Pisica regelui

Orgoliosul rege de pica/ Si-a luat in sfarsit pisica/ Si a descoperit dupa prima zgarietura mica/ Faptul ca dintr-o inima neagra tot sange de cupa pica.

O poveste cu (prea) multe pisici

A fost odata ca niciodata o femeie foarte frumoasa, cu piele alba si pufoasa si ochi migdalati, usor sireti. Parul negru i se unduia ca o lana moale si fusese admirat si slavit chiar si intr-un discurs al presedintelui. Toata lumea o rasfata si spunea despre ea ca este o minunata si blanda femeie-pisica. Un specimen rar si reusit, mai ales ca era si imblanzit.
Toate laudele au starnit insa gelozia Comitetului Federal al Pisicilor Frumoase. Gelozia pisicii frumoase e la fel de ascutita ca un ac in buricul degetului. S-au hotarat sa faca ceva. Asa ca au organizat imediat o sedinta.
O sedinta de pisici frumoase este foarte diferita de o sedinta de pisici urate. In primul rand se complimenteaza, se rasfata unele pe altele, apoi se lauda cu ultimele cuceriri, schimba soricei parfumati, adrese si carti de vizita ale hotelurilor (adica ale caselor) unde sunt ingrijite de servitorii lor oameni si de-abia apoi trec la subiectul propriu-zis al sedintei: cum sa scapam de splendida femeie-pisica.
O pisica albastruie, care se uita crucis la lume, a propus sa-i puna un sobolan otravit in mancare. O pisica alba, un pic toanta, a vrut sa o umple pe femeie de motocei si sa o arunce intr-un ocean plin de rechini. Apoi s-a ridicat cea mai respectata pisica dintre toate, o pisica roscata, pufoasa si mare, de o frumusete rapitoare, cu stelute in loc de pernite la picioare. Si ea a hotarat ca femeia trebuie blestemata. Un blestem este ceva clasic, nu se demodeaza niciodata, este oarecum romantic si face mult mai mult rau decat o pedeapsa violenta, care se sfarseste insa rapid.
Au susotit pisicile ce au susotit si blestemul a fost hotarat.
Asa ca a doua zi dis-de-dimineata, femeia cea frumoasa s-a trezit cu o minunata pereche de mustati de pisica. Mustati ca la carte, lungi, elastice,tari si lucioase, genul de mustati cu care se dueleaza gentilomii-lacuste. A incercat sa scape de ele si toate saloanele de cosmetica din lume au incercat sa o ajute. Epilare cu ceara, laser, zahar, socuri electrice si IPL. Nimic. Totul a fost degeaba.
Mustatile de femeie frumoasa sunt si astazi la locul lor.
Sunt vegheate sa creasca si mai mari, si mai stralucitoare, din apartamentul de vizavi, de o pisica roscata, pufoasa si mare, in timp ce framanta satisfacuta o perna cu stelutele ce-i tin loc de pernite la picioare.

Lupul cu pantofi rosii cu toc

Ati vazut vreodata un lup incaltat in pantofi de toc? Daca nu ati vazut inca asa ceva, va poftesc in holul casei mele. Lupul cu pantofi rosii, luciosi, cu toc cui, sta exact langa padurea de cuiere. Am multi musafiri si un singur cuier nu este niciodata de ajuns. Lupul incaltat maraie inabusit si tropaie nervos pe tocuri ori de cate ori simte miros de friptura sau miros de musafir, mai ales daca musafirul este transpirat.
A fost si el odinioara un astfel de musafir, dar a deschis o usa ce nu trebuia deschisa, intr-un magazin de pantofi second hand, si s-a trezit peste noapte un lup negricios, cu blana cam rara. Mi-a fost mila de lup si l-am angajat, pentru nu exista nicaieri in natura un loc pentru asa ceva. Nimeni nu are insa incredere in el. Ar trebui sa fie un fel de majordom, dar tot ce face este sa urle, sa tranteasca usi si sa tocane dimineata tare, pe dalele de piatra, cand vine la munca. Ne trezeste pe toti si administratorul vrea sa-l bage la intretinere.
Apoi, dupa ce se asigura ca i-a trezit pe toti, inlemneste langa cuier; are grija de umbrele si de pantofi, cica sa nu fie furati. De parca ar putea exista hoti de umbrele pe lumea asta. Desi, sigur, daca exista lupi cu pantofi rosii cu toc, este posibil sa existe si hoti de umbrele, care bantuie holuri de case si holuri de bloc.

Talentatul domn Ghinda

    Iesea in fiecare dimineata de sub frunza sub care dormise seara, se uita sa vada daca nu cumva e vreun dusman prin preajma, veverita sau corb hamesit, si incepea sa se aranjeze. Isi tinea tot arsenalul de frumusete ascuns sub o piatra. Isi pudra obrajii cu zahar vanilat si apoi ii colora cu suc de cirese, isi dadea jos tichia si-si pufaia un pic de rom pe frunte, plus alte arome dulci, cat mai exotice. 

      Caci domnul Ghinda avea un mare vis: sa fie cea mai gustoasa cireasa de pe un tort insiropat. Sa fie o cireasa atat de rosie, suculenta si imbietoare, incat oamenii sa se bata pe ea. Si cel care o castiga sa o pastreze ca amintire zeci de ani si apoi s-o lase mostenire nepotilor, sa o puna pe orice tort si prajitura viitoare a familiei.  

      Asa ca, in fiecare zi de luni pana duminica, Ghinda iesea in calea celor ce se plimbau prin parc si astepta sa fie cules, dar nu avea prea mult succes. Iar el isi spunea: "Sunt orbi probabil, saracii. Sau poate nu au mancat niciodata vreo cireasa si nu stiu sa o recunoasca". Probabil ati trecut pe langa el chiar acum 2 ore, ati simtit un miros vanilat, dat nu v-ati obosit sa cercetati mai mult si pe jos deloc nu v-ati uitat.

       Prin urmare, fiti atenti si studiati intotdeauna ce e cu cireasa de pe tortul de pe masa. S-ar putea sa fie o ghinda amara, fals delicioasa, dar ambitioasa!

Barba intunecata

A fost odata un barbat care avea o barba lunga, lunga, lunga, atunci cand dormea ii ajungea pana sub pat. Deranja monstrii de acolo si-i gadila la nas, facandu-i sa stranute si sa sperie copiii care dormeau un etaj mai jos. Barba lui nu era atat lunga, cat foarte, foarte, foarte adanca. Aruncai o furculita acolo, nu mai aveai sanse sa o gasesti. Iar fluturii de noapte care se strangeau noaptea in jurul lampii nu venea de afara, pe geam, ci din intunecimea barbii. 

Desi avea o barba fantastica, barbatul se simtea insa trist si singur si impovarat. Zeci de femei pe care le iubise se pierdusera in barba lui si duse fusesera. Uneori, atunci cand era liniste, televizorul inchis si masinile nu treceau pe bulevard, le putea auzi cum iau masa departe, in hatisul barbii lui, folosind furculitele pierdute. Se grabea atunci sa le arunce o scara dar in afara de un controlor de bilete alb ca varul si speriat, nimeni altcineva nu-si mai gasise drumul inapoi prin barba.

Poveste patata

A fost odata un leopard care se mandrea cu peste 300 de pete aranjate simetric pe blana. Asa pete perfecte nimeni nu mai avea. Cand era ziua lui, singura lui dorinta era sa-i mai apara o pata, cand statea la lumina lunii si visa cu ochii deschisi, isi imagina cum toate alunitele din lume dispareau de pe tot felul de fiinte si-l alegeau pe el ca stapan. Uneori se gandea chiar sa triseze. Chiar a ajuns la un moment dat in fata unui atelier de tatuaj, dornic sa mai adauge o pata-doua, dar a renuntat in ultima clipa. Ca orice pradator se temea cumplit de ace si durere.
Intr-o zi insa s-a intamplat ceva doar viata iti poate oferi: o dezamagire crunta si neasteptata. A devenit tatal unui pui portocaliu-alburiu, gras si incruntat, fara indoiala extrem de minunat. Doar ca nu avea nicio pata. Nici pe cap, nici pe burta, nici macar vreo bulina ratacita pe nas. Intai s-au gandit ca e inca mic, poate e mai intarziat la pete. Dar pe masura ce crestea, nu au mai avut cum sa se minte pentru ca era clar ca petele il ocoleau asa cum ocoleau gazelele crocodilii. Si atunci a avut loc schimbarea. Mai intai, leopardul a renuntat la dorintele de ziua lui: in loc sa vrea pete pentru el, cerea pete pentru pui. Apoi a renuntat si la visele cu ochi deschisi. Si cand un pasaroi ciudat l-a intrebat daca nu vrea sa incerce o magie extraordinara, prin care sa transfere toate petele lui puiului, s-a trezit ca spune da. Si-a pastrat pentru el o singura pata, ce e acum una din comorile lui cele mai pretioase. Si adevarul e ca este o pata perfecta, ca la carte, cum nimeni nu a mai vazut sau avut vreodata.

Scoate din garaj tractorul zburator si hai sa luam sfecla din Piata Obor!

Anna a cerut poveste despre dorul ala mare, de pe Carul Mare. De data asta am nimerit cerinta, presarata multe cu rime si paranteze, asa cum imi place mie cel mai mult sa scriu :)

Pe Carul Mare nu exista tractoare. Suna bizar, dar e adevarat. Nu exista nici salcii unduitoare, nici motoare tipatoare, nici pisici urlatoare. E un loc cuminte si tacut, cu agricultori asezati toti la casele lor. Toti mai putin unul, un agricultor fara casa, fara pamant, fara iubire, fara nimic. Tot ce avea el era o muzicuta si toata ziua statea cu fundul pe un petec de pamant argintiu si canta despre nimicul din viata lui. Si se tot uita cu binoclul catre Carul Mic ( pentru ca desi nu avea nimic, avea totusi binoclu) unde toti aveau si tractoare si pisici urlatoare si fete agricultoare potrivite pentru el. Si canta puternic la muzicuta, sperand ca dorul lui sa ajunga pana acolo. Dar fetele de pe Carul Mic nu auzeau nimic. Nu pentru ca erau surde, ci pentru ca atunci cand ai planeta plina de tractoare, ai parte in permanenta de zgomot. Si cu totii purtau dopuri in urechi si aveau asupra lor niste dispozitive micute care-i ajutau sa se inteleaga unii cu altii prin scris.
Daca fetele de pe Carul Mic aveau urechile infundate, cele de pe Luna aveau in schimb urechi foarte dezvoltate. Asa ca o fata cu urechi de elefant i-a auzit si muzica, si dorul. Si i s-a facut si ei dor de acel agricultor. Si s-a suit intr-un tractor zburator ( silentios, pentru ca era un mecanism net superior) si s-a dus pe Carul Mare. S-au intamplat multe si marunte, dar pana la urma se pare ca norocul in viata are totusi si adresa celui mai amarat agricultor. Cei doi sunt si astazi impreuna, uneori se suie chiar in tractorul zburator si se duc la cumparaturi in Piata Obor.

Aici locuieste dl. Yeti.

Cineva fara nume a cerut o poveste despre un urs alb care iubeste ceaiul cald si scrisorile scrise de mana. Dar va primi o poveste polara despre Yeti care s-a mutat in Floreasca :)).

Cand Yeti, omul zapezilor, s-a mutat in Bucuresti, prima lui grija a fost sa-si transforme apartamentul din Floreasca intr-un frigider. Si-a facut din calorifere masute de cafea, a scos robinetele de apa calda si le-a pus intr-un borcan pe post de flori argintii, soba din sufragerie a devenit o mini-biblioteca iar aragazul – dulap de farfurii. Pentru ca Yeti nu prea avea bani pentru intretinere si nici nu suporta prea bine caldura. Transpira foarte tare, se usca foarte greu si nu miroase prea placut. Nimanui nu-i place sa aiba parfum de sosete de lana murdare si ude, nu-i asa? Si deodorantul pentru oamenii zapezilor inca nu s-a inventat.
Vecinii lui insa au bombanit. Doamna de la nr. 16 s-a plans administratorului ca vine frig prin perete de la dl.Yeti si ca ea are o colectie de cactusi rari chiar langa acel perete, colectie care nu poate fi mutata pentru ca acesti cactusi rari au nevoie de lumina de estica.
Apoi, domnul de la nr. 14 s-a plans ca Yeti vorbeste prea tare. Ca el e profesor de pian si are nevoie de liniste ca sa auda inspiratia muzicala venind din tavan. Dar ca, in loc de muzica, prin tevi vine vocea groasa a lui Yeti, care pur si simplu striga, nu vorbeste la telefon. Sa-i spuna cineva ca intr-un bloc de oameni cinstiti nu te porti ca-n pestera!
Cand Yeti si-a plantat brazi in balcon, vecina de jos s-a vaitat ca brazii atrag veverite care-i arunca in cap cu conuri si-i fura zacusca pusa la racit pe pervaz.
Administratorul nu mai stia ce sa faca ca sa-i impace pe toti. Mai ales ca Yeti era var prin alianta cu sotia lui si nu voia sa aiba probleme in familie, tinandu-le partea locatarilor.
A venit insa iarna si o minune s-a intamplat. A nins mai mult ca niciodata, zapada a ajuns pana la etajul 5. Toata lumea a ramas blocata in casa, cu provizii alcatuite doar din gogonele si gem de gutui. Pana cand, deodata, usa de la lift s-a trantit de perete si a iesit Yeti cu o lopata uriasa, de profesionist. Intr-o ora, toata zapada era stransa intr-un iglu mare, cu un bar lucios de gheata, unde Yeti dadea din partea casei ceai cu rom, ca sa-si incalzeasca vecinii inghetati, dar fericiti sa se vada scosi din necaz. Dupa aceasta intamplare, toti vecinii si-au schimbat parerea despre Yeti. Ba chiar doamna de la nr. 16 i-a facut cadou unul din cactusii ei, pe care Yeti il tine acum la soare, intr-un cornet de inghetata, la geamul cu lumina estica.

Bonus: am scris despre o fobie inexistenta pe Fishington Post. Nu e chiar poveste, dar poate va place :)

Luni - cine, cum, care, unde, cand

Pentru ca povestile nu tin cont de reguli, povestea despre micile manii de luni solicitata de Marul s-a transformat intr-o adevarata legenda a zilei de luni, scrisa parca de Alexandru Mitru. Si cred ca asta o sa se intample cu toate povestile, asa ca nu va speriati daca ati cerut ceva si o sa capatati altceva :))

Acum o gramada de vreme, Luni se numea Inul si era cea mai nesuferita fiinta vazuta vreodata. Ii placea sa traga perna de sub capul oamenilor care dormeau, sa intre in jocul copiilor, sa le strice regulile si sa le fure jucariile, prefera compania oamenilor verzi la fata de suparare si activitatea lui preferata era statul pe o bancuta in parc, alaturi de oamenii carcotasi, care nu numai ca nu vedeau partea plina a paharului, dar nu vedeau paharul deloc. Nimeni nu-l putea suporta pe Inul asa ca ori de cate ori lumea il vedea venind, se avertizau reciproc strigand numele lui invers. Vreo cateva secole Inul nu s-a prins de strategie, dar cand si-a dat seama ce se intampla, s-a enervat atat de rau incat pe loc s-a transformat intr-o bucata de timp urata si cruda. Si ne bantuie si astazi, singura noastra salvare este sa-i schimbam un pic numele si sa-l transformam intr-o prelungire duminicala. Propun numele Luminica.

Nu prindeti sirenele de coada!

Sirenele de acoperis canta un jazz fin, pe care doar cunoscatorii il pot aprecia. Cand e vara, isi scutura cozile de apa si racoresc trecatorii. Cand e iarna, intra in apartamente, prin tevi, si fura paturi si paltoane, rochii din fetru si manusi. Orice le-ar putea incalzi. Multe isi pun sosete in maini pentru ca li se par mai frumoase decat manusile. Si poate pentru ca au mai multe degete decat se asteapta oamenii de la o sirena seducatoare.

Dar cele mai frumoase sirene sunt cele ce ies la iveala toamna, la marginea acoperisului. Sunt roscate si poarta pulovere verzi, din lana si solzi. Apar pe la mijlocul lui octombrie, cand e vremea infofolitului in guler de palton, a regretelor, a oftaturilor pe sub frunzele care pica in lumina felinarelor si a pasilor repezi pe trotuarele ude. Cand ploua marunt si rece si blana cainilor devine uda si zimtata, trecatorii grabiti pot auzi cantecele sirenelor de oras si bataile cu care acestea tin ritmul unei melodii triste, ca un planset, lovind in tigle cu unghiile lor lungi si sidefii.

Poveste de seara cu o morala cam chioara

La nr. 34 locuia un varcolac. Langa el, la 36, platea chirie un pitpalac. In zilele cu soare, varcolacul iesea in fata portii si juca fotbal cu un capac in timp ce pitpalacul iesea la geam, scotea o cutie argintie din buzunar si incepea sa prizeze tabac. Varcolacul era mare si gri, un adevarat malac, in timp ce pitpalacul - un pasaroi mic-mic, desi manca extrem de mult spanac. Erau atat de diferiti incat nimeni nu concepea ca ar putea sa fie prieteni. Poate doar cunostinte intamplatoare, asa cum se numesc cei cu care imparti o telecabina, o urcare cu liftul sau o excursie cu scoala, intr-o masina. Dar, cu toate astea, cei doi s-au apropiat, au discutat despre dragoste si politica si au lasat diferentele la o parte, la o placinta de rubarba si un cozonac cu mac.
Varcolacul era fericit, nu mai bea ca inainte foarte mult coniac iar pitpalacul renuntase la prietenia incompleta pe care o avusese inainte cu un rac. Diferentele i-au ajuns insa din urma in vacanta de vara, cand s-au dus sa faca plaja langa un lac. Era duminica asa ca era aglomeratie, nu mai aveai unde sa arunci un ac. Si nervii pluteau in aer, intrand in narile celor ramasi pe margine, carora situatia nu le era deloc pe plac.
Asa ca varcolacul s-a apucat sa faca ce stia el mai bine: sa urle, sa rage, sa muste si sa arunce cu umbrelute de soare in nudisti. Si lucrul groaznic s-a intamplat: in toiul crizei i-a dat si pitpalacului un bobarnac. Atat de jignit a fost casnicul pitpalac de acest oribil bobarnac, incat si-a bagat pe loc costumul de baie in sac si a plecat acasa. Iar varcolacul a ramas singur pe plaja pustie, cu buzele umflate in forma de colac. Varcolacul a inceput sa bea din nou coniac, pitpalacul l-a bagat din nou in seama pe rac iar vecinul de la nr. impar 35, un pupazoi exhibitionist, imbracat mereu intr-un negru parpalac sarac, a concluzionat: Nu te imprieteni cu un varcolac daca nu esti in stare sa suporti un bobarnac.

Z de la Zgruntaroi

Zgruntaroiul este de trei ori mai groaznic decat un zgripturoi. Si mult mai ascutit. Un dentist malefic i-a pus un fierastrau in gura lui neagra, ca un hau. Are doua serii de dinti mici si taiosi cu care toaca nervii oamenilor din autobuzele din Bucuresti, celor aflati in sedinte care dureaza mai mult de 2 ore, celor sculati mult prea dimineata sau celor care stau la coada la o administratie financiara. Zgruntaroiul este rau si nesimtit si ii place sa strice vietilor oamenilor nevinovati. Intra in pielea oricui, a ta sau a mea. Atunci cand simtiti asa, parca din senin, ca va enerveaza foarte tare un coleg, ca va vine sa-i puneti piedica unui prieten foarte drag sau sa-i spuneti iubirii vietii voastre sa se duca invartindu-se undeva, intr-un loc oribil, sa stiti ca tocmai ati avut in vizita un zgruntaroi nepoftit, care a scotocit prin toate camarile sufletului, a stat cu ciocatele lui pline de noroi pe biroul de lac al iubirii din voi si apoi a plecat trantind usa, lasandu-va pe voi sa stingeti miile de scantei si artificii nervoase.

G de la gogosar ambitios

A fost odata o gospodina care punea muraturi. Toata casa mirosea a otet si telina iar porumbeii sunau cu nesimtire la usa cerand boabe de mustar alb. Lucrurile mergeau struna pana cand din plasa a iesit gogosarul ambitios. Gogosarul ambitios nu voia sa fie murat. Era deja acru, cinic si avea un caracter oribil. Locul lui nu era intr-un borcan, ci intr-un scaun important, de manager sau presedinte. Poate chiar de imparat. Cand gospodina a ridicat cutitul ca sa-l taie in bucatati, gogosarul s-a umflat ca broasca rosie, gospodina s-a speriat si l-a aruncat pe geam. Gogosarul rautacios a nimerit intr-un camion, printre niste caramizi. Era fericit si ar fi baut ceva in cinstea evenimentului, dar n-avea la indemana nici macar un capacel de otet de mere. In sfarsit scapase de borcan, isi depasise conditia de gogosar si evadase dintr-un apartament de doar 3 camere. Lumea era a lui.
Cand a ajuns pe santier, gogosarul s-a rostogolit cu maiestrie pana in masina arhitectului. Unde a inceput sa invete meserie. Arhitectul asta era mult mai simpatic decat gospodina si explica clar si frumos. Treaba lui era sa ridice niste monstri din sticla in locul unor parcuri si cladiri vechi. Si a invatat gogosarul cat l-au lasat semintele pana cand a considerat ca stie tot despre constructii si arhitectura.
A participat la o licitatie, a castigat si acum ridica o cladire de birouri undeva prin centru. Iar atunci cand oamenii trec pe langa santier si spun lucruri urate, nemultumiti ca iar se construieste o cladire din otel, fara poveste sau forme frumoase, gogosarul scoate capul pe geam si urla la ei nervos: "Muraturilor!"

U de la urechi speciale

Urechile mele au inceput sa se trezeasca la realitate. Ori am din nou auz bun, ori devin varcolac, se stie ca varcolacii au auzul mai fin decat lupii. Am inceput sa aud zgomotul de ac care cade la cativa kilometri, torsul pisoiului intins pe un aparat de aer conditionat pe blocul de vizavi, fosgaitul perilor aspri de mustata ai cetateanului care bea cafea dintr-un paharel de plastic, scartaiturile curelelor de la blugii celor ce merg pe strada. Noaptea ma trezesc cu sentimentul ca sunt in mijlocul unui bombardament atunci cand pica frunzele din lamaiul bolnav si pot sa aud chiar si cum se desurubeaza singur un surub nepotrivit al mesei pe care sta calculatorul.
Sper totusi ca e vorba de o noua super-putere si ca nu devin varcolac. Pe langa multe alte defecte, varcolacii au par sur in urechi si nu vreau sa ma duc sa ma epilez in urechi, cred ca e foarte dureros.

R de la raceala ( povestea omului vesnic racit)

Omul vesnic racit nu mai arata de foarte mult timp ca un om obisnuit. Are parul mereu valvoi si incurcat, pentru ca sta mereu in pat, rapus de febra dar are ten palid si frumos pentru ca transpira mereu, ca un suedez intr-o sauna. Din nas au inceput sa-i creasca servetele, pentru ca si-a suflat prea mult nasul si in timp i-a crescut o glanda mentolata care secreta servetele de unica folosinta. Unii colegi, mai rautaciosi, nici nu-si mai cumpara servetele, vin si se servesc singuri din rezervorul lui.
Cand omul vesnic racit merge pe strada, servetelele albe de la nas flutura ca niste steaguri diafane, lasand in urma o aroma mentolata de eucalipt si paracetamol care aduce aminte de febra si gust acru de vitamina c, facandu-i pe cei din jur sa-si pipaie ingrijorati gatul "oare ma ustura si pe mine amigdalele?".
Omul vesnic racit e mereu un pic trist, un pic melancolic, pentru ca are mereu o bariera de corali rosii in gat. In loc de scheleti in dulap, are carcase de virusi puse cu grija pe umerase. Si atunci cand telefonul suna "haide sa ne imbatam" omul vesnic racit vede cu ochii mintii paharul de bere rece, simte racoarea lui in gatul lui usturator, si se cutremura, isi mai pune un fular si spune cu voce haraita "nu pot, iar am racit".

Valsul pisoiului Walter

Walter e unul din pisoii cu bun simt care nu s-ar aseza la cina fara sa poarte un elegant papion si nu ar intra intr-o casa fara sa se stearga pe picioare. De aceea ii e destul de greu sa-si gaseasca locul intr-un oras cu oameni nervosi si neglijenti, care poarta mereu ghete pline de noroi.
Povestea lui Walter are un inceput trist pentru ca prima lui familie a fost o familie de mitocani. Walter nu putea sa asculte Chopin si sa se reculeaga in sufragerie pentru ca toti cei din jurul lui se certau, injurau si-si turnau bere in cap. Cand mitocanii au intrat in provizia lui de bauturi rare si i-au baut singura sticla de sampanie Veuve Clicquot Ponsardin din anul 1890 care-i mai ramasese, Walter si-a pus in geamantan colectia de papioane, soareci si valsuri si a plecat unde vedea cu ochii. A fost o perioada neagra din viata lui. S-a iubit pe acoperisuri cu dame fara scrupule si a injunghiat adversari in dueluri groaznice si sangeroase. Si si-a pierdut 4 papioane preferate ( din care doua i-au fost in mod sigur furate in trenul de Viena, cat el dormea). Apoi a hotarat sa-si gaseasca din nou un camin. A devenit pisoiul unui filosof cam hedonist, al unui mecanic masochist, al unui barbos incoerent si al unui sef de gara decadent. De fiecare data trebuia sa plece pentru ca nu se potrivea deloc nici cu proprietarii caselor, nici cu casele proprietarilor. Cine ar putea sa traiasca mai mult de un an intr-o casa intunecata, carti rupte, oglinzi patate si canapele care nu fac parte din acelasi set cu fotoliile?
Asa ca Walter inca rataceste. Daca vedeti vreodata la geam un pisoi negru, cu papion la gat si valiza tocita in calatorii, lasati-l sa traiasca la dumneavoastra in casa, serviti-l cu un pahar de ceva bun, lasati-l sa rasfoiasca albumele de arta din biblioteca si incercati sa va schimbati un pic de dragul lui. Deveniti un pic mai nobili, mai burghezi, mai elevati. Si cumparati-va si voi un papion!

P de la pierdere

Dupa a vine p in alfabetul bizar.

A fost odata un om care se simtea pierdut oriunde s-ar fi dus si orice ar fi facut. Se simtea pierdut cand platea factura de la internet, cand cumpara castraveti, cand flirta cu fete dragute care purtau cizme imense si blanoase in picioare, cand se ducea la cinema sau sa bea cafea, cand gatea, lucra, adormea sau se certa cu prietenii. Avea impresia ca in el a crescut o padure foarte deasa prin care nu-si mai gaseste deloc urma. Pana si in vise se simtea pierdut, cautand un drum pe care nimeni n-avea chef sa i-l arate. Deja se obisnuise cu starea asta, asa cum te obisnuiesti cu o tuse dupa o raceala oribila, care nu se mai da dusa din gat. Si lumea din jurul lui se obisnuise cu figura lui palida si privire visatoare, pe care o mai vezi doar in ochii canarilor care au scapat din colivie si s-au mutat acum cu vrabiile in parc, dar au devenit nostalgici, pentru ca, asa cum s-ar putea banui, nici canarii nu-s cele mai usor de multumit fiinte de lume.
Si dupa ce a facut o gramada de tratamente homeopate, a luat pastile, a gandit pozitiv, negativ si neutru, a schimbat locul de munca de vreo 4 ori si s-a indragostit si dezindragostit cu viteza fulgerului, deci, dupa ce a incercat tot ce ziceau cei din jur ca ar merita incercat, omul care se simtea pierdut a hotarat sa faca un lucru foarte intelept si sa se piarda cu adevarat intr-o padure. A gasit cea mai deasa si putin explorata padure din lume si s-a afundat in ea. Si inca nu stim daca s-a gasit cumva. Vom afla probabil anul viitor, de la buletinul de stiri, daca nu o sa renuntam intre timp definitiv la televizor si o sa ne mutam si noi intr-o padure intunecoasa, dar linistita si racoroasa.

Povestea omului care locuia pe un tobogan

Viata lui era o continua alunecare si o serpuire fara sfarsit. Nici nu apuca sa ia o fata de mana ca trebuia sa-i dea urgent drumul, n-avea tihna nici sa bea un ceai, sa manance o tocanita, sa priveasca linistit stelele, sa se bronzeze uniforma sau sa creasca un caine. Era un om singur si rapid.
Si ca sa vedeti totusi ce om cum trebuie era, in loc sa se planga se gandea "cu toate astea, ce bine ca nu locuiesc intr-un bob pe un deal inghetat, probabil mi-as fi spart nasul de vreo 4 ori pana acum".
Tot ce-si dorea el ( va rog sa nu radeti) era sa poata sta locului intr-o minunata seara de primavara si sa-si bage nasul intr-un brebenel, sa sara de pe un picior pe altul si mai ales, da, mai ales, sa poata urca pe o scara fara sfarsit. Sa urce greu, treapta cu treapta, impotriva unui vant puternic, sa mearga mereu in sus. E ceva normal: toti oamenii care o iau in jos se satura invariabil de asta si simt dorinta de a schimba cursul si de a se duce-n sus.
In timp ce aluneca el asa mereu, luand mereu metoclopramid pentru ca viteza ii provoca ameteli si greata, nu se putea opri insa din gandit "oareo sa fiu mereu omul care aluneca pe tobogan si n-are ce sa faca in privinta asta?"
Bineinteles ca ar fi putut astepta. Poate, cine stie, toboganul avea sa ajunga la sfarsit la un moment dat. Dar daca locuia pe un tobogan infinit?
Asa ca si-a luat inima in dinti si a pus frana pana cand de sub calcaiele lui julite de atata alunecat au iesit scantei aurii, s-a proptit in maini si a sarit peste marginile toboganului.
Si s-a pomenit ca aterizeaza - unde credeti? Intr-un bob care aluneca pe un deal inghetat, bineinteles. Viata unui om care locuia la un moment dat pe un tobogan nu e cu mult mai norocoasa decat viata unui om obisnuit asa ca regula " de ce ti-e frica nu scapi" se aplica si lui.
Numai ca el n-a ramas in bob. A sarit si de acolo si a nimerit intr-o masina cu franele stricate, apoi intr-o racheta, apoi pe o cometa. Pana cand a ajuns pe un vapor.
Unde poate fi gasit si in ziua de azi. Ia in continuare metoclopramid, pentru ca are rau de mare, lucrurile nu-s in continuare perfecte, dar ii convine de minune unde e acum. Ritmul e lent, pescarusii sunt niste vecini decenti, creste brebenei intr-un ghiveci cu nisip de pe fundul oceanului, are o foca drept animal de companie si o sirena ii pregateste tocanita de peste la fiecare pranz. Din cand in cand se urca pe scara catargului si are impresia ca a ajuns pe cel mai inalt varf de munte.

( disclaimer: aceasta nu e o reclama la metoclopramid. desi mi-ar placea ca reclamele sa fie asa)

O poveste infometata pentru copii infometati

A fost odata un om care avea musafiri. Asa ca, dupa ce a iesit de la serviciu, s-a dus sa cumpere paine. A iesit apoi din brutarie cu peste 30 de painisoare ( explodau plasele in mainile lui de atatea painisoare aurii) si a luat-o agale spre casa, gandindu-se fericit la miile de sandvisuri pe care urma sa le faca pentru dragii lui musafiri.
Pe drum insa, painisoarele au inceput sa dispara. Una a incaput perfect in gura unui caine urias care nici macar n-a zis multumesc, alta in mainile a doi golani care se tineau de brat si voiau neaparat sa prade pe cineva, o painisoara a alunecat intr-un canal, in coltii unui mare crocodil in existenta caruia nimeni nu crede, altele au fost furate de un spion invizibil, de un ninja incredibil si de o florareasa care se plictisea, umpland vazele de flori la cismea. Un snop de painisoare a fost secerat de un mic taifun caruia meteorologii ii neaga existenta pana si in ziua de azi si alt snop de painisoare s-a pierdut in negura timpului, atunci cand omul nostru a trecut din greseala printr-o gaura neagra, pe bulevardul Lascar Catargiu.
Asa ca atunci cand a ajuns in sfarsit acasa, omul nu mai avea nicio painisoara. Nu mai avea nici macar plasele, sa adune firimiturile de prin ele. Casa era deja plina de musafiri, toti cu urechile lungite, marite si albastrite de foame. Si cand l-au vazut pe om intrand cu mainile goale, incercand sa le ascunda golul in buzunare, un vaiet prelung s-a auzit din burtile elegantilor musafirilor flamanzi si acestia s-au napustit asupra lui.
Dar aceasta nu este o poveste cu canibali, asa ca nu, musafirii nu si-au mancat gazda. Dar era cat p-aci.

Despre spaimele unei fiinte care nici macar nu are o denumire stiintifica

In fiecare trompeta, trombon, teava sau nas salasluieste o mica vietate careia ii place sa stea doar in curent. In acel iures de du-te-vino pe care-l cunoastem cu totii din autobuze si metrou. Asa se simte ea fericita si utila, in vuiet si harmalaie. Pentru ca n-are nimic de facut, tropaielile celorlalti ii dau un scop. Cand e prea liniste, ii tiuie urechile si incepe sa se teama pentru ca ramane doar ea cu sine insasi. Si asta nu-i place, sa descopere ceva despre ea, sa locuiasca un timp in ea si sa vada cum e. Sa vada ca e doar o mica fiinta ciudata care traieste intr-un loc bizar si poate nu e asta ce si-a dorit. Mai bine in zgomot, in galagia care acopera gandurile si face zilele sa treaca repede.