"Esti atat de fata!"

Asa mi-a zis un prieten care tot vorbind cu mine de fotbal, fete, bere si computere, s-a mirat cand a descoperit ca am anumite limite cand este vorba de un comportament 100% masculin. Uitase ca sunt fata. Pentru ca da, sunt atat de fata!

Cand am inceput sa ies cu baieti, mi-am promis ca o sa incerc sa nu devin ca alte fete: capricioasa, pisaloaga, certareata. Nu am vrut sa devin genul de fata de care se plangeau baietii din jurul meu. Am zis ca o sa fiu prietena ideala. Totusi, la fel ca un anumit faraon din Biblie care-i tot promitea lui Moise ca o sa elibereze evreii, dar apoi se invartosa in sinea lui si-si lua promisiunea inapoi, nici eu nu am reusit sa ma tin de cuvant. Pentru ca oricat m-ar enerva niste reactii pe care le am, nu am cum sa nu le am, chiar daca nu inteleg de ce le am.

Nu ma pot abtine uneori sa nu ma supar din toate nimicurile si apoi, intrebata fiind, sa zic ca de fapt nu m-am suparat. Dar si sa incetez sa mai vorbesc! Nu ma pot abtine sa nu tin minte certuri foarte vechi si sa le arunc in capul interlocutorului. Nu stiu de unde vine memoria asta buna cand este vorba de certuri vechi, dar cert este ca ea functioneaza la parametri normali intotdeauna.
Nu stiu de ce atunci cand ma supar rau devin muta, in loc sa zic de ce m-am suparat si sa rezolv problema. Si de ce intotdeauna trebuie sa fiu rugata cu marea cu sarea, soarele si luna ca sa zic ce am! Si de ce trebuie sa incep sa plang cand nu sunt rugata cu marea si sarea, soarele si luna.

Nu stiu de ce cand ma plimb prin magazine ma entuziasmeaza ursuletii, chestiile poofy si fluffly si tot felul de chestii deosebit de roz sau inflorate. Habar n-am de unde din interiorul meu vine apetenta pentru orice este cute si copilaresc. De ce vederea unui pui de om, pisica sau de foca trezeste in mine o duiosie care imi invadeaza ca o pata de ulei tot sufletul.

Nu am nici cea mai mica idee de ce tam-nesam cand merg cu metroul ma copleseste dorinta de a cutreiera un camp, culegand levantica si rozmarin. Si de ce in momentul in care imi place un baiat, simt nevoia sa-i fac prajituri sau sa-i calc hainele. Sau de ce ma uit la comedii romantice, desi in sufletul meu un omulet indignat tipa: "de ce naiba te uiti, sunt niste filme p-r-o-a-s-t-e". Sau de ce cand vad un gandac sau un sobolan, descopar ca pot sa fac ca in matrix si sa ma catar pe pereti ( desi nu stiu daca asta e caracteristica specific feminina. pe vremea comunismului, intr-o noapte, cand ne mutaseram recent in apartament la etajul 8, parintii mei au auzit un zgomot din baie, de parca un hot voia sa patrunda in apartament. mama a luat o matura dintr-un colt si impreuna cu tata s-au apropiat tiptil de baie. tata a deschis usa baii cu un gest brusc si a vazut un sobolan mare si ud privindu-l cu ura de sub chiuveta. ca atare, tata a facut un salt dupa mama, care a ridicat matura razboinica, dornica de-a-si apara familia aflata in pericol).

Nu am fost o fetita chiar atat de feminina. Mai degraba semanam cu un paianjen mic, slab si stangace, mare amator de soldatei. Nu-mi prea placea sa ma joc cu papusile, pentru ca papusile sunt atat de inflexibile si mare lucru n-ai ce face cu el. Cat timp poti sa te joci de-a invatatoarea, cantareata sau bucatareasa cu ele? Preferam sa ma joc cu indienii de-a presedintele Americii arestat pentru trafic de droguri, sa scriu piese politiste sau sa fiu portar la fotbal. Cu toate acestea nu se stie de ce nu am devenit baietoasa. Cand m-a lovit feminitatea nu am avut nici o scapare. Banuiesc ca de acum inainte sunt condamnata pentru totdeauna sa ma simt atrasa de ciocolata, Coldplay, trandafiri inmiresmati si de obiecte de design interior si nu mai are cum sa se intample vreo transformare prin minune cu faptura mea delicata si fragila. Asa ca trebuie sa ma resemnez si sa zic totusi: girl powah!