Forget the insults/unpleasant moments; if you succeed in doing this, tell me how.

De ce se spune ca momentele penibile devin amuzante cu timpul? Sunt o gramada de faze de care imi amintesc si-mi vine sa ma ascund intr-un dulap de rusine, chiar daca s-au scurs de atunci puhoaie de vremuri.

Imi aduc aminte de exemplu de o anumita zi. Eram mica, in clasa a 4-a mi se pare, si mergeam voiniceste spre scoala. Am trecut pe langa terenul de sport, unde jucau baschet niste baieti din gimnaziu foarte draguti. Mingea le-a zburat pe deasupra gardului si evident m-am gandit ca ar fi frumos sa le-o arunc inapoi. Dupa ce m-am chinuit un pic sa scot mingea de sub o masina, am vrut sa o arunc peste gard. Dar gardul era destul de inalt, mingea prea mare si eu- un pitic. Asa ca oricate eforturi am facut, n-am reusit sa arunc mingea aia ingrozitoare. Intotdeauna se lovea de partea a sus a gardului si venea inapoi. Baietii cei sportivi si populari radeau, eu ma inrosisem de nervi si efort dar mingea nu si nu. Pana la urma a venit unul dintre ei si a luat-o. De atunci m-am facut rea si n-am mai dat mingea inapoi nimanui, niciodata!

Era chiar inainte de bacalaureat. Am iesit un pic in oras ca sa ma relaxez inainte sa incep examenele. Cu prietenele, pentru ca prietenul imi zisese ca trebuie sa se duca la tara. Stateam in statie, asteptand autobuzul ca sa ma intorc acasa, cand s-a oprit o alta masina decat cea pe care o asteptam, usile s-au deschis si l-am vazut in masina pe prietenul meu plecat la tara tinand strans in brate o fata ( cum am aflat mai tarziu, ea era adevarata prietena oficiala, eu eram doar o falsa prietena :-<).

Normal ca fata in fata cu realitatile, nu m-am priceput sa fac altceva decat sa ma uit. Si autobuzul ala nu mai pleca si timpul parea sa se fi oprit. In sfarsit, a venit si masina mea. M-am urcat in ea pentru ca apoi, la un stop, aceasta sa se opreasca paralel cu masina celor doi si iar ne-am pomenit ca ne uitam unii la altii. Dupa o noapte de plans si de vorbit la telefon cu acel baiat ( nu-mi mai amintesc deloc ce am vorbit la telefon cu el, imi amintesc insa ca dadusera pe holul blocului cu spray contra gandacilor asa ca de acum inainte de cate ori imi amintesc de acel baiat imi vine in minte si mirosul intepator de spray de gandaci).

Am avut o perioada in care nu stiam ce vreau sa ma fac, dar ma tot duceam la interviuri, asa, ca sa nu simt ca stau degeaba. O prietena ma tot batea la cap ca a vorbit ea cu nu stiu care patron de club, sa ma duc la interviu si sa ma fac psiholog sportiv. Mai precis trebuia sa fiu psihologul unor tenismeni adolescenti. Eu nu am simtit niciodata chemarea psihologiei sportive, dar am zis : "ei hai sa ma duc sa vad si eu cum sta treaba".

Ziua a inceput prost. Interviul era programat dimineata, la prima ora. Clubul tenismenilor adolescenti era undeva la mama naibii si masinile erau pline de oameni entuziasti si veseli si absolut deloc nervosi. Atat de pline incat d-abia am incaput eu si cv-ul meu imbracat frumos in folie de plastic. Cand mi-a cazut pe jos ( pentru ca, evident, mi-a cazut pe jos) nu am putut sa ma aplec sa-l iau pentru ca stateam ingramadita ca in hornul unei case. Si oricum, tocul cui al unei femei l-a gaurit apoi si nu prea mai era bun de ceva.

Cand am ajuns acolo am avut proasta inspiratie sa-l confund pe sef cu portarul, cand am vazut o poza cu o fetita pe birou am crezut ca e nepotica lui, cand era de fapt fiica lui si cand am iesit de la interviu am uitat unde era iesirea, asa ca, exact ca intr-un film prost, am nimerit exact in vestiarul baietilor. Acolo era doar un singur baiat ( foarte dragut, foarte dragut :D) care statea obosit pe o bancheta si nu incepuse inca sa se dezbrace. Foarte amabil s-a oferit sa ma ajute si mi-a arat in ce parte sa o iau. Iar eu, urmand instructiunile lui, am intrat plina de voiosie intr-o debara. Asa ca el a trebuit sa ma indrume pana la usa de iesire ( nu, nu s-a nascut nici o idila, ca doar nu eram intr-o comedie romantica, fir-ar sa fie).

Venind tot de la un interviu, unde dadusem peste niste oameni rai si nervosi care nu fusesera deloc amabili cu mine, am trait o alta intamplare penibila. Am inceput sa dau apa la soareci in public. Ma bateau pantofii rau de tot, ma plictisesem de interviuri tampite, ma simteam un parazit al societatii care-si scoate antenele zilnic pe strada dar nu are nici un scop si oamenii aia fusesera picatura care umpluse paharul. Asa ca in timp ce mergeam cu autobuzul m-a apucat plansul. Am inceput sa-mi picur lacrimile pe o femeie care statea jos. Femeia s-a sters linistita de lacrimi, de parca zilnic plangea cineva pe ea in masina. Pentru ca toata lumea incepuse sa se uite la mine, m-am dat jos ca sa-mi vad de plans pe strada ( eu cand incep sa plang, nu ma opresc cu una cu doua). Si era foarte cald si mi-era foame si sete si pantofii ma dureau mai tare ca niciodata. Si nu mai ajungeam odata acasa. Si ca un facut, la un stop s-a oprit in fata mea si o masina de muncitori vanjosi care m-au invitat sa merg cu ei si sa ma simt bine. Dar s-au speriat de fata mea umflata de plans si au sters-o repede - da, nici macar muncitorii nu ma voiau :(.

Tot o criza de plans m-a apucat in biroul unui domn foarte important, dintr-o institutie in numele careia gasesti cuvinte gen superior si european. Domnul a facut greseala sa ma intrebe despre o anumita situatie foarte grea, care ma afectase destul de mult, atat de mult incat nici nu putusem sa plang din cauza ei. A fost insa destul sa ma intrebe un domn important despre ea si am inceput sa plang siroaie-siroaie. Cu cat incercam sa ma linistesc, cu atat plangeam mai tare. Si taman atunci se virusase calculatorul domnului si venise cineva sa repare daunele. Asa ca el si-a vazut de treaba in timp ce eu stricam cu lacrimile mele lacul unei mese vechi, consumand pachete intregi de servetele in timp ce-i propuneam domnului important sa nu mai astepte sa-mi treaca plansul si sa vorbim lucruri normale si sa ne imaginam ca eu am o boala exotica rara care ma face sa plang in public.