu stai cu ochii cat mai deschisi, strangandu-i in brate, auzindu-i cum icnesc de grasi si fericiti ce sunt.
Perioada dintre bine si rau mi-o imaginez ca pe un hol lung, umbros, cu o fereastra da, una ba. Minimul necesar: un cuier, o masa, un sifonier alb, poate si un fotoliu pe care sa te poti odihni cand esti obosit.

Buletin de stiri mici

A trecut si mirosul de tei, acum seara miroase iar a friptura, cartofi prajiti si muscate severe. Iar mie mi-e pofta de rom din ala ars, de care beau piratii sau banditii din hanuri bantuite. As vrea sa inventez oja-film mut. Asterni oja pe unghii si cand te plictisesti sau ai chef de o experienta altfel, trebuie doar sa te uiti la ce se intampla pe propriile unghii. Sau, de ce nu, pe unghiile celui care sta langa tine in metrou. De ce film mut? Pentru ca ar putea fi un pic inspaimantator ca unghiile tale sa faca zgomot, nu? Avem destula poluare fonica in oras.
Iar acestea sunt ultimele mele sfaturi intelepte pentru mine: Adopta cat mai multi oameni si fa-ti cat mai multe familii. Tine-te singur ocupat si vezi-ti de viata chiar si atunci cand n-ai chef de nimic si ti se pare ca totul e fara rost. Totul se rezuma la exercitiu si incapatanare. Pune-ti inima pe tava si fa-o turta dulce, tocanita, televizor, fular sau ce ai tu chef. Important e sa o folosesti la ceva pentru ca o inima nefolosita iti face ochii urati si viata oribila.
Am observat ca imi place foarte mult sa-mi dau sfaturi. Sunt propriul meu lider motivational si escroc international.

Filosofia omului prins de furtuna

Sa revenim la normal asadar. Irenul de azi e cu totul altfel decat Irenul de acum o luna, mai temator si mai fatalist. Insa, intr-un mod ciudat, toate fricile si greutatile prin care am trecut m-au facut un om mult mai vesel. Nici nu vreau sa ma gandesc ce râzăreţ as deveni dupa o apocalipsa. Se pare ca am construit undeva, in mijlocul sufletului meu, o mica fabrica de voie buna, unde prelucrez toata gandurile rele, spaimele si greutatile si le transform in emoticoane zambarete de messenger. Sau poate am luat-o razna :)) Mie mi se pare logic. Daca tot ti-e greu si te simti vai de capul tau, ce rost are sa-ti faci viata ( a ta si a celor din jur) de un milion de ori mai grea? Mai bine razi si faci tot ce poti sa fie bine.

In cautarea linistii pierdute

Eram atat de fericita incat era de la sine inteles ca o sa se intample ceva rau. Mama a fost internata in spital si locurile s-au schimbat: eu am devenit mama si ea copilul. A fost ceva grav trecut cu bine din fericire. Am ramas insa speriata, obosita si seaca. Nu-mi prea vine sa scriu si nici sa revin la planurile de acum 2 saptamani. Incerc sa-mi fac singura chef, dar linistea e un iepure care odata speriat revine greu inapoi.  Asa ca imi petrec timpul prinzand ploi, uitandu-ma la filme stupide, intorcand la loc urechi de caini intoarse pe dos si privind in gol, sport la care am devenit olimpica in spital. Si am impresia ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat faptul ca pur si simplu respiram. Sunt sigura insa ca o sa-mi revin repede, sunt un om mult prea vesel ca sa ma complac in starea asta grea prea multa vreme.

Deconstruire

Indragostirea de un om seamana foarte mult cu descoperirea unei case. Il vezi mai intai de la departare, te uiti cu binoclul, faci niste calcule, apoi faci rost de cheie si urci scarile. Apoi te tot plimbi, fara sa-ti faci planuri. Apoi te muti cu totul. Apoi incepi sa-l iubesti pe fragmente: faptul ca uneori clipeste prea des sau ca nu poate sa ridice o spranceana, ca are urechi ca niste frunze de menta, degete lungi si ramuroase, ca rade sacadat cand e nervos si mult prea zgomotos cand e cam ametit. Apoi iti dai seama ca sunt cateva lucruri care te enerveaza, care nu-ti prea plac. Dar te trezesti ca-ti convin si alea, la un moment dat. Pentru ca se potrivesc cu celelalte si potriveala asta o are numai el, nimeni altcineva. Asa ca incepe sa-ti placa si sforaitul-pufaitul lui si sireturile dezlegate si camasa cu un nasture lipsa si ghiozdanul vechi de o suta de ani si spatele un pic cocosat si faptul ca frunzele-i de menta in forma de urechi se inchid atunci cand n-are chef de vorba.  Si te trezesti ca tot descoperi lucruri noi la el si-l tot deconstruiesti in bucati din ce in ce mai mici. Ne indragostim de un intreg si ajungem sa-l iubim pe bucatele.

Monstrii de sub pat merita o viata mai buna

Fiecare sup-pat isi are monstrii lui. Trebuie sa fii atent cand te dai jos din pat, noaptea, sa nu te prinda mainile lor noduroase si umede. Asa credeam cand eram mica. Acum sunt mare si cred ca sub fiecare pat se ascund monstri buni, dar neintelesi. Sunt monstrii care mananca bomboanele si floricelele scapate in timpul filmului, sosetele, cartile fara semn de carte, cremele de fata, sunt monstrii care se sperie groaznic de picioarele care apar de undeva de sus, in intuneric, gata sa-i calce pe cap atunci cand indraznesc sa iasa la geam. Monstri nevinovati care sunt striviti de sertarele cu lenjerie sau cutiile indesate sub pat. Si care plang in fiecare noapte atunci cand ies sa se uite in oglinda, pentru ca se vad ciudati si diformi si frumusetea e cel mai important lucru pentru ei. Ei nu stiu ca asa aratam cu totii noaptea si ca lipsa luminii e de vina. Ar trebui sa iasa de sub-patul-lor si ziua, sa se spele pe fata, a se dea cu anticearcan daca e cazul, sa se imbrace in haine colorate si sa-si vada de viata.

Status update

Imi dau seama ca ultimele posturi de aici sunt un pic enervante. Fericire, liniste, libertate blabla. Cred ca o sa-mi treaca repede, nu cred sa mai dureze mult. Fericirea are un obicei prost: goleste mintea si te indeamna doar sa razi, sa bei bere in continuare si apoi sa dormi si apoi sa bei iar bere si sa razi. Si trece timpul si iti dai seama ca tot ce ai creat in tot timpul asta e doar o minunata si rotunda burta de bere. In astea 2 luni am reusit cu multe sfortari, printre beri, sampanii, iesit nonstop in oras si desenat, sa scriu doar o carte mica-mica, cu povestiri mici despre micile mele iubiri esuate. Ca m-am gandit ca merita sa fie toate stranse la un loc. O sa fie cu ilustratii, asa ca o sa mai treaca insa o vreme pana sa fie gata.
Si am inceput si o carte la fel de mica-mica plina de nonsens, care ma face sa zambesc in timp ce o scriu. Si intre timp ma tot gandesc si ma razgandesc in ceea ce priveste cea de-a treia carte, care se scrie foarte greu. Cartile sunt tot un fel de oameni, greu de prins si inteles.  Iar asta e un om serios care vine incet spre casa, fara graba, oamenii seriosi nu alearga niciodata de nebuni pe strada.
Si-n timp ce scriu si scriu si scriu imi dau seama ca nu vreau sa fiu nici scriitor, nici om de cultura, nici intelectual. Eu nu vreau sa fiu nimic. Eu vreau doar sa nasc personaje si sa scriu.

Pune in valiza tot ce-ti place acum

La un moment dat o sa ma aplec si o sa scot de sub pat o valiza grasa, in care o sa pun bucati din binele de acum. Cand viata ta e foarte buna, e intelept sa pui de-o parte si pentru zile negre, nu? Asa ca pun de pe acum o omleta gigantica, facuta fara graba la ora 11 dimineata, capsune cu frisca indesate intr-o cupa de sampanie, filme de toate felurile vazute in toiul zilei, cu perdelele trase ca sa nu strice soarele atmosfera, tenisi roz murdariti de ploaie, capace de bere castigatoare sau necastigatoare, sms-uri cu "hai sa ne vedem", usi de dulap pictate la 6 dimineata si macat un picior de pat asezat in mijlocul camerei, pentru vise best-seller. Si un ceas stricat, ca e bine sa ai mereu timp.

Spranceana-party

M-am trezit dimineata cu cateva bucati de sclipici in spranceana stanga. Avand in vedere ca eu nu ma machiez cu sclipici, ca nu ma duc la petreceri unde ploua cu sclipici, ca nu mi se arunca in cap cu confetti cu sclipici ( ce pacat ca nu) si ca nu am pernele umplute cu sclipici, am inceput sa ma gandesc de unde a aparut sclipiciul. Ori intra cineva pe geam ( pentru ca, mai nou, mi-am pus patul langa geam, sfidand normele feng shui) cu un plic de sclipici si-mi toarna in ochiul stang in timp ce dorm. Este vorba probabil de un nou tip de Mos Ene, mai hipster si mai glamouros, care nu lucreaza cu nisip ca irita corneea. Ori in spranceana mea stanga exista un zacamant de pirita pe care nu ma pricep sa-l exploatez. Ori, cel mai probabil, in spranceana mea stanga se dau niste petreceri nemaipomenite, cu lasere, alcool si femei care danseaza in custi, unde eu nu-s invitata. Probabil invitatii imi pun somnifere in ceai in fiecare seara sa adorm naibii mai repede ca sa-si poata ei face de cap la mine pe cap.

Cine iese pe balcon

Tot mergand eu vesela si uitandu-ma pe sus, am observat ca pe balcon ies foarte multi pantofi. Pantofi care vor sa evadeze, sa se sinucida, sa fumeze o tigara sau sa mai strige la un caine, la o dama. Pantofii sunt asezati mereu pe cea mai subtire margine a balconului, uneori par ca leviteaza. Mai vad caini seriosi, stand in doua picioare, foarte atenti la tot ce se intampla in jur. Caini care se cred probabil foarte inalti, mandri ca sunt atat de marinimosi si ca desi au atatia metri, nu se apuca sa calce pe nimeni in picioare. Mai vad pisici ghemuite, care fac ochi ingusti, de asiatici. Studiaza miscarea frunzelor si a penelor. Mai vad ursuleti proaspat spalati, gata sa se lase trasi de curent, perdele umflate de vant, copiii care arunca veseli cu tot ce le cade in mana, mame care tipa la copii pe bicicleta dar si femei fatale care se rujeaza la soare, precum si oameni care se cearta la telefon, se pupa sau explica adrese. Pasari de toate felurile, marimile si culorile - pentru ele balconul e o cafenea de aeroport cu sau fara bucatarie care prepara firimituri frappe. Ieri am vazut si un cactus cu 4 maini si doi ochi normali. Invata sa se bronzeze la luna.

Poveste de seara cu o morala cam chioara

La nr. 34 locuia un varcolac. Langa el, la 36, platea chirie un pitpalac. In zilele cu soare, varcolacul iesea in fata portii si juca fotbal cu un capac in timp ce pitpalacul iesea la geam, scotea o cutie argintie din buzunar si incepea sa prizeze tabac. Varcolacul era mare si gri, un adevarat malac, in timp ce pitpalacul - un pasaroi mic-mic, desi manca extrem de mult spanac. Erau atat de diferiti incat nimeni nu concepea ca ar putea sa fie prieteni. Poate doar cunostinte intamplatoare, asa cum se numesc cei cu care imparti o telecabina, o urcare cu liftul sau o excursie cu scoala, intr-o masina. Dar, cu toate astea, cei doi s-au apropiat, au discutat despre dragoste si politica si au lasat diferentele la o parte, la o placinta de rubarba si un cozonac cu mac.
Varcolacul era fericit, nu mai bea ca inainte foarte mult coniac iar pitpalacul renuntase la prietenia incompleta pe care o avusese inainte cu un rac. Diferentele i-au ajuns insa din urma in vacanta de vara, cand s-au dus sa faca plaja langa un lac. Era duminica asa ca era aglomeratie, nu mai aveai unde sa arunci un ac. Si nervii pluteau in aer, intrand in narile celor ramasi pe margine, carora situatia nu le era deloc pe plac.
Asa ca varcolacul s-a apucat sa faca ce stia el mai bine: sa urle, sa rage, sa muste si sa arunce cu umbrelute de soare in nudisti. Si lucrul groaznic s-a intamplat: in toiul crizei i-a dat si pitpalacului un bobarnac. Atat de jignit a fost casnicul pitpalac de acest oribil bobarnac, incat si-a bagat pe loc costumul de baie in sac si a plecat acasa. Iar varcolacul a ramas singur pe plaja pustie, cu buzele umflate in forma de colac. Varcolacul a inceput sa bea din nou coniac, pitpalacul l-a bagat din nou in seama pe rac iar vecinul de la nr. impar 35, un pupazoi exhibitionist, imbracat mereu intr-un negru parpalac sarac, a concluzionat: Nu te imprieteni cu un varcolac daca nu esti in stare sa suporti un bobarnac.

E bine sa te gandesti din cand in cand si la degete

N-am mai vazut pe nimeni, de multa vreme, sa-si ridice degetul mic in timp ce bea ceva, orice, dintr-o cescuta sau pahar. Poate ma invart in cercuri de oameni prea simpli. Sau poate a venit momentul sfarsitului domniei degetului mic. Poate a venit momentul sa avem doar 4 degete. O sa-mi lipseasca totusi bietele de ele in zilele de vara, cand e prea cald sa te tii de mana cu cineva, asa ca ne tinem doar de degetele mici pana cand incep sa doara. O sa-i scutim doar pe muzicieni de aceasta disparitie. Pianistii vor putea chiar sa se duca la Oficiul de Impartire Sociala a Degetelor si sa ceara pana la maxim 3 degete mici in plus la fiecare mana.
Personal, mie mi-ar placea sa vad manile terminandu-se cu un alt deget mare. Am avea astfel maini simetrice si in zilele astea in care traim avem nevoie de cat mai multe putere, chiar fie si in degete.

Teorii

Am eu o teorie: cum ca locul il face pe om ( in afara de nume, haina, familie, scoala, tunsoare, buletin meteo, prieteni, vecini etc.)
Daca treci des pe Str. Frumoasa o oarecare trasatura a corpului tau devine un pic mai frumoasa, daca mergi pe Str. Portocalelor ori devii un pic portocaliu, ori capeti aroma de oranjada, daca ajungi pe Str. Furculitelor trei degete de la mana dreapta se preschimba intr-o furculita. Si tot asa. Cand cunoasteti un om fiti atent unde locuieste, unde se afla locul lui de munca, cam pe ce strazi trece zilnic si o sa aflati cum e el de fapt. Eu, de ex, pentru ca am trecut mult prin Piata Romana, lobii urechilor mele ( foarte dacici cand eram mica) s-au romanizat. Si pentru ca stau pe o strada cu nume saltaret din punctul meu de vedere, topai de fiecare data cand ma duc sa cumpar paine.

Ca sa nu uit ca binele e mereu pe aici, prin jur

Sunt mult prea zen saptamanile astea ca sa nu scriu posturi "de atmosfera" :)
Imi plac niste momente si-mi place sa constientizez ca-mi plac.
Cand deschid usa de la intrare dupa un drum lung si obositor. E trecut de miezul noptii, vin dintre straini si acum sunt brusc printre lucrurile mele. Aprind o veioza grasa si prietenoasa. Pentru ca n-am usa la bucatarie, la mine in hol se strang toate aromele de ceai si esente si parfumuri puse intr-o cutie. E un miros dulce-acrisor care nu miroase a nimic cunoscut, dar e mirosul de acasa, unde totul e linistit si sigur.
Cand vine cineva pe care-l astept cu multa nerabdare, ma tot uit pe geam sa-l vad daca apare pe strada. Nu e punctual si intarzie. Noroc ca nu am ceas la mana ca sa ma uit din minut in minut. Si atunci cand suna interfonul, eu sunt bineinteles in partea cealalta a casei si alerg, ma lovesc de colturi, ma impiedic in mobila, dar ajung si apas pe buton ca sa aud ca spune "eu sunt".
Prima plimbare de noapte din luna mai cand observ brusc cat de inverziti sunt pomii, miroase a mana maicii domnului, a tei si lamaita. De obicei si a asfalt incins, intotdeauna trec pe langa masina care spala strazile.
Placerea de a tine in mana o cana galbena nou-nouta. De a cumpara o lingurita de ceai care seamana cu un polonic pentru pitici. Sau de a manca un castron de capsuni la 6 dimineata in pijama si pulover gros cu nasturii incheiati incorect, stand la geam, in racoare si soare.

Castigatori si planuri

Castigatorii concursului cafegiu sunt urmatorii, de fapt urmatoarele: Luiza, Catalina si Monica.
Puteti sa va luati pachetul de cafea astfel: ori va duceti in dupa-amiaza asta, maine sau sambata, dupa ora 12, la targul de cadouri de la Dalles ( o sa va dau pe mail parola cu care sa demonstrati ca ati castigat) ori, daca nu puteti si nu puteti, vorbim pe mail si ne vedem si va dam eu sau Radu pachetul saptamana viitoare. Pana una-alta scrieti-mi pe teamindster arond gmail punct com ca sa hotaram ce si cum :)
Si m-am hotarat sa dau cadouri cam din 2 in 2 saptamani. Peste doua saptamani o sa puteti castiga ceva inventat de mine: o cutie plina de nimicuri, amanunte si lucruri nu foarte utile. Si peste alte doua saptamani o carte handmade facuta de mine cu 2 povestiri si ilustratii facute evident tot de mine. Si tineti-mi pumnii sa nu iasa ceva odios!

Cafea, ursi si concursuri

Ursul care nu stia sa faca nimic

A fost odata un urs care nu stia sa faca nimic. Nu stia sa mearga pe bicicleta, sa conduca o masina, sa aiba o afacere, sa faca fursecuri, sa comande online lucruri, sa foloseasca un computer, sa sarute pasional o ursoaica, sa darame un stejar dintr-o lovitura, sa ia miere din stup fara sa fie intepat de cel putin 10 ori, sa-si faca parul castaniu si matasos, ca-n reclamele pentru samponul ursilor bruneti, sa citeasca fara sa-si miste buzele si multe altele.

Si cum statea el asa ganditor si amarat pe o buturuga, a simtit un miros bun si brun in acelasi timp. Ceva ce-i facea pofta sa se ridice si sa plece. Sa faca altceva decat sa stea si sa se vaite in sinea lui ursuza. A pornit pofticios in cautarea mirosului gustos si a ajuns in fata unei case. La un geam deschis statea un barbat barbos si ochelarist care savura o cana mare de cafea.

- Ce e aia, intreba nepoliticos ursul. 

Barbosul insa nu se intimida si-i turna si ursului o cana de cafea, pentru ca asa sunt cafegii, d-abia asteapta sa imparta o cafea buna cu altcineva si sa stea cu acestia la o vorba, doua.

Si tot vorbind ei, imbatat de parfumul exotic al cafelei si de gustul ei amarui, dulce-aspru, ursul isi deschise sufletul barbosului.

Dupa trei saptamani de la aceasta intamplare, ursul statea  iar pe buturuga lui gandindu-se la viata lui. Dupa trei biciclete rupte sub greutatea lui, barbosul il invatase in sfarsit sa mearga pe bicicleta. Urma sa conduca pentru prima oara in viata lui o Dacie veche si galbena peste doua zile. Si tot peste doua zile barbosul ii planificase o iesire la cafea cu o ursoaica trupesa si bruneta din cartier. 

- E bine, isi spuse ursul, turnandu-si delicat din ibric inca un pic de cafea fierbinte, avand grija sa nu-si friga pernele de la degete.

Eu cred ca minunata cafea din poveste ar putea fi cafeaua Papa Jacques. Nu o puteti gasi in orice magazin, e proaspat-prajita si are un gust extrem de bun si nu v-as povesti de ea daca nu mi-ar placea mie foarte mult. Daca vreti si voi sa vedeti cum e, lasati aici un comentariu. Radu, the coffee-man de la Papa Jacques are 3 pachete de dat cadou asa ca voi face maine dupa-amiaza (joi, 21 aprilie, ora 15) o tragere de sorti si 3 dintre voi vor putea bea cat de curand o cafea buna. 

Sau, daca n-aveti chef de tragere la sorti, va puteti duce sa incercati sau sa cumparati un pachet de la targul cadourilor de la Sala Dalles. Il gasiti pe Radu la parter, prajind de zor cafea.

Un moment mic aici, un moment mic acolo

Zilele astea sunt zile de jucarie, cu griji de marimea ochilor de gandac, cu plimbari lungi, cu bombaneli ca inca nu e soare si cald ca sa fie totul perfect-perfect, cu omlete batute fara nicio graba si ceaiuri galbene si rosii facute la cele mai aiurite ore, cu friptura la gratar in loc de sedinta, cu oameni pe care nu i-am mai vazut de mult timp, cu filme si teatru si buzunare pline de bilete, cu flori pe masa din bucatarie si cani noi cu buline. Am din nou senzatia ca tot timpul din lume e de partea mea; mi-a fost atat de dor sa am din nou nervi linistiti, asezati pe randuri, in functie de marime, rang si culoare, ca niste soldatei in cutii, care nu au fost niciodata la razboi.

Din insemnarile unui antropolog oarecare

Pentru ca sunt un antrolog preocupat de gesturile marunte ale oamenilor obisnuiti m-am hotarat sa studiez strambatul din nas. Fac asta de aproape o luna de zile. Stau ca un paianjen la panda si cum stramba cineva din nas, prind repede miscarea si o sigilez intr-o cutie de chibrituri. Apoi o pun intr-un fel de insectar care se numeste "strambatar" si o cataloghez cu grija. Asa cum niciun fluture nu seamana cu altul, nicio strambatura nu seamana cu alta. Unii oameni se stramba tuguindu-si de asemenea si buzele, ca si cum ar vrea sa-si pupe singuri varful nasului. Unii isi muta gura in partea stanga, de parca ar vrea sa vada cat de aproape de ureche o pot duce. Altii isi muta gura in partea dreapta si parca isi doresc sa o lase parcata acolo.  Altii isi deschid larg narile, ca si cum ar face curatenie de primavara si vor sa lase sa intre soarele si aerul curat in cele doua boxe intunecate. Altii, dimpotriva, par sa-si blocheze nasul si sa-l inconjoare cu o invizibila banda galbena de protectie "pe aici nu se trece". Altora le freamata nasul intr-un mod ciudat si d-abia atunci observi cat de tare seamana nasul lor cu un plop. Si altii stramba din nas in interior. Dar pentru strambatul nasului din interior imi trebuie cu totul alte instrumente de observatie asa ca voi reveni cu informatii intr-o alta zi.

Misteriosul ilustrator de la etajul 3

Nu prea mi se mai intamplase sa stau pana seara tarziu facand ceva ce-mi place atat de mult incat sa nu vreau sa ma duc la culcare, sa vreau sa nu se mai termine niciodata. Asa cum simteam cand eram mica si ma jucam. Pe nesimtite se facea miezul noptii si joaca era in toi si venea mama in pijama, tipand in soapta sa ma duc imediat la culcare. Dar toata lumea stie ca daca joaca moare, nu o mai poti invia a doua zi.
Apoi in gimnaziu faceam reviste pe care le copiam la indigo. Si ma prindea miezul noptii tot desenand si scriind la lumina neprietenoasa a lampii de sus.
Si apoi vorbitul cu orele la telefon cu baieti. Nu ne spuneam nimic, dar nimicul asta hranea fluturii din stomac si le facea aripile mari si puternice.
Si apoi scriam proiecte pentru facultate, de multe ori scrise de mana. Si scriam pagini multe, multe, ba pe pat, ba pe jos, ba pe scaun, cu geamul deschis ca sa intre aer curat si tipete de cucuvele si vecini, fara muzica, fara internet, doar cu 30 de carti deschise peste tot in jurul meu. Si nu voiam sa ma culc pentru ca-mi placea ce scriam acolo si aveam milioane de idei.
Si acum cateva zile, cand uitasem cum e sa amani somnul si nu pentru cineva, un film sau o carte, am descoperit ca se face ora 2 dimineata si eu inca mai desenez cu tus rosu si tus negru ilustratii pentru povestile mele din cap, nescrise inca nicaieri. Pentru ca-mi ieseau asa cum doream sa-mi iasa, aveau o lume a lor, separata de a mea. Si am fost atat de fericita ca inca mai pot sa ma bucur 100% pentru ceva incat m-am dus repede si am baut un rest de sticla de sampanie. Si apoi m-a durut capul toata ziua dar durerea de cap de la sampanie e mai dulce decat alte dureri asa ca a fost ok.
M-am apucat greu de desenat. Sunt atat de multe stiluri si eu nu-l gaseam deloc pe al meu printre ele. Si dupa ce am trecut cu greu peste "dar eu nu stiu, dar eu nu pot, dar nu-mi place ce iese, dar iese aiurea, de ce nu am talent" acum e bine. Mi-am indeplinit singura o dorinta foarte mare. Mi-a luat ani, dar acum ma simt in stare sa trec la urmatorul nivel si sa fac orice credeam inainte ca mi-e imposibil: sticla, afaceri, expozitii, sabii, un nou soi de lalele.

Z de la Zgruntaroi

Zgruntaroiul este de trei ori mai groaznic decat un zgripturoi. Si mult mai ascutit. Un dentist malefic i-a pus un fierastrau in gura lui neagra, ca un hau. Are doua serii de dinti mici si taiosi cu care toaca nervii oamenilor din autobuzele din Bucuresti, celor aflati in sedinte care dureaza mai mult de 2 ore, celor sculati mult prea dimineata sau celor care stau la coada la o administratie financiara. Zgruntaroiul este rau si nesimtit si ii place sa strice vietilor oamenilor nevinovati. Intra in pielea oricui, a ta sau a mea. Atunci cand simtiti asa, parca din senin, ca va enerveaza foarte tare un coleg, ca va vine sa-i puneti piedica unui prieten foarte drag sau sa-i spuneti iubirii vietii voastre sa se duca invartindu-se undeva, intr-un loc oribil, sa stiti ca tocmai ati avut in vizita un zgruntaroi nepoftit, care a scotocit prin toate camarile sufletului, a stat cu ciocatele lui pline de noroi pe biroul de lac al iubirii din voi si apoi a plecat trantind usa, lasandu-va pe voi sa stingeti miile de scantei si artificii nervoase.

E bine

E sambata continua. Nu ma mai uit la ceas, nu mai tai zilele din calendar asteptand parca sa vina ceva, alarma telefonului tace malc dimineata, nici macar buletinul meteo nu ma mai intereseaza, ma imbrac cum imi vine, chiar daca in mod sigur o sa racesc din cauza asta. Incerc sa-mi scot toate rutinele din mecanisme, o sa dureze ceva vreme dar nu ma grabesc, am cam jumatate de an la dispozitie. Stau in soare, scriu povesti si mi-e de ajuns.

G de la gogosar ambitios

A fost odata o gospodina care punea muraturi. Toata casa mirosea a otet si telina iar porumbeii sunau cu nesimtire la usa cerand boabe de mustar alb. Lucrurile mergeau struna pana cand din plasa a iesit gogosarul ambitios. Gogosarul ambitios nu voia sa fie murat. Era deja acru, cinic si avea un caracter oribil. Locul lui nu era intr-un borcan, ci intr-un scaun important, de manager sau presedinte. Poate chiar de imparat. Cand gospodina a ridicat cutitul ca sa-l taie in bucatati, gogosarul s-a umflat ca broasca rosie, gospodina s-a speriat si l-a aruncat pe geam. Gogosarul rautacios a nimerit intr-un camion, printre niste caramizi. Era fericit si ar fi baut ceva in cinstea evenimentului, dar n-avea la indemana nici macar un capacel de otet de mere. In sfarsit scapase de borcan, isi depasise conditia de gogosar si evadase dintr-un apartament de doar 3 camere. Lumea era a lui.
Cand a ajuns pe santier, gogosarul s-a rostogolit cu maiestrie pana in masina arhitectului. Unde a inceput sa invete meserie. Arhitectul asta era mult mai simpatic decat gospodina si explica clar si frumos. Treaba lui era sa ridice niste monstri din sticla in locul unor parcuri si cladiri vechi. Si a invatat gogosarul cat l-au lasat semintele pana cand a considerat ca stie tot despre constructii si arhitectura.
A participat la o licitatie, a castigat si acum ridica o cladire de birouri undeva prin centru. Iar atunci cand oamenii trec pe langa santier si spun lucruri urate, nemultumiti ca iar se construieste o cladire din otel, fara poveste sau forme frumoase, gogosarul scoate capul pe geam si urla la ei nervos: "Muraturilor!"

In care se arata unde a disparut piticul nomad

Am facut un an de cand nu m-am mai mutat. Un an de cand stau in acelasi loc si nu am motive sa plec iar. Undeva in capul meu insa, piticul care s-a obisnuit cu stilul nomad se stramba la mine si-mi arata un geamantan in care si-a strans cateva lucrusoare piticesti. Cum ar fi sa te duci iar? Iar eu ii raspund indesandu-l in propriul geamantan.
Ce am invatat din asta? Ca omul nu e niciodata asa cum crede el ca e. Credeam ca sunt statica si totusi cativa ani de du-te-vino m-au facut sa-mi schimb parerea asta despre mine. Nu-s statica pentru ca-mi place sa ma tot mut, sa traiesc printre saci si cutii si perdele stranse, sa ma trezesc brusc in alt decor. Pentru ca mutarea ma obliga sa fac curatenie, sa arunc ce nu-mi trebuie, sa descoper lucruri ingropate si sa ma reindragostesc de ele.
Dar in casa asta ma potrivesc perfect, ca un cintezoi intr-un cires, si nu mai vreau sa plec. E colorata, e luminoasa, am portrete cu familii de iepuri pe pereti si un om de Chesire ( care tine locul pisicii) ce zambeste neterminat printre alge si plante nemuritoare si in curand o sa am si un sevalet. Si e bine.
Piticul nomad e inchis deocamdata in geamantan. Sunt curioasa cand o sa reuseasca sa evadeze.

U de la urechi speciale

Urechile mele au inceput sa se trezeasca la realitate. Ori am din nou auz bun, ori devin varcolac, se stie ca varcolacii au auzul mai fin decat lupii. Am inceput sa aud zgomotul de ac care cade la cativa kilometri, torsul pisoiului intins pe un aparat de aer conditionat pe blocul de vizavi, fosgaitul perilor aspri de mustata ai cetateanului care bea cafea dintr-un paharel de plastic, scartaiturile curelelor de la blugii celor ce merg pe strada. Noaptea ma trezesc cu sentimentul ca sunt in mijlocul unui bombardament atunci cand pica frunzele din lamaiul bolnav si pot sa aud chiar si cum se desurubeaza singur un surub nepotrivit al mesei pe care sta calculatorul.
Sper totusi ca e vorba de o noua super-putere si ca nu devin varcolac. Pe langa multe alte defecte, varcolacii au par sur in urechi si nu vreau sa ma duc sa ma epilez in urechi, cred ca e foarte dureros.

Butoane care ar trebui sa existe

Butonul de teleportare evident ( pus langa interfon, la usa de la intrare, sa fii nevoit cand te teleportezi sa nu agati in timp ce dispari si un tenis in plus sau o esarfa), butonul de dezbracat in 3 secunde si de demachiat, butonul de stins sonorul ( sau inchis urechile, cand nu mai vrei si nu mai poti sa auzi anumiti oameni, pac, nu-i mai auzi), butonul adevarului ( daca ai prea multi oameni in preajma care mint apesi butonul si toate minciunile iti sunt traduse in adevaruri) o telecomanda cu buton care aduce lucruri mai aproape ( bluza din balcon, barbatul din noua zeelanda, cainele fugar) butonul care are grija ( uneori ai nevoie de cineva care sa te bata la cap, sa-ti aduca aminte, mai mult decat un reminder totusi, un buton grijuliu dar nu pisalog) butonul stietot care iti spune lucruri bune ( cand nu mai poti, apesi butonul si afli ca peste 2 zile ti se va intampla ceva ultra-fantastic de bun, sa mai ai doar un pic de rabdare si sa fii foarte atent. cine vrea si poate suporta, poate sa aiba si buton care iti spune lucruri rele dar doar daca sunt foarte specifice. de exemplu nu te duce pe bulevardul ala ca o sa-ti cada copacul in cap. nu vreau sa-mi spuna doar ca o sa mi se intample ceva oribil ca sa nu pot dormi noaptea de suparare).

Super-puterea mea

Gripa m-a lasat fara energie dar m-a inveselit subit. Am observat eu ca sunt mereu vesela atunci cand nu mai am putere sau chef, asta e una din ciudateniile mele si probabil mecanismul meu de adaptare cel mai avansat.De fapt e super-puterea mea.
Cand o sa incep sa-mi caut din nou loc de munca o sa-mi fac un CV special, unde o ma laud mai ales cu faptul sunt un om vesel chiar si cand ceasul suna ora neagra a disperarii ( probabil o suta de angajatori o sa rada de CV-ul cel special, dar ei oricum nu-s minunati si nu vreau sa lucrez in astfel de locuri).
Pentru ca sunt un om vesel nu-mi gasesc prea des locul avand in vedere ca oricum traiesc intr-un nor negru, unde oamenii se trezesc dimineata cu sprancenele incruntate si nervii in pioneze.
Sunt de multe ori de o suta de ori recunoscatoare pentru fiecare om care-mi seamana si cu care reusesc sa stau si sa rad, fara griji si fara probleme. Veselia e o super-putere pe care eu credeam ca o are toata lumea, dar se pare ca e mai rara decat ziceau statisticile.

R de la raceala ( povestea omului vesnic racit)

Omul vesnic racit nu mai arata de foarte mult timp ca un om obisnuit. Are parul mereu valvoi si incurcat, pentru ca sta mereu in pat, rapus de febra dar are ten palid si frumos pentru ca transpira mereu, ca un suedez intr-o sauna. Din nas au inceput sa-i creasca servetele, pentru ca si-a suflat prea mult nasul si in timp i-a crescut o glanda mentolata care secreta servetele de unica folosinta. Unii colegi, mai rautaciosi, nici nu-si mai cumpara servetele, vin si se servesc singuri din rezervorul lui.
Cand omul vesnic racit merge pe strada, servetelele albe de la nas flutura ca niste steaguri diafane, lasand in urma o aroma mentolata de eucalipt si paracetamol care aduce aminte de febra si gust acru de vitamina c, facandu-i pe cei din jur sa-si pipaie ingrijorati gatul "oare ma ustura si pe mine amigdalele?".
Omul vesnic racit e mereu un pic trist, un pic melancolic, pentru ca are mereu o bariera de corali rosii in gat. In loc de scheleti in dulap, are carcase de virusi puse cu grija pe umerase. Si atunci cand telefonul suna "haide sa ne imbatam" omul vesnic racit vede cu ochii mintii paharul de bere rece, simte racoarea lui in gatul lui usturator, si se cutremura, isi mai pune un fular si spune cu voce haraita "nu pot, iar am racit".

O camera din trecut

Patul avea la capat o lada, un sertar si un dulap mic. In lada ma ascundeam cand ne jucam. In dulapul mic se gasea o pereche decolorata de coarne de cerb si mirosea amarui, a lemn vechi, acte ingalbenite, medicamente expirate si chihlimbar, pentru ca intr-o cutie se gaseau si niste bucati mari de chihlimbar auriu stins, in care dormeau niste frumoase adormite furnici. Tot in camera se mai gasea si un pocal vanatoresc, din bronz. Genul de pocal din care beau boierii dupa ce vaneaza mistreti si in care uneori se mai picurau si cativa stropi de otrava. Eu ascundeam caramele englezesti. Dar cand nici eu, nici boierii, nu foloseam pocalul, din filodendron cobora cate in paianjen gospodar si-si cosea repede un labirint in el, cu Minotaur cu tot.

Manifestarile lui "te iubesc"

Yeti arunca manios cu bulgari de zapada. Lupii musca. Plantele se inclina intr-o parte. Gogosile se umfla. Clatitelor le apar pete. Ciupercile otravitoare devin pentru un minut comestibile. Bebelusii trag de par. Mestecenii se latesc. Carasii aurii scuipa diamante invizibile. Televizorul face purici. Bulgarii isi baga nasul in trandafiri. Piticii bat uriasi. Cartile se deschid. Printesele spala farfuriile de la cina. Cainii se abtin sa nu explodeze de fericire. Pisicile zic "mda". Oamenii obisnuiti tac, se inrosesc si-si ascund mainile tremurande in buzunare. Oamenii neobisnuiti tac, se fac palizi si-si ascund mainile si picioarele tremurande in buzunare.

Ce-mi place pe aici, pe la mine

Ca am iar energie si pofta de facut un milion de lucruri. Iarna asta am fost ca o leguma care incerca din greu sa-si depaseasca biata conditie. Si acum ma simt ca si cum in sfarsit am reusit sa o depasesc!
Ca am iar multe idei. Trebuie sa scriu un post despre cum e sa devii om fara idei, cu intuneric in cap si sa ramai asa cateva luni bune. The horror!
Ca ma dez-bursucesc si cunosc multi oameni noi. Incetul cu incetul, bineinteles, bursucul nu are cum sa devina animal social peste noapte.
Ca-s vesela fara motiv.
Ca d-abia astept sa vina aprilie, asta e ultima mea luna de om angajat in publicitate, si incepand cu aprilie o sa am o perioada de om in reconstructie, care-si cauta alte drumuri. Si s-ar putea sa iasa prost, dar si ce daca, parca am trait intr-un sertar pana acum si in sfarsit risc sa-mi mut fundul intr-un loc mult mai frumos.
Ca iar risc. Aveam de mult timp in suflet un jucator profesionist de casino care d-abia astepta sa riste un pic, pe rosu.
Ca-s sanatoasa, ca nu seman cu un urangutan, ca nu-s cinica, ca nu-s amarnica, ca am presiune la robinetul de apa calda de la baie si ca imi revine memoria si nu ma mai intreb de mii de ori daca am lasat fierul de calcat in priza.

Aceasta nu este o recenzie de film

Marti, de 1 martie, la invitatia Cristinei ( mi-a parut tare bine de cunostinta :) ), m-am dus sa ma uit la filmul "Buna, ce faci?" alaturi de inca alte 49 de bloggerite. Eu ma duc sa vad cam toate filmele romanesti care apar la cinematograf, pentru ca simt ca e mare nevoie de sprijin si suntem cat p-aci sa facem in sfarsit filme si pentru public, nu numai pentru festivaluri si critici. Filme usoare, cu personaje care-ti plac, care nu dureaza prea mult, care au o poveste, de la care pleci bine-dispus, cu floricele de porumb prin buzunare. "Buna, ce faci?" e un film colorat, care deschide drumul unor astfel de filme. Nu-i un film perfect dar n-am de gand sa-l critic, important e am ras destul de des si nu mi-a venit sa casc in timpul lui. Si e clar ca e un film mai degraba pentru fete, decat pentru baieti :)
Sunt sigura ca acusica, mai curand decat credem, or sa apara in sfarsit si filme romanesti cu personaje in care ne regasim, filme cu happy-end-uri ca la carte, poate chiar si comedii cu zombie, care asediaza Bucur Oborul, poate chiar si filme bizare, fantasy, sau, si mai bine, filme facute dupa carti romanesti. D-abia astept! :)

Inima rece

Am recitit de curand povestirea "Inima rece" in care Peter ( pe care eu mi-l aminteam ca se numea Hans dar se pare ca toate amintirile mele din copilarie sunt foarte inexacte) renunta la inima lui pentru a primi in schimb o inima de piatra si bogatie de la Michael Olandezul. Nu e singurul care face targul asta, bineinteles, asa ca Michael Olandezul avea o incapere intreaga cu inimi in borcane, o imagine care ma fascineaza si in ziua de azi: inimile puse ordonat pe rafturi, in borcane de muraturi. Curios e ca atunci cand eram mica nu credeam deloc in povesti. D-abia dupa ce m-am facut mare si am cunoscut un numar insemnat de oameni cu inima ba din piatra, ba din fier, sticla pisata, cuie sau paine uda, am inceput sa cred foarte tare in basme si personajele lor bizare.

Cererile consumatorului

As vrea sa existe un magazin unde sa ma pot duce si sa cer la pachet soare, bani, vointa, chef si capsuni.
Sa mi se dea chitanta. Sa pot returna soarele daca are cumva dinti de vampir sau vointa are fire duse. Sa-mi fie date in cutii de carton care miros frumos, impachetate in hartie moale si fosnitoare. Sa le pot da mai departe, sa nu mi se spuna ca ajung in inchisoare daca le copiez, asa cum e cu muzica si filmele. Sa pot alege mai multe feluri din fiecare, vanzatorii de la magazin sa fie un fel de prietenii necunoscuti, in preajma carora te simti mereu bine si firma care se ocupa cu asa ceva sa aiba logo si slogan frumos, dar sa nu aiba reclame stupide la tv si nici cont pisalog pe facebook.

Valsul pisoiului Walter

Walter e unul din pisoii cu bun simt care nu s-ar aseza la cina fara sa poarte un elegant papion si nu ar intra intr-o casa fara sa se stearga pe picioare. De aceea ii e destul de greu sa-si gaseasca locul intr-un oras cu oameni nervosi si neglijenti, care poarta mereu ghete pline de noroi.
Povestea lui Walter are un inceput trist pentru ca prima lui familie a fost o familie de mitocani. Walter nu putea sa asculte Chopin si sa se reculeaga in sufragerie pentru ca toti cei din jurul lui se certau, injurau si-si turnau bere in cap. Cand mitocanii au intrat in provizia lui de bauturi rare si i-au baut singura sticla de sampanie Veuve Clicquot Ponsardin din anul 1890 care-i mai ramasese, Walter si-a pus in geamantan colectia de papioane, soareci si valsuri si a plecat unde vedea cu ochii. A fost o perioada neagra din viata lui. S-a iubit pe acoperisuri cu dame fara scrupule si a injunghiat adversari in dueluri groaznice si sangeroase. Si si-a pierdut 4 papioane preferate ( din care doua i-au fost in mod sigur furate in trenul de Viena, cat el dormea). Apoi a hotarat sa-si gaseasca din nou un camin. A devenit pisoiul unui filosof cam hedonist, al unui mecanic masochist, al unui barbos incoerent si al unui sef de gara decadent. De fiecare data trebuia sa plece pentru ca nu se potrivea deloc nici cu proprietarii caselor, nici cu casele proprietarilor. Cine ar putea sa traiasca mai mult de un an intr-o casa intunecata, carti rupte, oglinzi patate si canapele care nu fac parte din acelasi set cu fotoliile?
Asa ca Walter inca rataceste. Daca vedeti vreodata la geam un pisoi negru, cu papion la gat si valiza tocita in calatorii, lasati-l sa traiasca la dumneavoastra in casa, serviti-l cu un pahar de ceva bun, lasati-l sa rasfoiasca albumele de arta din biblioteca si incercati sa va schimbati un pic de dragul lui. Deveniti un pic mai nobili, mai burghezi, mai elevati. Si cumparati-va si voi un papion!

Post entuziast, siropos si feminin

Iubesc siropul de gat si momentul acela in care dulceata lui te face sa te simti bine macar un minut. Iubesc documentarele despre oameni foarte batrani care nu stau o clipa locului pentru ca ma fac sa ma simt tanara si lenesa si ma ambitioneaza sa fac mai multe. Si iubesc sa aranjez mereu cate ceva in casa si sa scriu remindere ca sa nu uit sa cumpar vopsea pentru picioarele de masa care vor sosete turcoaz. Si iubesc culoarea galben, Romania e o tara in care galbenul se gaseste rar, desi il avem pe steag, o sa-i fac in sâc si o sa cumpar si masa galbena si scaune galbene si perne galbene si flori galbene si rochii galbene. Si astfel o sa-i fac in sâc si lui Pantone care a declarat ca anul 2011 are culoarea caprifoiului ( un fel de roz bonbon mai vegetal). Si iubesc ca am asa un chef de munca! Si o sa-mi cumpar si o masa mare de tot, de arhitect-designer-tamplar-inginer, pe care o sa-mi intind toate viata si o sa mesteresc la ea, pe care o sa scriu si o sa pictez si o sa decupez si o sa pun 10 ghivece de flori si o sa servesc vin bun si fripturi si ceai cu miere cu tarte sau cafea proaspat macinata de la Papa Jacques. Si iubesc ca e bine cu toate grijile, problemele, visele ciudate, virusii, frigul, intunericul, stirile, monstrii de sub pat, sperietorile si zgripturoii care plutesc in jur si rontaie din noi.

Geniul din casa intunericului

Saptamana trecuta am ramas cateva zile fara curent si asa mi-am dat seama ca iubesc electricitatea, dar ca, fara ea, viata e mult mai palpitanta. Eu n-am lanterna in casa. Am vrut sa-mi iau una in forma de urs dar pana la urma am cumparat-o si am dat-o cadou. Lumanari am doar trei, cu fitil anemic si corp obez, care dau lumina doar un strop, cat sa nu ma impiedic de mobila.
Atunci cand n-ai lumina este foarte greu. Esti obligat sa-ti auzi toate gandurile din cap si sa te distrezi singur, in mintea ta. De aceea, devii filosof. Sau iti pierzi mintile.
N-am rezistat decat o singura noapte intr-o casa fara curent, apoi am fugit, ca o lasa ce sunt. Lucrurile mergeau mult mai bine decat ma asteptasem!
In noaptea aceea am stabilit ca:
- e bine atunci cand vecinul de vizavi are un televizor maare-maare, am putut sa ma uit ( nu si sa aud) la un talk-show. Mi-as fi dorit totusi ca vecinul sa se uite la un film subtitrat.
- am in continuare o voce de Gavroche la telefon. M-am distrat chiar foarte bine inregistrand tonuri de apel aiurea pe telefonul meu, dar bateria se ducea rapid asa ca a trebuit sa renunt.
- picturile facute de mine pe intuneric sunt la fel ca picturile facute de mine pe lumina: abstracte si mistice. am pictat cu ceai negru concentrat, pentru ca nu mai aveam culori.
- am scris de mana o multime de idei, atunci cand nu mai vezi ce e in jur nu-ti prea mai pasa de cenzura si perfectionism.
- daca as trai undeva, fara electricitate sau gaz, as fi un om care se culca odata cu gainile, dar mult mai activ si creativ, un geniu chiar :)).

Uneori e bine cand e vorba de un anume rau

Atunci cand nu ma simt bine sau mi se intampla lucruri care nu-mi convin, caut sa fiu demna si incerc sa ma bucur ca nu-mi merge totusi mai rau. Uneori functioneaza. Asa ca azi ma bucur ca nu sunt intr-un loc unde-mi cad bombe in cap, nu inghet undeva intr-o fabrica parasita din Antarctica, nu stau incomod asezata in coltii unui tigru, nu dau un examen - orice examen, nu sunt torturata intr-o pivnita parasita, nu am pe nimeni in fata care sa-mi zica rautati si nu traiesc in anul 2789, cand oamenii sunt pe jumatate roboti si-si tin noaptea sufletul intr-un pahar cu apa curata, pe noptiera.

Despre someri fericiti

Sunt foarte gospodara zilele astea, gospodara dupa standardele mele, nu ale celorlalti. Planuiesc un blog nou
( il tot planuiesc de anul trecut de fapt, dar asa sunt eu, om incet). Din aprilie imi iau pauza de munca pentru ca m-am zapacit si mi-am pierdut entuziasmul si am devenit robot suparat. Eu nu pot functiona asa. Eu nu vreau sa ma duc la serviciu doar ca sa iau bani. Stiu ca e criza si oamenii nu gasesc de munca, dar mintea mea imi zice stop, trebuie sa te reconstruiesti, dupa ce te odihnesti un pic, si sa gasesti un loc unde esti ca pestele in apa, nu ca pestele in nisip. Si de fapt imi iau pauza de dus la serviciu nu ca sa stau degeaba, ci ca sa muncesc mult pentru mine, sa fac ceea ce stiu eu mai bine: sa-mi termin cartea de povesti, sa pun la cale lucruri noi, sa cunosc oameni si ziua, nu numai noaptea, dupa serviciu, ca vampiru'.

De ce pinguinii vor stapani pamantul

Dupa ce oamenii or sa dispara, cred ca pinguinii vor fi cei ce le vor lua locul. Pentru ca au invatat deja sa mearga in doua picioare, pentru ca au invatat deja cat de important este sa te imbraci frumos in fiecare zi in tinuta speciala, pentru ca sunt mult mai pregatiti sa faca fata poleiului ( strada mea e un patinoar lung zilele astea si asa imi doresc sa ma arunc pe burta, inainte, pana ajung in fata usii), pentru ca nu-s perfecti, stiu sa fie rautaciosi si sa faca mizerie ( e stiut faptul ca in casele lor nu e niciodata curat si imi pot imagina cu usurinta un pinguin golan aruncand ambalaje pe jos, fara pic de bun-simt), pentru ca stiu sa se indragosteasca si cred mai mult decat oamenii in sufletul-pereche, pentru ca stiu sa manance sanatos si nu trebuie sa-i rogi sa manance ulei de peste cu omega 3. E posibil chiar sa schimbe numele pamantului si sa-l numeasca exact asa, Omega 3.

Curatenie de primavara chinezeasca

Pe 3 februarie incepe luna tigrului si la chinezi e semn ca a venit un an nou si e primavara.
Vreau un ceas gras, cu 5 picioare. Am vazut eu asa ceva, intr-un magazin din trecut, care acum probabil nu mai exista. Magazinele au o viata foarte scurta zilele astea. Candva, in lumea magazinelor, anii astia vor fi tinuti minte drept anii gripei crizate, gripa mortala care a lovit multe case de marcat.
Am foarte multe idei pe care le inghesui deocamdata in carnetele meschine pentru ca n-am rabdare sa le cresc. Vreau doar sa aranjez case, sa pun hainele in ordine, sa dau praful afara si sa cumpar sticlute intunecate, de tinut licori dubioase in ele. De unde vine tot praful asta? Daca am putea sa-l vindem am castiga saci de bani de pe urma lui!

Despre prietenii imaginari care sunt in mod cert reali, desi invizibili

Prietenii imaginari nu-s o inventie noua, traiesc printre noi de cand lumea, chiar daca existenta lor n-a fost inca demonstrata stiintific..
Eu n-am avut prieten imaginar cand eram mica. Probabil de aceea am primit unul acum, cat inca ma mai pot bucura de el. Prietenul meu imaginar e invizibil, nu ne intalnim niciodata, pe nicaieri, nici nu pare sa-si doreasca asta, in schimb imi scrie scrisori mici si concise, care imi fac bine.
Imi scrie doar dimineata si noaptea pentru ca este foarte ocupat, mai ocupat decat oamenii obisnuiti care stau toata ziua cu ochii pe ceas, se uita pe geam sau casca. Stiu extrem de putine lucruri despre el, doar cateva amanunte: poarte haine verzi, isi cumpara de la magazin miros de casa-paradis atunci cand acesta i se termina, inchiriaza pisici pe termen scurt si nu va lucra niciodata pentru guvernul prietenilor imaginari.
Asa ca, atunci cand am impresia ca nu mi se mai intampla lucruri bune si neobisnuite , imi vine sa ma scutur si sa-mi bag singura mintile in cap. Sa ai noroc la prieteni imaginari, invizibili, misteriosi si indepartati e clar ca e un dar rar, care nu se da oricui, oricand.

Casa de sub prosop

Racelile au si parti bune. Inhalatiile de exemplu. Daca n-ai casa ta, daca lumea ti se pare mult prea mare si rea, daca esti obosit si vlaguit si te ustura nasul si gatul, te bagi sub un prosop ( de preferat verde) si te pomenesti intr-o lume plina de aburi, pui trei picaturi de esenta de brad si gata, esti in casa ta din padure, facuta numai si numai din conuri si ace lipite cu rasina. E bine aici. Ca intr-un camin prietenos de hobbit, intr-o baie unde esti in siguranta, pentru ca nici capcaunii, nici lupii nu au cum sa treaca de usa ei invizibila pentru ca-s prea mari sa intre intr-un asemenea degetar. Aici te invaluie o ceata buna si prietenoasa si pielea ti se face la fel de frageda ca a unui copil de cozonac.
Nu-s racita dar mi-e dor de apartamentul meu plin de aburi si ace invizibile de brad :)

Oamenii dezordonati nu devin dictatori

Ordinea este foarte importanta in viata mea pentru ca lipseste cu desavarsire. As vrea sa se studieze ADN-ul oamenilor dezordonati. Printre aminoacizii lor se gasesc probabil sosete desperecheate, haine aruncate, cani nebagate in dulap, la locul lor si farfurii cu coji de portocale vechi de 2 zile.
As vrea totusi sa preaslavesc haosul si rolul lui important in viata unui om. De cand sunt dezordonata am devenit foarte agera, am invatat sa privesc totul ca un vultur si sa ochesc obiectul care-mi trebuie in noianul de lucruri colorate si diferite. Viata mea a devenit un joc de atentie si perspicacitate. De asemenea, cand nu gasesc lucrul care-mi trebuie, sunt fortata sa devin creativa si sa gasesc un inlocuitor potrivit pentru el. Pentru ca e greu sa gasesti substitut pentru portofelul cu bani, atunci cand nu e de gasit.
De cand sunt dezordonata sunt foarte toleranta si permisiva. Eram si inainte, dar acum sunt culmea! Daca nu ma mai enerveaza un cearceaf bine intins, nu ma mai enerveaza nici defectul lui x. Vorba mea actuala preferata este "eh, oameni suntem". Asa ca nu ma mai supar deloc cand oamenii nu-s asa cum mi-as dori eu sa fie ( sau cum le-ar fi mai bine sa fie).
Ma simt in permanenta intr-o tabara de antrenament pentru viata, ca intr-un mini-model a vietii adevarate, unde nimic nu e logic, ordonat sau drept.

Chef de vorba

Acum nu mai am chiar nici o scuza ca nu scriu. Au trecut sarbatorile, vacanta, ziua mea, lenea etc. Acum e momentul sa scriu mult si furtunos. Despre cum tot raman intr-un anumit lift dintr-un anumit bloc, despre cat de copil devii atunci cand te maturizezi, doar ca depinde de tine daca devii copil bun sau copil rau, care chinuie pe toti din jur, despre extraterestrii de sapun si paianjenii din cuptor, despre cum sa-ti bagi mintile in cap atunci cand nu mai raspund deloc la telefon si tot asa. Singura problema e ca am mai degraba chef de stat la povesti la o bere sau la o tarta mare, mare cu mere, decat de scris.

H de la Hepilescu

Am cunoscut un om pe nume Hepilescu. Traieste in cea mai oribila casa din lume, are cea mai oribila viata din lume ( din punctul meu de vedere) si totusi este extrem de fericit. Locuieste intr-o casa plina de tantari si plante inamolite si ude, se scarpina mereu din cauza muscaturilor si toate hainele lui au o ciudata nuanta verzuie din cauza umezelii. Ii picura mereu nasul, pentru ca undeva in cap, robinetul a fost lasat deschis din greseala inca din copilarie de o dadaca nepriceputa. Si in loc de caine sau pisica, are un liliac obsesiv-compulsiv, care-l pocneste peste degete cu o lingurita atunci cand nu spala vasele imediat dupa ce a mancat. Si totusi este un om mereu zambitor si bucuros, mai fericit decat multi oameni care traiesc in case insorite, cu lucruri colorate, caini iubitori sau pisici umflate. Poate fericirea nu sta totusi intr-un nas sanatos si un soare galbenos.

Reminder

Zilele astea inventez noi modele de ibrice, am scapat - nu mai sunt babysitter de pisoi-demon asa ca pot sa ies din carantina si sa scot de prin cotloane toate obiectele care puteau fi sparte, distruse, roase ( adica mai toate obiectele mele), stau de vorba la telefon cu picioarele pe calorifer, desenez pe margini de revista modele de tapet, beau ceai negru si ma uit la filme cu crocodili, scriu povesti despre oameni de zapada ( ca inca e sezonul lor), mi se pare ca beau viata lingurita cu lingurita si e foarte bine. Si incerc sa ma tin la distanta anul asta de oamenii nepotriviti.
Pentru ca
- oamenii neopotriviti nu-s niciodata calzi
- au culoarea gri atunci cand te gandesti la ei
- nu au tot timpul din lume
- nu fac planuri cu tine
- nu stiu cum sa te scoata din carapace
- nu inteleg sau se inteleg doar pe ei
- vor sa fie distrati, ca la circ
 - sunt extraterestri
 - nu simt cand ai chef de vorba si te intreaba mult prea rar cum esti tu
- nu cred in tine
- cred si ei, la randul lor, despre tine, toate aceste lucruri
Sune metaforic dar asa stau lucrurile in realitate.

Din cand in cand

...devin constienta ca am niste super-puteri in plus fata de anul trecut. De exemplu am descoperit ca am puterea sa fac pisoii surdo-muti sa miaune tare, des si hotarat. Sau ma gandesc ca totul e bine si imediat, totul se face bine instantaneu, de parca tocmai m-am teleportat intr-o poza polaroid galbena si luminoasa.
Asa ca anul asta pornesc la vanatoare de super-puteri, ca probabil mai sunt si altele de care n-am habar.