Orice buton albastru care se aprinde pe un robot, indiferent ca e localizat pe ceafa, pieptul sau piciorul robotului, inseamna ca acelui robot ii este dor de cineva.
Robotii pot sa arda macaroanele atunci cand le fierb pentru ca ii uita Dumnezeu admirandu-le. Daca nu-s amestecate bine, macaroanele se strang unele in altele si formeaza bancuri de corali. Robotii ar pune bancurile de corali din macaroane in acvarii fara nicio problema.
Robotii pot sa planga fara lacrimi. Cand ii vezi ca se ascund in casa si le tresalta umerii, inseamna ca sufera rece si exact; asta nu inseamna ca-i doare mai putin.
Robotii se indragostesc numai de fiinte calde.
Robotii rebeli sunt intotdeauna admirati de ceilalti roboti cuminti. Le place sa se uite la filme cu James Dean.
Robotilor nu le este niciodata rusine de oamenii lor.
Cu cat un robot se va purta mai ciudat si mai frivol cu tine, cu atat inseamna ca te place mai mult.
Toti robotii de bucatarie viseaza sa-si deschida la un moment dat propriul lor restaurant.
Friday, February 26, 2010
Thursday, February 25, 2010
Subiecte de discutie
M-am plictisit sa discut despre filme, carti, iubiti, ne-iubiti, fericiri, dezamagiri, bani, despre cum sunt sau nu sunt eu, altii, societatea, guvernul.
As vrea discutii despre inteligenta serpilor, morarit, tehnici de prelucrare a lemnului, viata pe marte, as vrea discutii despre orice ce nu are legatura cu ziua de azi sau de ieri, pentru ca astea sunt mereu aici, in nasul nostru, mai degraba enerveaza si atat.
Anul trecut am facut un asa-zis experiment social: ma intalneam la o discutie de dragul discutiei cu oameni necunoscuti recomandati de oameni cu care eu stiam ca ma inteleg foarte bine. A inceput scartaietor, mi-am dat seama ca de multe ori cea care strica discutia sunt chiar eu, cea dornica de a avea discutii interesante, apoi nu m-am mai invinovavit asa de tare si mi-am zis ca intr-o discutie, ca in orice relatie, sunt doi oameni responsabili implicati si nu e niciodata doar unul de vina. Cu unii am avut parte de momente foarte placute, pe altii am avut impresia ca i-am deranjat. Altii, mai rau, au incercat sa nu spuna nimic despre ei si au vorbit generalizat, asa ca am ajuns la discutii de nivelul celor purtate in statii de metrou, cu alti calatori plictisiti. Dupa astea, ma intorceam acasa si muream de ciuda pentru ca simteam ca mi-am pierdut timpul si nervii degeaba, desi eu avusesem cele mai bune intentii. De cateva ori m-am simtit ca la un interviu, pentru ca fusese ideea mea oamenii asteptau sa fie distrati si delectati cu o discutie savuroasa si comica, de cea mai buna calitate.
A fost foarte interesant insa si am invatat o gramada de lucruri ( unele deloc placute) despre mine.
Cred ca problema a fost ca un om recomandat de un om cu care te intelegi extrem de bine nu este automat compatibil cu tine. Poti sa fii sigur ca nu o sa dai de un psihopat, dar asta nu e de ajuns pentru o conversatie frumoasa. Asa ca am oprit "experimentul" asta si am decis sa incep altul, in care eu imi recomand singura oamenii. Dar astept sa se faca mai intai cald si sa se deschida terasele pentru ca acum este fum peste tot si pentru mine asta e un turn-off din punct de vedere conversational.
As vrea discutii despre inteligenta serpilor, morarit, tehnici de prelucrare a lemnului, viata pe marte, as vrea discutii despre orice ce nu are legatura cu ziua de azi sau de ieri, pentru ca astea sunt mereu aici, in nasul nostru, mai degraba enerveaza si atat.
Anul trecut am facut un asa-zis experiment social: ma intalneam la o discutie de dragul discutiei cu oameni necunoscuti recomandati de oameni cu care eu stiam ca ma inteleg foarte bine. A inceput scartaietor, mi-am dat seama ca de multe ori cea care strica discutia sunt chiar eu, cea dornica de a avea discutii interesante, apoi nu m-am mai invinovavit asa de tare si mi-am zis ca intr-o discutie, ca in orice relatie, sunt doi oameni responsabili implicati si nu e niciodata doar unul de vina. Cu unii am avut parte de momente foarte placute, pe altii am avut impresia ca i-am deranjat. Altii, mai rau, au incercat sa nu spuna nimic despre ei si au vorbit generalizat, asa ca am ajuns la discutii de nivelul celor purtate in statii de metrou, cu alti calatori plictisiti. Dupa astea, ma intorceam acasa si muream de ciuda pentru ca simteam ca mi-am pierdut timpul si nervii degeaba, desi eu avusesem cele mai bune intentii. De cateva ori m-am simtit ca la un interviu, pentru ca fusese ideea mea oamenii asteptau sa fie distrati si delectati cu o discutie savuroasa si comica, de cea mai buna calitate.
A fost foarte interesant insa si am invatat o gramada de lucruri ( unele deloc placute) despre mine.
Cred ca problema a fost ca un om recomandat de un om cu care te intelegi extrem de bine nu este automat compatibil cu tine. Poti sa fii sigur ca nu o sa dai de un psihopat, dar asta nu e de ajuns pentru o conversatie frumoasa. Asa ca am oprit "experimentul" asta si am decis sa incep altul, in care eu imi recomand singura oamenii. Dar astept sa se faca mai intai cald si sa se deschida terasele pentru ca acum este fum peste tot si pentru mine asta e un turn-off din punct de vedere conversational.
Sunday, February 21, 2010
Mi-am dat seama
De curand mi-am dat seama ca nu-mi plac liderii motivationali, sunt niste mici tirani care nu au energia si carisma necesara sa devina mari tirani. Desi simt ca as fi putut fi un bun lider motivational. Uneori sunt foarte convingatoare, cred ca am multe de zis si pot sa vorbesc o ora fara sa ma balbai. Dar la ce bun? Sa folosesc cuvinte gen "succes, motivatie, pozitiv, sansa"? Pfft.
Tot de curand mi-am dat seama ca nu ma mai simt bine in locuri zgomotoase si ca mai bine ma intalnesc cu un om cu care stau de vorba decat sa ma vad cu 5 si sa bem in zarva ( de cand n-am mai folosit cuvantul zarva:))). Dar cea mai mare placere a mea, secreta insa, e de a sta cu capul in iarba si de a asculta mierlele. Trebuie sa tin secreta dorinta asta pentru ca e desueta si societatea respinge oamenii desueti pentru ca nu-s productivi, nu consuma si nu aduc bani.
Mi-am dat seama ca nu mai vreau sa fiu omul care se ocupa de o multime de lucruri si nu termina niciunul. Si nu mai vreau sa fiu lenesa. Nici macar in weekend.
Si ca nu mai vreau sa accept niciodata sa am de-a face cu oameni care-mi pun conditii.
Mi-am dat seama de asemenea ca in ultima vreme imi dau seama de multe lucruri. Pe care le stiam si inainte dar nu-mi dau seama de ce treceam asa usor peste ele. Avem nevoie sa avem ani grei ca sa ne dam seama ce suntem: oi blande, lupi solitari sau lei sangerosi. Si sa ne dam seama daca vrem sau nu sa ne schimbam. Si daca nu vrem sa ne schimbam, sa ne asumam atunci rolul asta si sa nu ne mai prefacem ca suntem altceva de ochii lumii. Eu de exemplu sunt in continuare o oaie blanda si chiar daca asta nu suna prea magulitor, mi-e bine asa. Iarba e buna, e liniste si lupii care-mi ies in cale nu ma rontaie niciodata de tot :)).
Tot de curand mi-am dat seama ca nu ma mai simt bine in locuri zgomotoase si ca mai bine ma intalnesc cu un om cu care stau de vorba decat sa ma vad cu 5 si sa bem in zarva ( de cand n-am mai folosit cuvantul zarva:))). Dar cea mai mare placere a mea, secreta insa, e de a sta cu capul in iarba si de a asculta mierlele. Trebuie sa tin secreta dorinta asta pentru ca e desueta si societatea respinge oamenii desueti pentru ca nu-s productivi, nu consuma si nu aduc bani.
Mi-am dat seama ca nu mai vreau sa fiu omul care se ocupa de o multime de lucruri si nu termina niciunul. Si nu mai vreau sa fiu lenesa. Nici macar in weekend.
Si ca nu mai vreau sa accept niciodata sa am de-a face cu oameni care-mi pun conditii.
Mi-am dat seama de asemenea ca in ultima vreme imi dau seama de multe lucruri. Pe care le stiam si inainte dar nu-mi dau seama de ce treceam asa usor peste ele. Avem nevoie sa avem ani grei ca sa ne dam seama ce suntem: oi blande, lupi solitari sau lei sangerosi. Si sa ne dam seama daca vrem sau nu sa ne schimbam. Si daca nu vrem sa ne schimbam, sa ne asumam atunci rolul asta si sa nu ne mai prefacem ca suntem altceva de ochii lumii. Eu de exemplu sunt in continuare o oaie blanda si chiar daca asta nu suna prea magulitor, mi-e bine asa. Iarba e buna, e liniste si lupii care-mi ies in cale nu ma rontaie niciodata de tot :)).
Tuesday, February 16, 2010
Post demn de un intelept al sfatului
Cred ca eu nu ar trebui sa fiu lasata sa postez atunci cand e: noapte, frig, ploaie/ninsoare/lapovita. Pentru ca iese un post miorlait precum postul lacrimogen.
Azi ma simt extrem de inteleapta asa ca voi vorbi despre viata. In ultima vreme imi place foarte mult sa vorbesc despre viata si sufar foarte mult ca nu am public. Nu-i nimic, pentru asa ceva exista blogul. Pacat insa ca pe blog nu pot sa gesticulez.
In ceea ce priveste viata, eu nu mai inteleg nimic si ma simt bine ca nu mai inteleg nimic. Nu e vorba de acel stiu ca nu stiu. E vorba de acea expresie pe care o are o vrabie atunci cand intra intr-un geam bine lustruit si nu pricepe de ce nu poate trece prin aer.
Nu ma mai vait cand ma doare ceva ("de ce eu, de ce eu"), mi se pare extrem de normal sa treci prin vai ale plangerii de cateva ori pe an. Si nici nu mai am impresia ca trebuie sa platesc daca mi se intampla o fericire mare. Sunt ca un batran impacat cu el insusi si lumea din jur. Asta suna inspaimantator, cand am imbatranit atat de tare de am ajuns asa resemnata? Nu e vorba chiar de resemnare, e vorba de o inseninare. Altfel nu stiu cum sa explic faptul ca sunt foarte fericita desi nu-s fericita deloc.
Azi ma simt extrem de inteleapta asa ca voi vorbi despre viata. In ultima vreme imi place foarte mult sa vorbesc despre viata si sufar foarte mult ca nu am public. Nu-i nimic, pentru asa ceva exista blogul. Pacat insa ca pe blog nu pot sa gesticulez.
In ceea ce priveste viata, eu nu mai inteleg nimic si ma simt bine ca nu mai inteleg nimic. Nu e vorba de acel stiu ca nu stiu. E vorba de acea expresie pe care o are o vrabie atunci cand intra intr-un geam bine lustruit si nu pricepe de ce nu poate trece prin aer.
Nu ma mai vait cand ma doare ceva ("de ce eu, de ce eu"), mi se pare extrem de normal sa treci prin vai ale plangerii de cateva ori pe an. Si nici nu mai am impresia ca trebuie sa platesc daca mi se intampla o fericire mare. Sunt ca un batran impacat cu el insusi si lumea din jur. Asta suna inspaimantator, cand am imbatranit atat de tare de am ajuns asa resemnata? Nu e vorba chiar de resemnare, e vorba de o inseninare. Altfel nu stiu cum sa explic faptul ca sunt foarte fericita desi nu-s fericita deloc.
Monday, February 15, 2010
Post lacrimogen
Sunt atat de tristi oamenii astia incat nici macar cel mai abil magician nu-i poate face sa uite motivul pentru care plang. Le place doar sa se stranga in grupuri si sa vorbeasca printre sughituri disperate despre Marea Depresie Amoroasa care i-a lovit. Si sa planga unii pe altii, de parca toti norii tristetii s-ar fi spart in capetele lor din capul meu suparat.
Nu stiu cum sa le mai zic ca o sa fie bine, ca nu e sfarsitul lumii, nu ma pot intelege cu ei. Sunt mici, urati si amarati, cu camasile ude, cu gaturile intepenite de la atata efort si ochii umflati si pufosi. Imi vine sa-i mangai cu degetul pe capetele lor patrate si sa-i trimit in vacanta. Dar stiu ca pana nu le trece durerea, nu or sa accepte nimic.
PS: Am anexat si o harta a tinutului lacrimos. Depresia lor e atat de exagerata si cutremuratoare incat formeaza noi forme de relief. Oceanele si marile sunt bineinteles formate din lacrimi, nu din alte lucruri mult mai dubioase :D
Thursday, February 11, 2010
Azi am inventat umbrela din care ploua buline-tranchilizante care amortesc gandurile rele legate de vreme. Cum iti vine in cap "vai, ploua-ninge-lapovita-oricealtachestiepecarearspune-ounomdelainmh", cum apare bulina si distruge vaicareala din punct de vedere nervos.
LE: la cat de multe ganduri rele am legat de ce e afara, cred ca am stricat masinaria :))
LE: la cat de multe ganduri rele am legat de ce e afara, cred ca am stricat masinaria :))
Wednesday, February 10, 2010
Azi am sarbatorit faptul ca R. are cap. Am intotdeauna o punga de confetti la indemana pentru asemenea evenimente.
*Mintea de ceai se transforma (si) intr-un blog de fotografii. In fiecare zi voi raspunde la intrebarea "ce am facut azi". Niciodata nu voi posta ceva serios, extraordinar, nemaipomenit. Mai putin scris, mai multe poze deocamdata.
*Mintea de ceai se transforma (si) intr-un blog de fotografii. In fiecare zi voi raspunde la intrebarea "ce am facut azi". Niciodata nu voi posta ceva serios, extraordinar, nemaipomenit. Mai putin scris, mai multe poze deocamdata.
Thursday, February 04, 2010
Mistretii se tin departe de tigai
Unele seri aduc dureri de cap, mai ales daca am stat prea mult in aer inchis sau cu ochii in calculator. Asa ca stau pe intuneric, cu capul sub 3 perne si incerc sa n-am ganduri, pentru ca atunci cand ai durere de cap, gandurile devin tipete si cuie. Dar, taman atunci apar milioane si milioane de bancuri de ganduri, care de care mai profunde si mai istete. Atunci am eu straluminari si iau decizii. Fiecare Mare Durere de Cap vine cu decizia ei: sa ma despart de cineva, sa ma impac cu cineva, sa pornesc spre dreapta, stanga sau poate sa stau pe loc. Cert e ca iau o decizie care-mi schimba viata.
In seara asta iar a venit randul unei dureri de cap: Marea Durere de Februarie. Sufletul meu a tresarit, simtind ca a venit iar momentul unei rascruci. Dupa zvarcoliri, bombaniri si muzici lirice am ajuns si la epifanie: imi voi lua o tigaie!
O tigaie in lumea mea nu este doar o tigaie, dupa cum va puteti seama, sunt prea metaforica pentru asa ceva. O tigaie inseamna sfaraiala si fierbinteala, inseamna independenta si dependenta totodata, inseamna asezare, domesticizare. Ati gasit vreodata in casa vreunui mistret o tigaie? Evident ca nu. Fiintele salbatice nu iubesc tigaile. Dar eu nu mai sunt o fiinta salbatica sau, mai bine zis, sunt din ce in ce mai putin asa ceva Asa ca luna aceasta ma voi duce si imi voi cumpara cea mai stralucitoare, incapatoare si evoluata tigaie din lume.
In seara asta iar a venit randul unei dureri de cap: Marea Durere de Februarie. Sufletul meu a tresarit, simtind ca a venit iar momentul unei rascruci. Dupa zvarcoliri, bombaniri si muzici lirice am ajuns si la epifanie: imi voi lua o tigaie!
O tigaie in lumea mea nu este doar o tigaie, dupa cum va puteti seama, sunt prea metaforica pentru asa ceva. O tigaie inseamna sfaraiala si fierbinteala, inseamna independenta si dependenta totodata, inseamna asezare, domesticizare. Ati gasit vreodata in casa vreunui mistret o tigaie? Evident ca nu. Fiintele salbatice nu iubesc tigaile. Dar eu nu mai sunt o fiinta salbatica sau, mai bine zis, sunt din ce in ce mai putin asa ceva Asa ca luna aceasta ma voi duce si imi voi cumpara cea mai stralucitoare, incapatoare si evoluata tigaie din lume.
Wednesday, February 03, 2010
Cei 6 samurai care nu-s deloc samurai dar sunt roboti
Pe masura ce ma fac din ce in ce mai mare ( am ajuns deja la etajul 30, sper sa nu raman in lift) ma fac din ce in ce mai discreta si simt nevoia sa nu mai spun nimic din ceea ce mi se intampla.
Doamne-Dumnezeule, ce-o mai fi si asta?
Asa ca sfidez aceasta noua pornire de neinteles povestind despre ceva ce-mi este foarte drag.
Vreau sa povestesc despre robotii mei victorieni, adusi tocmai din Anglia sa-mi ureze la multi ani si sa aiba grija de mine din umbra, de cineva care ma face mereu sa simt ca am inima ca un balon mare si rosu ajuns sus, deasupra avioanelor.
Robotii victorieni (mechtorieni pe numele lor de familie) au sosit sub forma unui cadou verde, frumos ambalat. Un grup de 6 roboti politicosi, formati la scoli inalte. Un robot imi face ceaiul dimineata in cel mai mic ceainic posibil si mi-l toarna apoi intr-o cescuta si mai mica, in timp ce mi-l aduce la pat. Un altul imi tine evidenta banilor si imi da sfaturi financiare ( de care am mare nevoie, a sosit tocmai la timp). Altul se transforma in dj-gramofon si ma distreaza, punandu-mi discuri vechi de vinyl cu Ella Fitzgerald. Cu unul stau si filosofez despre tot ce e pe-aici, pe dincolo, este cel ce incearca sa-mi desluseasca problemele existentiale ( mult mai multe decat cele financiare), de aceea posturile mele au o nuanta naiv-filosofica, in timp ce altul ma pazeste si nu ma scapa din ochi, desi sunt acasa, e un pic imposibil sa fiu atacata asa, din senin, de o armata de raufacatori, in propria mea camera. Apoi primesc hartile si informatiile necesare intocmite cu grija de ultimul robot si plec de acasa, in explorare.
Cu o asemenea echipa acasa nu ma mai tem de nimic si ma simt pregatita oricand sa ies afara, sa infrunt iarna asta fara sfarsit!
Doamne-Dumnezeule, ce-o mai fi si asta?
Asa ca sfidez aceasta noua pornire de neinteles povestind despre ceva ce-mi este foarte drag.
Vreau sa povestesc despre robotii mei victorieni, adusi tocmai din Anglia sa-mi ureze la multi ani si sa aiba grija de mine din umbra, de cineva care ma face mereu sa simt ca am inima ca un balon mare si rosu ajuns sus, deasupra avioanelor.
Robotii victorieni (mechtorieni pe numele lor de familie) au sosit sub forma unui cadou verde, frumos ambalat. Un grup de 6 roboti politicosi, formati la scoli inalte. Un robot imi face ceaiul dimineata in cel mai mic ceainic posibil si mi-l toarna apoi intr-o cescuta si mai mica, in timp ce mi-l aduce la pat. Un altul imi tine evidenta banilor si imi da sfaturi financiare ( de care am mare nevoie, a sosit tocmai la timp). Altul se transforma in dj-gramofon si ma distreaza, punandu-mi discuri vechi de vinyl cu Ella Fitzgerald. Cu unul stau si filosofez despre tot ce e pe-aici, pe dincolo, este cel ce incearca sa-mi desluseasca problemele existentiale ( mult mai multe decat cele financiare), de aceea posturile mele au o nuanta naiv-filosofica, in timp ce altul ma pazeste si nu ma scapa din ochi, desi sunt acasa, e un pic imposibil sa fiu atacata asa, din senin, de o armata de raufacatori, in propria mea camera. Apoi primesc hartile si informatiile necesare intocmite cu grija de ultimul robot si plec de acasa, in explorare.
Cu o asemenea echipa acasa nu ma mai tem de nimic si ma simt pregatita oricand sa ies afara, sa infrunt iarna asta fara sfarsit!
Respingere
Daca o sa te joci cu un pisoi si el o sa se repeada la mana ta, ca sa o rontaie plin de incantare, o sa-i dai un ghiont si o sa-l respingi. El nu o sa se lase si o sa incerce din nou si din nou. Pana cand o sa reuseasca sa te taxeze si tu o sa te enervezi si o sa-i spui "Eeeei, esti nesimtit!". Si o sa pleci de langa el, lasandu-l oarecum nedumerit "Si doar ne jucam asa frumos...!"
Daca o sa am vreodata un copil, o sa-mi fie greu sa-i explic cum sa faca sa nu se simta umilit atunci cand o sa aiba de-a face cu respingerea.
Din umilinta repetata se naste cinismul si rautatea. Din o suta de complexe de inferioritate se naste un balon umflat cu egoism si sentimente de superioritate care se sparge in capul celorlalti.
Nu as vrea sa-mi vad copilul ajungand un cinic care alege sa faca rau pentru ca si lui i s-a facut rau.
Cum sa-i explic insa calea mea pe care cei cinici si rau ar numi-o prosteasca? E o cale foarte simpla: fa acelasi lucru pe care l-ai face daca nu ai fi fost niciodata respins. O respingere e o usa inchisa. Eu asa mi-o imaginez. Un simplu lucru nu are cum sa faca sa ma simt umilita. E doar o usa!
Nu-mi iese intotdeauna, dar din ce in ce mai des in ultima vreme :) Asa ca e pe cale sa se transforme in obicei. Unul din cele mai bune obiceiuri pe care mi le-am format singura.
Daca o sa am vreodata un copil, o sa-mi fie greu sa-i explic cum sa faca sa nu se simta umilit atunci cand o sa aiba de-a face cu respingerea.
Din umilinta repetata se naste cinismul si rautatea. Din o suta de complexe de inferioritate se naste un balon umflat cu egoism si sentimente de superioritate care se sparge in capul celorlalti.
Nu as vrea sa-mi vad copilul ajungand un cinic care alege sa faca rau pentru ca si lui i s-a facut rau.
Cum sa-i explic insa calea mea pe care cei cinici si rau ar numi-o prosteasca? E o cale foarte simpla: fa acelasi lucru pe care l-ai face daca nu ai fi fost niciodata respins. O respingere e o usa inchisa. Eu asa mi-o imaginez. Un simplu lucru nu are cum sa faca sa ma simt umilita. E doar o usa!
Nu-mi iese intotdeauna, dar din ce in ce mai des in ultima vreme :) Asa ca e pe cale sa se transforme in obicei. Unul din cele mai bune obiceiuri pe care mi le-am format singura.
Monday, February 01, 2010
Ademenirea lucrurilor noi
Spre deosebire de alti oameni si vechea Iren, mie imi plac schimbarile. E drept ca-mi plac mai mult schimbarile pe care mi le asum, pe care am timp sa le pregatesc si pe care le percep ca pe niste victorii de Napoleon atunci cand vad ca-mi ies bine. Si e drept ca marai cand schimbarile vin de undeva, nu se stie de unde, din Padurea Schimbarilor pentru Oameni Neschimbati, si ma iau pe nepregatite, ma rasucesc, ma intorc pe toate partile si ma lasa mototolita si cu cufletul la gura. Dar imi plac schimbarile mai mult decat lasa se intrevada firea mea cuminte. Pentru ca desi ma vad cu un singur barbat toata viata, nu ma vad cu aceeasi meserie pana la batranete plus cateva interese meschine ingramadite intr-un colt.
In ultima vreme am ramas intr-un loc caldut si comod, unde nu am parte de mari aventuri, si acum mor de pofta sa fac o schimbare. Imi vine sa-mi atarn de gat un semn cu "Openness to change" si sa vad ce mi se intampla.
In ultima vreme am ramas intr-un loc caldut si comod, unde nu am parte de mari aventuri, si acum mor de pofta sa fac o schimbare. Imi vine sa-mi atarn de gat un semn cu "Openness to change" si sa vad ce mi se intampla.
Subscribe to:
Posts (Atom)