Buletin ornitologic

Strigatele pescarusilor se impart in 3 categorii de sunete:
- planset de bebelus sinistru, care apare de dupa o perdea neagra, intr-o casa bantuita, si-ti provoaca un atac de cord.
- raset de vrajitoare, calare pe o maimuta zburatoare
- om extrem de enervant, care te striga mereu: hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei. Si chiar daca te intorci la el si zici "ce-i", el o sa-ti raspunda tot cu "hei".

In alta categorie intra si vulpea asta polara, care se prapadeste de ras, cu voce de pescarus.

Ceva despre altceva

Imi plac toate florile, de la micile nu-ma-uita pana la hortensiile gigantice, cat capetele de copii uriasi. Imi plac frunzele de banan si urechile de pasari, care sunt doar niste mici gauri negre si complicate ascunse sub puful des. M-as uita o vesnicie la formele care apar in crapaturile de pamant uscat si la desenele neregulate de pe covoarele berbere marocane.
Apropo de covoare, am citit la un moment dat un articol frumos despre covoarele Navajo, care au in tesatura o multime de greseli. Pentru ca atunci cand indienii fac un nod gresit, nu se intorc sa-l refaca. Il lasa acolo, drept amintire a clipei in care au facut ceva gresit. Pentru ca greselile sunt lucruri normale, niste momente pur si simplu, nu e nicio rusine sa le faci si sa-ti aduci aminte de ele, nu toate merita corectate. Chiar si atunci cand nu ai invatat nimic si le repeti.

Produse de care am mare nevoie

dar care inca nu s-au inventat:

Mic camp gravitational artificial, care opreste in aer caderea din mana a obiectelor precum paharele, telefoanele, cutiile cu pudra etc.
Papuci anti-impiedicare.
Ochelari cu care vezi potentialul malefic al oamenilor cunoscuti ( ca intuitia e inca alerta cand e vorba de necunoscuti).
Specie noua de pisici domestice, cu gheare si dinti neascutiti si fara sistem de alergare nocturna.
Buton pe care-l apesi din timp, cu 10 minute inainte, care cheama pentru tine liftul, sau numara oamenii de la coada si-ti zice care e coada cea mai mica sau care merge cel mai rapid.

Fular extraordinar

Una din putinele bucurii pe care mi le aduce iarna este ca pot purta fulare supradimensionate. De multe ori simt ca doar Lenny Kravitz ar putea intelege dragostea mea nesfarsita pentru Fularul Universal, Fularul Patura, Fularul Alfa si Omega, Fularul care poate fi folosit in loc de covor rosu la decernarea premiilor pentru vedere care tricoteaza.

Daca vrei sa fiu nefericita, da-mi un fular scurt si ingust, un serpisor anemic in care nu pot sa ma ascund si in care nu pot sa respir cand e prea frig afara.

Daca vrei sa fiu fericita, da-mi un fular care poata sa ma inghita in faldurile lui de lana si sa ma ocroteasca in caldura lui. 

Gat de lup duminical

    Astazi m-am trezit cu un cadou neasteptat: un gat de lup nou-nout. Uit mereu ca ii zice torticollis, mai degraba imi vine sa zic ca am un tortelini. Un tortelini mare si dureros in partea dreapta, langa umar.
Pentru ca luni vin oamenii sa instaleze contoare moderne pentru apa rece si calda, ca sa poata sa le citeasca toti spionii cu ajutorul radioului, azi a trebuit sa fac curatenie ca sa le pregatesc terenul. Dar trebuie sa marturisesc ca un om cu gat de lup este total inutil pe lumea asta si ma bucur ca stiinta nu a inventat asa ceva pana acum, pentru ca l-ar fi inventat degeaba. Iar lupii ( sau varcolacii) e clar ca sunt anti-talent cand vine vorba de treburile gospodaresti si pot sa-si ia gandul de la meserii precum menajere sau oameni de serviciu.      In afara de "au, ma doare", omul cu gat de lup nu stie sa zica sau sa faca altceva. Poate doar sa stea pe canapea, cu un prosop cald in jurul gatului, si sa manance bombonele ( si asta pana in ora 17.00, ca dieta ii interzice apoi sa mai manance altceva).

Cele 10 Irene

Mie nu-mi iese nimic din prima incercare. Dar nimic, nici macar ata in ac nu pot s-o bag, ce sa mai vorbesc de proiecte, intalniri sau experiente care-ti schimba viata! Este ca si cum sunt facuta din 10 Irene, iar prima care iese din vizuina este intotdeauna cea mai stangace, ghinionista, grabita si ciudata dintre toate, un Strica-Tot extrem de talentat. A doua este mai ok, probabil pentru ca a vazut cate tampenii a facut prima si se mai relaxeaza, chiar nu mai are nimic de pierdut. Dar, din pacate, este nevoie sa apara si a treia Irene. Ea poarta intotdeauna camasi cu manecile suflecate, pentru ca trebuie sa rezolve ce au facut cele doua zapacite. Iar de la a 4-a in sus, lucrurile revin la normal si pe calea cea dreapta.
Din nefericire, este clar ca atunci cand functionezi cu ajutorul a 10 Irene inseamna ca trebuie sa ai la indemana 10 sanse diferite. Si, dupa cum stim, sansele sunt alta poveste si nu exista niciun ghiseu de unde sa le putem ridica atunci cand avem mai multa nevoie de ele!

Un weekend lung, plin de pescarusi

N-am fost la mare, dar am avut parte numai de pescarusi. Ieri am fost sa vad Pescarusul la Bulandra, iar azi mi-a aterizat pe pervazul ferestrei un pescarus alb ca fantomele din povesti, cu un peste in cioc. Pana sa-i fac o poza, a zburat. Mai bine, prea fac poze la toate.

Telefon cu majordom

  Mi-am dat seama ca in dezvoltarea mea de homo sapiens vorbitor la telefon am sarit peste o etapa foarte importanta: n-am avut niciodata telefon cu robot care inregistreaza mesaje. Am sarit direct de la telefonul cu disc la telefonul mobil gigantic. Vad in filme oameni care se intorc obositi acasa, isi arunca pantofii peste umar si se prabusesc obositi pe o canapea, dar nu inainte de a apasa pe butonul rosu al telefonului care clipaie, semn ca au mesaje. Si ce mesaje au! Numai lucruri importante: mesaje de la psihopati, mesaje de la iubiri pierdute, etc. E drept ca puteai sa lasi mesaje in casuta vocala a telefonului mobil, dar nu e acelasi lucru. Pentru mine, robotul de telefon fix era ca un fel de majordom serios, care avea grija de casa ta si raspundea demn si la telefon.
  Pentru ca moda se repeta si lucrurile vintage sunt mereu cool, asa cum mi-am luat acum cu mare bucurie frigider retro, sunt sigura ca o sa-mi iau la un moment dat si un telefon cu robot-majordom, pe care o sa-mi las mesaje singura, in caz ca nu o sa se sacrifice nimeni.

Colectie mentala de povesti cu crocodili

 Ma fascineaza intamplarile cu crocodili. Povestea avionului care s-a prabusit pentru ca un crocodil aflat intr-o cusca a evadat si a navalit printre calatori, calatorii s-au panicat si au destabilizat avionul ingramadindu-se toti intr-un colt.
 Povestea rusoaicei grase care a intrat cu masina intr-un pom si a fost catapultata exact pe un crocodil care-si vedea linistit de treaba in gradina unui circ. Rusoaica s-a ales doar cu niste rani minore, crocodilul a fost in schimb atat de socat incat a trebuit sa-si anuleze numarul din program.
 Povestea crocodilului bolnav care a fost gasit mai mult mort decat viu de catre un om cu inima buna. Dupa ce l-a facut sanatos, crocodilul s-a transformat intr-un caine credincios si a continuat sa traiasca langa salvatorul lui, fara sa-l muste vreodata, nici macar din greseala, nici macar la nervi.

Reclama la niste creme foarte utile

Stateam la coada la farmacie, mai multi oameni isi umpleau in jurul meu pungile cu medicamente + crema de galbenele. Crema noastra universala, pentru tot felul de probleme si orori.
Eu as vrea sa apara insa si crema de orhidee, cu care te dai atunci cand vrei sa devii un pic mai exotic, pentru ca te simti un pic cam prea banal, ca un figurant dintr-un film nu prea special, crema de flori de tei, cand te inrosesti de furie si vrei sa devii galben de calm, crema de bambus, cand vrei sa fii brusc norocos si sa cumperi bilete la loto, sau crema de ficus, cand te afli la o petrecere arida, cand n-ai chef de vorba, asa ca vrei sa devii brusc pur si simplu ornamental.

Oftalmometafora

Mi-a zis azi oftalmologul ca toate lacrimile artificiale din lumea asta sunt ok. Si eu m-am gandit ca de fapt vrea sa spuna ca lacrimile astea apartin unor roboti si ca e normal si bine ca robotii sa se exteriorizeze si sa planga atunci cand au nevoie. Pentru ca turnam apoi lacrimile lor in sticlute, le punem data de expirare, si le folosim pentru a avea ochi mai buni, mai puternici, mai de otel!

Bani de noapte

Am primit cadou de curand, de la Cristina, o pisica Neko aducatoare de noroc financiar, venita direct din Singapore. Toata ziua da din mana, de revelion i-am pus chiar si o sorcova daca tot era asa harnica. Uneori mi se pare ca tine un deget in jos, ca si cum ar spune "Off with your head", alteori pare ca saluta insistent, ca un vecin care tot spune "heeeei" desi e clar ca tu vrei sa te prefaci ca nu l-ai vazut. Uneori mi se pare ca e pusa pe semanat si imi arunca seminte direct pe podea, alteori ca e la concert si face semne obscene celor de pe scena. In orice caz, pisica misca ziua labuta fara sa o aud. Inca nu s-a dovedit productiva - nu s-au abatut pana acum asupra mea valuri de bacnote verzi, dar poate, la un moment dat, cine stie...
Noaptea in schimb, pisica se transforma intr-un monstru ticaitor. Labuta care se misca sacadat face mai mult zgomot decat o pendula: TIC TAC TIC TAC! Ca si cum ar vrea sa-mi transmita ca hai sus, nimeni nu doarme, banii se pot face si noaptea.
Nici nu e de mirare, tocmai am aflat de ce. Labuta care se misca e aia stanga si am citit ca spre deosebire de cele dreptace, pisicile Neko stangace au menirea de a aduce clienti si prosperitate in localuri de noapte precum baruri, cluburi, case de gheise (okiya) etc.

Batran si multumit

Ma amuza sa vad cum ma schimb pe masura ce trec anii: acum imi inspira incredere oamenii care poarta vestute, imi doresc sa port ochelari de politist motociclist din Terminatorul 2, nu ma mai enerveaza deloc pozele tip selfie cu picioare, specifice adolescentilor, ba din contra, imi vine sa-mi fac zilnic o poza din asta, nu ma mai enerveaza golanii de la cinema pentru ca vorbesc tare, ci pentru ca au vocabular limitat, ma intereseaza horticultura si tot ce e botanic, zoologic, ceramic, textil, nu prea mai pot sa pierd noptile pe la concerte, in schimb ma trezesc dimineata doar ca sa prind lumina galbena si calda de rasarit si ca sa pot sa aud cum bolboroseste in liniste apa pentru ceai. Am uitat pe unde am pus pantofii cu toc, acum am niste papuci comozi swiss army style care-mi dau mereu impresia ca tocmai m-am intors de la ski si ca balul e inca departe, mai am timp sa citesc un pic pana trebuie sa ma pregatesc.

In fiecare vara, un mic post despre caldura de afara

Atunci cand vine caldura mare si uscata peste noi, imi place sa dau o zi de concediu aerului conditionat. Umplu o sticla mare si albastra cu limonada, in care am turnat si un pic de sirop de brad sau menta. Pun sa fluture in fata geamului un cearceaf urias si alb, pe care-l stropesc cu o apa foarte rece, de colonie, super simpla, made by me, din ulei de lavanda sau bergamota, si-mi pun un film rece, cu campii polare, monstri prinsi sub gheata sau oameni blocati in telescaune. Astfel pregatita psihologic, pot sa ies in febra de afara si sa schitez un zambet de inghetata topita. Ma bucur ca se apropie toamna, am trecut ieri printr-un nor de frunze mumificate de plop, mirosul amar si fosnetul lor m-a facut sa uit instant de vara.

Povesti de bloc

Ca sa nu ma mai enervez ca vecina de sus face mult prea mult zgomot, pentru ca blocul e facut din carton si clei si aud absolut tot ce se intampla sus, am inceput sa integrez misterioasele zgomote intr-o poveste. Povestile fac viata suportabila si placuta.
Asa ca pot spune ca sus, la etajul 4, locuieste o fata apriga care face zilnic ligheane. Pentru ca e foarte talentata si le termina rapid, dar le vinde lent, apartamentul ei este permanent plin de ligheane de plumb, arama, argint, cupru, fier, lemn si plastic. Munti si dealuri de ligheane care cad pe jos cand ti-e lumea mai draga. care ti se prind de tocuri atunci cand te imbraci elegant, pe care aluneci si zbori prin casa si care zdrangane ingrozitor indiferent de materialul din care sunt facute.
Sunt convinsa ca si vecina de sub apartamentul meu face povesti despre mine. Pentru ca ma uit mereu la horror-uri, thrillere sau drame, probabil in povestea mea apart zilnic asasini de diverse nationalitati, animale pe cale de disparitie, monstri cu fete umane sau inumane care urla in loc sa vorbeasca politicos si o legatura gigantica de chei pe care o scap mereu din mana, facand zgomot in tot cartierul.

Amanunte gospodaresti

Am facut un recesamant de toamna printre lucrurile mele si am tras urmatoarele concluzii:
- sunt plina de nasturi de rezerva: din metal, colorati, nasturi cu gauri, fara gauri, nasturi minori si nasturi majori, imbracati in stofa sau din lemn.
- imi trebuie urgent 2 oale gigantice si un suport de mini-torturi si un set de farfurii albastre.
- stilul pe care-l voi adopta in aceasta toamna este cel de vampir adolescent bland, pasionat de traforaj, si implica mult visiniu si pulovere subtiri, in dungi.
- mi-am facut caiet de retete. Are mai mult desene si povestiri scurte decat retete pentru ca asta e, sunt mai buna la asa ceva decat la bucatarit. Dar nu ma las pana nu devin specialista in fripturi si mini-torturi ( sau, ma rog, semi-specialista, trebuie sa raman realista totusi).
- am capatat o noua dependenta: painea prajita la gratar.

Scoala oamenilor sensibili

E greu sa fii sensibil, sa te raneasca pana si cel mai mic cuvant, sa nu poti dormi din cauza unei priviri taioase, a unei imagini neobisnuite pe care ai avut norocul sau nenorocul sa o vezi in ziua aceea. Sa simti totul la puterea a 100-a, sa te loveasca cele mai usoare emotii si sa fii o rana deschisa cam 23 de ore din 24. Si sa fii mereu nevoit sa faci fata furtunilor celorlalti, care sforaie fara griji in jurul tau.
Oamenii sensibili au nevoie de o altfel de scoala decat oamenii obisnuiti. Nu au nevoie de oameni brutali, ei nu-i obisnuiesc cu viata, le taie cu toporul parti din suflet si le lasa asa, ciopartite. Au nevoie in schimb de experiente puternice. Asa ca vorbind cu R. am schitat o scoala a sensibililor la care eu m-as duce si acum, desi intre timp am invatat cu chiu si vai sa-mi tin sensibilitatea tin in hambar si sa o las sa-si faca de cap mai rar.
Oamenii sensibili au nevoie de oameni puternici, dar buni si milosi, in jur. Severi doar atunci cand omul sensibil face o ditamai boacana. Un om sensibil trebuie invatat sa manuiasca un topor si o grebla, ba chiar si o ghioaga. Mainile lui ca doua chei sol trebuie invatate sa fie cat mai practice. In loc de pian si balet, l-as trimite pe sensibil sa invete sa danseze o hora populara, unde lumea chiuie si se invarte pana ameteste. Apoi l-as trimite la dans contemporan si l-as pune sa invete sa fie original,  fara sa-l intereseze modul in care se manifesta corpurile celorlalti. Astfel, un sensibil ametit de dans nu mai are putere sa se concentreze pe propriile lui frici sau sa vada durere in jur. Si n-ar mai visa nimic de oboseala. L-as invata sa prepare cartofi prajiti, clatite, ciorba de perisoare si mititei, mancaruri cat mai prozaice si sociale, care au nevoie de public cat mai numeros.
Omul sensibil s-ar juca cu pui de ursi, ar ridica bolovani si ar invata sa prinda pastravi cu mana goala. Si incetul cu incetul ar invata sa iasa uneori din inima lui care palpaie mult prea intens si ar ajunge probabil un Superman (sau un ultim mohican) cat se poate de normal si fericit in lumea ciudata in care suntem nevoiti sa ne gasim un loc cu totii.

Hotelul far' de timp

   Ieri seara, am vazut trei microbisti dinamovisti ce alergau disperati catre stadion. Intarziasera la meci si unul din ei urla catre altul: " de ce mai tii ceasul ala idiot daca ramane mereu in urma cu un minut, arunca-l si ia-ti unul bun". Erau asa suparati din cauza acelui minut pierdut. Poate pe buna dreptate. Acel minut poate fi foarte valoros, intr-un minut poti sa pierzi inceputul unei batai pe cinste sau cel mai minunat gol pe care l-ai vazut in viata ta.
   Daca n-am avea timp, probabil am masura totul in batai de inima, batai din palme, dus-si-intors, buna si pa, nu si da. Probabil ne-am intinde mai mult decat ne tine plapuma in fiecare zi. Fara ceas, eu nu as mai ajunge mereu mai devreme cu cateva minute inainte de intalniri si nu as mai pierde timp valoros calculand in minute si ore cat mai e "...pana la momentul x". Si am trai cu totii, dupa cat ne duce firea, intr-un trecut continuu, prezent continuu sau viitor continuu. Si ne-am apuca sa facem ceea ce ne trece prin cap exact atunci cand ne vine in minte. Adica ne-am arunca in neant ca niste parasutisti cotidieni care nu stau sa se mai uite daca au parasutele in spate.
      Nici nu stiu de ce barfesc acum timpul cu atata rautate. Adevarul e ca-mi plac uneori ceasurile, mai ales cele neserioase si urate de microbisti, care raman in urma sau o iau inainte si care nu tin cont de viata omului, pentru ca sunt niste mici escroci de timp. Si-mi pare rau ca uneori imi tin ideile la coada si le randuiesc dupa ceas: sa nu vina in somn, ca le uit apoi, sa nu vina in dus, ca nu am carnetel de idei rezistent la apa, sa nu vina la bere, pentru ca tind sa le vad prea frumoase si sa ma dezamageasca cand ma trezesc, sa nu vina prea tarziu, cand ceasul arata miezul noptii, pentru ca am tendinta sa le scurtez ca sa ma duc sa ma culc.
   Asa ca m-am entuziasmat cand am vazut ca va exista un hotel pentru cei ce vor sa iasa in afara timpului si sa nu mai tina cont de astfel de repere. E un hotel inventat de experimentalistul Grolsch, numit Experience Hotel, in care vor fi cazati 14 oameni creativi ce-si vor putea vedea de treburile lor creative fara sa mai auda tic-tac-ul ticalos in urechi. Iar noi vom vedea apoi la final intr-un documentar cum a decurs experimentul si daca o lume fara timp e frumoasa si posibila.
   Imi imaginez de pe-acum o cladire in forma de pendula, fara cifre si limba, in care vor intra cei 14 fardeceasonauti, nu inainte de a-si lasa ceasurile de mana in hol, intr-un seif cu cifru. Si care vor inventa ceva. Poate chiar tinerete fara batranete :)

Mici observatii de sfarsit de aprilie

Telefoanele smart sunt intotdeauna indispuse si se fac ca suna ocupat. Obiectele destepte sunt intotdeauna lenese si se strica usor. Sunt fragile ca un geniu dus cu pluta. Imi e dor de vechiul meu telefon, care tacea si facea, era urat, dar harnic, si-i tinea bateria un milion de ani.

Oamenii care fac lucruri extrem de mici si aparent insignifiante pentru tine sunt cei ce vor fi alaturi de tine si cand e vorba de lucruri cu adevarat importante.

Cred ca sunt maxim 5 oameni pe lumea asta cu care imi place sa ma cert, pentru ca nu sunt certuri, sunt rezolvari de situatii. Noi nu ne certam, noi rezolvam probleme precum cea cu ananasul si iepurele. Cu restul omenirii nu-mi place sa am conflicte pentru ca ei ataca, nu se cearta.

Sunt fericita din punct de vedere meteo. E totul atat de verde, traim intr-o limonada.

Mi-am facut un jurnal de impresii din calatorii scurte: o carte cu 5 semne de carte, o esarfa care are darul sa fie calduroasa si racoroasa in acelasi timp, in functie de cum e vremea in orasul in care ai ajuns, un iepure de ciocolata care a scapat macelului, mult maruntis - unii oameni sunt pusculite purcelus, zdrangane de banuti cu care nu poti cumpara mai mult de o paine, filme pe laptop cu 3 pistrui pixelati, cea mai banala gogoasa din lume si capsuni din sticla, ploaie in tenisi si par de mamut lanos, pepsi in cani egiptene, somn cu miros de benzina si deodorant.

Un prieten mi-a zis sa scriu mai des si mai mult pe blog, chiar daca sunt intr-o stare blanda si contemplativa, de oaie inainte de tuns. E nevoie pe lumea asta si de blandete, si de capete in nori, pentru ca deasupra norilor e mereu vreme buna.

Pinguinul din Mozambic

Pinguinul stie ca nu are ce cauta in Mozambic, dar asta nu-l impiedica sa fie fericit si sa se simta pinguinul potrivit in locul nepotrivit.
Uneori e bine sa nu ti se indeplineasca dorintele tale si sa ai parte de dorintele altcuiva, sa faci ceea ce nu trebuie ca sa capeti ceea ce ai nevoie, sa faci ceea ce nu credeai ca o sa faci vreodata ca sa primesti ceva ce nu stiai ca vrei sa ai.

ps: sunt inca lenesa si in vacanta asa ca l-am lasat pe pinguin sa scrie acest post. e scurt, pentru ca pinguinii nu au rabdare sa stea prea mult in fata unui calculator si sunt hedonisti - prefera mai degraba sa savureze o acadea cu aroma de peste decat sa scrie despre emotiile si senzatiile lor.