Buletin ornitologic

Strigatele pescarusilor se impart in 3 categorii de sunete:
- planset de bebelus sinistru, care apare de dupa o perdea neagra, intr-o casa bantuita, si-ti provoaca un atac de cord.
- raset de vrajitoare, calare pe o maimuta zburatoare
- om extrem de enervant, care te striga mereu: hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei. Si chiar daca te intorci la el si zici "ce-i", el o sa-ti raspunda tot cu "hei".

In alta categorie intra si vulpea asta polara, care se prapadeste de ras, cu voce de pescarus.

Ceai verde pentru o viata un pic mai roz

   Tot cautam pudra Matcha. Si tot nu gaseam, pentru ca e foarte scumpa si nu voiam sa dau un milion pe 100 de grame. Si, asa cum se intampla de obicei cand imi doresc ceva, m-am trezit cu un mail de la Claudia. Claudia are o ceainarie online, www.delicecorner.ro, cu tot felul de ceaiuri pe care nu le gasesti prin alte ceainarii si multe alte lucruri delicioase, de exemplu deserturi raw. Si avea bineinteles si Matcha japoneza, la un pret cumparabil. Pe care eu am pus-o intre timp in prajituri ( nu puneti doar o lingurita de matcha, cum zic unele retete, puneti 2, ca altfel nu se simte deloc), paste si salate si-mi vine sa o pun peste tot, chiar si in baie :)).

   Asa ca in dimineata asta mi-am facut un ceai cu pudra Matcha si m-am simtit din nou zen. Pentru ca iar am avut o perioada furtunoasa. Si cand vine furtuna peste tine, e important sa fii calm si sa nu-ti lasi mintile sa fie luate de vant.

Ceva frumos, handmade

Imi plac la nebunie lucrurile handmade: da-mi covoare handmade, rochii, oale, cani, roboti, bijuterii, chiar si oameni handmade, si nu-mi mai trebuie nimic, nu mai intru in niciun magazin si dau banii cu cea mai mare placere.
Iar daca-mi dai tot felul de creme cosmetice in borcane mici si pictate colorat si minunat, atunci chiar ca e totul bine in lumea mea.
De fapt, cred cu tarie intr-o teorie handmade care zice asa: Daca treci prin ceva urat, sau te simti inutil, sau poate ai devenit foarte plictisitor, pune-ti mainile la treaba si fa ceva, orice, oricat de mic. O sa devii imediat un creator si o sa te simti din nou indreptatit sa ai un loc in lume.
Luna asta am primit de la Cristina, Handmade Sister, un mic set de cosmetice facute acasa chiar de ea si puse in cele mai dragute borcanase, pictate delicat tot de ea. Pentru ca am incercat si eu la un moment dat sa-mi fac parfum de casa, apoi crema de fata de casa, apoi balsam de buze de casa si fiecare incercare s-a soldat cu rezultate dubioase, uneori chiar monstruoase, apreciez si mai mult atunci cand altii fac asta si o fac bine.
Produsele mele preferate sunt balsamul de buze si crema de maini. Imi place ca le lipseste parfumul ala puternic si comercial, in schimb miros a ceara, a albine, a plante. Iar borcanasele colorate sunt atat de dragute incat o sa le transform dupa ce termin cremele in cutii de bijuterii pentru cerceii mei mici si desperecheati. Si mi s-a facut pofta sa pictez si eu pe sticla ceva colorat. In ultima vreme am fost cam prea alb-negru. :)

Citeste pentru doi

Cand sunt foarte, foarte, foarte suparata, de cele mai multe ori pentru ca viata mi-a aruncat in cap ba cu un butoi, ba cu o sticla, ori un munte pitic de 14 kile, ma strang in pat, ma fac mica mica de tot si-mi citesc cu voce tare Cartea cu Apolodor, pinguinul din Labrador. Functioneaza la fel de bine ca 100 de strangeri in brate.
Imi place sa citesc si sa mi se citeasca si daca o sa am un copil o sa-i citesc toate povestile de pe pamantul asta + atlase de botanica, zoologie si mineralogie ( bietul copil). Daca sunteti si voi ca mine, Booktopia, reteaua sociala prietena cu cititul, va cheama sa Cititi pentru doi - unui copil caruia nu are cine sa-i spuna povesti sau unui batran care nu mai are pe nimeni. Nu e un proiect frumos?

Cadou - cuvantul care deschide toate usile

De vreo 2 ani incoace m-a cuprins febra cadourilor facute fara niciun motiv. Am facut si am primit atat de multe cadouri incat am avut impresia la un moment dat ca am inventat un circuit nou al lucrurilor in natura.
Imi plac cadourile mici, luate din magazine mici si bizare, din orase de provincie, sau pur si simplu de la supermarket. Te duci repede sa cumperi un suc si vezi brusc si o inghetata in forma de raton, nici nu stiai ca exista asa ceva, normal ca trebuie sa o duci repede acasa, in vizuina, la omul care iubeste ciudateniile.
Imi mai plac cadourile medii, cand primesc ceva ce-mi doresc dar tot aman, pentru ca am prostul obicei sa aman lucrurile de care am nevoie. Sunt cadouri care costa ceva mai mult, un parfum cu nume ca Libelula din Paris sau farfurii care prind mereu bine in bucatarie, pentru ca eu nu reusesc sa strang mai mult de 4 farfurii la un loc, genul de c adouri ce nu sunt spontane, dar nu-s nici chiar atat de scumpe incat sa ma simt prost ca le primesc.
Si mi-ar placea sa primesc la un moment dat si cadouri mari, cum sunt "cadourile-experienta" de la Originalo, genul de cadouri pe care le primesc mereu personajele din filme, de care eu insa n-am prea avut parte. Dar nu ma plang, mai e timp. :)

Hotelul far' de timp

   Ieri seara, am vazut trei microbisti dinamovisti ce alergau disperati catre stadion. Intarziasera la meci si unul din ei urla catre altul: " de ce mai tii ceasul ala idiot daca ramane mereu in urma cu un minut, arunca-l si ia-ti unul bun". Erau asa suparati din cauza acelui minut pierdut. Poate pe buna dreptate. Acel minut poate fi foarte valoros, intr-un minut poti sa pierzi inceputul unei batai pe cinste sau cel mai minunat gol pe care l-ai vazut in viata ta.
   Daca n-am avea timp, probabil am masura totul in batai de inima, batai din palme, dus-si-intors, buna si pa, nu si da. Probabil ne-am intinde mai mult decat ne tine plapuma in fiecare zi. Fara ceas, eu nu as mai ajunge mereu mai devreme cu cateva minute inainte de intalniri si nu as mai pierde timp valoros calculand in minute si ore cat mai e "...pana la momentul x". Si am trai cu totii, dupa cat ne duce firea, intr-un trecut continuu, prezent continuu sau viitor continuu. Si ne-am apuca sa facem ceea ce ne trece prin cap exact atunci cand ne vine in minte. Adica ne-am arunca in neant ca niste parasutisti cotidieni care nu stau sa se mai uite daca au parasutele in spate.
      Nici nu stiu de ce barfesc acum timpul cu atata rautate. Adevarul e ca-mi plac uneori ceasurile, mai ales cele neserioase si urate de microbisti, care raman in urma sau o iau inainte si care nu tin cont de viata omului, pentru ca sunt niste mici escroci de timp. Si-mi pare rau ca uneori imi tin ideile la coada si le randuiesc dupa ceas: sa nu vina in somn, ca le uit apoi, sa nu vina in dus, ca nu am carnetel de idei rezistent la apa, sa nu vina la bere, pentru ca tind sa le vad prea frumoase si sa ma dezamageasca cand ma trezesc, sa nu vina prea tarziu, cand ceasul arata miezul noptii, pentru ca am tendinta sa le scurtez ca sa ma duc sa ma culc.
   Asa ca m-am entuziasmat cand am vazut ca va exista un hotel pentru cei ce vor sa iasa in afara timpului si sa nu mai tina cont de astfel de repere. E un hotel inventat de experimentalistul Grolsch, numit Experience Hotel, in care vor fi cazati 14 oameni creativi ce-si vor putea vedea de treburile lor creative fara sa mai auda tic-tac-ul ticalos in urechi. Iar noi vom vedea apoi la final intr-un documentar cum a decurs experimentul si daca o lume fara timp e frumoasa si posibila.
   Imi imaginez de pe-acum o cladire in forma de pendula, fara cifre si limba, in care vor intra cei 14 fardeceasonauti, nu inainte de a-si lasa ceasurile de mana in hol, intr-un seif cu cifru. Si care vor inventa ceva. Poate chiar tinerete fara batranete :)

Aici locuieste dl. Yeti.

Cineva fara nume a cerut o poveste despre un urs alb care iubeste ceaiul cald si scrisorile scrise de mana. Dar va primi o poveste polara despre Yeti care s-a mutat in Floreasca :)).

Cand Yeti, omul zapezilor, s-a mutat in Bucuresti, prima lui grija a fost sa-si transforme apartamentul din Floreasca intr-un frigider. Si-a facut din calorifere masute de cafea, a scos robinetele de apa calda si le-a pus intr-un borcan pe post de flori argintii, soba din sufragerie a devenit o mini-biblioteca iar aragazul – dulap de farfurii. Pentru ca Yeti nu prea avea bani pentru intretinere si nici nu suporta prea bine caldura. Transpira foarte tare, se usca foarte greu si nu miroase prea placut. Nimanui nu-i place sa aiba parfum de sosete de lana murdare si ude, nu-i asa? Si deodorantul pentru oamenii zapezilor inca nu s-a inventat.
Vecinii lui insa au bombanit. Doamna de la nr. 16 s-a plans administratorului ca vine frig prin perete de la dl.Yeti si ca ea are o colectie de cactusi rari chiar langa acel perete, colectie care nu poate fi mutata pentru ca acesti cactusi rari au nevoie de lumina de estica.
Apoi, domnul de la nr. 14 s-a plans ca Yeti vorbeste prea tare. Ca el e profesor de pian si are nevoie de liniste ca sa auda inspiratia muzicala venind din tavan. Dar ca, in loc de muzica, prin tevi vine vocea groasa a lui Yeti, care pur si simplu striga, nu vorbeste la telefon. Sa-i spuna cineva ca intr-un bloc de oameni cinstiti nu te porti ca-n pestera!
Cand Yeti si-a plantat brazi in balcon, vecina de jos s-a vaitat ca brazii atrag veverite care-i arunca in cap cu conuri si-i fura zacusca pusa la racit pe pervaz.
Administratorul nu mai stia ce sa faca ca sa-i impace pe toti. Mai ales ca Yeti era var prin alianta cu sotia lui si nu voia sa aiba probleme in familie, tinandu-le partea locatarilor.
A venit insa iarna si o minune s-a intamplat. A nins mai mult ca niciodata, zapada a ajuns pana la etajul 5. Toata lumea a ramas blocata in casa, cu provizii alcatuite doar din gogonele si gem de gutui. Pana cand, deodata, usa de la lift s-a trantit de perete si a iesit Yeti cu o lopata uriasa, de profesionist. Intr-o ora, toata zapada era stransa intr-un iglu mare, cu un bar lucios de gheata, unde Yeti dadea din partea casei ceai cu rom, ca sa-si incalzeasca vecinii inghetati, dar fericiti sa se vada scosi din necaz. Dupa aceasta intamplare, toti vecinii si-au schimbat parerea despre Yeti. Ba chiar doamna de la nr. 16 i-a facut cadou unul din cactusii ei, pe care Yeti il tine acum la soare, intr-un cornet de inghetata, la geamul cu lumina estica.

Bonus: am scris despre o fobie inexistenta pe Fishington Post. Nu e chiar poveste, dar poate va place :)

Supa ca declaratie de dragoste

Sper ca la un moment dat sa-mi doresc si sa am ocazia sa gatesc supa perfecta, supa vietii mele. Va fi o reteta clasica, probabil cu taietei facuti in casa sau cu galuste mari si pufoase ca norii vorbitori din cartile pentru copii. Va fi pentru cineva pe care il voi iubi ca-n filme, pentru ca nu faci supa pentru oricine, oricand si doar asa, ca sa te afli in treaba. Supa trebuie facuta pe un aragaz oarecum patat, deloc perfect curat, cu ochiuri nici prea mari, nici prea mici, trebuie sa pluteasca prin ea stele galbene si planete din patrunjel si apoi pusa intr-o farfurie alba, in fata cuiva care va aprecia asa cum trebuie cea mai perfecta supa din lume. Cred ca e cel mai frumos mod de a-ti declara dragostea pentru cineva; nu cu un pahar de vin, sampanie sau gin, ci cu o farfurie cu margini dantelate plina ochi de supa fierbinte.

Nu uitati de Soupnights, proiect pus la cale de Tara. In seara asta gatesc Dan Dumitrescu si Gianina Corondan, sambata gatesc eu impreuna cu baietii de la Vita de Vie si duminica Adi si Liana Stanciu. Vom vinde supa si vom strange bani pentru sectia de oncologie pediatrica a Spitalului Clinic Marie Curie. Supa va iesi sigur foarte buna pentru ca va fi de fata si o maestra a supelor, Violeta de la Violeta's Vintage Kitchen.

Concurs

Pentru ca se fac 4 ani de cand Eugen si Tudor i-au creat pe Fredo si Pidjin, are un loc un concurs. Premiul cel mare: un tricou pictat de mana, cu cei doi porumbei malefici. Premii mai mici: 30 de tricouri din seria LiveEvil. Tot ce trebuie sa faceti este sa scrieti un post pe blogul vostru despre unul din episoadele comicsului si trimiteti postul la richard.pidjin at gmail.com. Scrieti cum vreti: de rau, de bine, comentati-l, rescrieti-l etc. Deadline: vineri, 29 mai. Juriul ( eu, Razvan Exarhu si eCostin) va alege apoi un castigator. Good luck :)

Amfiteatrul cu bloguri

Uite ce au pus la cale cei de la Team Work:

A fost odata ca niciodata... nu un print si o printesa... ci o idee! Si aceasta idee s-a făcut blog nu dupa ce s-a dat de trei ori peste cap, ci prin minunea unui clic! Si crestea blogul nostru intr-un an cat altele in 10! Si a crescut mare-mare si apoi a facut bloguri mai mici. Si blogurile cele mici au făcut alte bloguri mai mici...si asa a aparut blogosfera!! !

Te invitam sa dai si tu (b)log on la aceasta noua dimensiune alaturi de Amfiteatrul Deschis Team Work!

Vino joi (14 mai), vineri (15 mai) si sambata (16 mai) de la ora 18:30 la Orange concept store sa descalcim itele acestei povesti miraculoase!

Joi, 14 mai, Andrei Rosca o sa abordeze enigma din prisma bookblog.ro si o sa ne explice daca este sau nu cultura un ingredient miraculos al virtualului.

Vineri , 15 mai, Mihail Musat o să ne spuna cat de buna e lumeabuna.ro, fie ea virtuala sau reala.

Sambata, 16 mai, Adrian Ciubotaru (ro) și insasi persoana mea vor infrunta marea dilema: real(personal) Vs virtual.

Intrarea este libera.

Echipa Amfiteatrul Deschis Team Work
www.teamwork.org.ro

Partener : Orange (www..orange.ro ) , Print Express

Parteneri media : www.bizcampus. ro , www.studentie. ro , www.metropotam. ro

De ieri, azi si maine

Mara e intr-o situatiune disperata. Niste pisici si mari si mici au pus stapanire pe casa ei. Si oricat ar iubi ea pisicile, nu poate locui totusi cu o turma pufoasa in casa. Asa ca daca luati un pisic mic, hai maxim 2 :)), ati face o fapta tare buna. Uite aici portretele lor robot cu poza cu tot.

Pana una-alta, ca tot va ziceam eu cum mi se indeplinesc dorintele, uite ca d-abia ce mi-am dorit, ca am si primit un telescop. Un motiv in plus sa-mi caut o casa si mai frumoasa, de la fereastra careia sa se vada si un petec de cer cu stele cu tot. D-abia astept sa dau petreceri nocturne cu tema astronomica, atunci cand sunt eclipse de luna sau ploi de stele, sa chem oameni la un pahar de vin si o lentila de telescop. Multumesc mult, Mihaela! :)

Simt cum se apropie si aurora boreala, parca o si vad dupa colt, asteptandu-ma.

Intre timp pot sa va spun ca scrisul unei carti pentru copii mici este cel mai frumos lucru din lume. Ma simt tare norocoasa pentru ca pot face asta :) Nu am fost niciodata mai senina, linistita si fericita ca acum. Problemele s-au ingramadit toate intr-un colt, s-au micsorat si nu mai musca aproape deloc.

Dau mai departe ce mi-a placut

Un articol foarte frumos din NY Times.
In 2001 Jean Paul Belmondo a suferit un accident cerebral care l-a lasat pe jumatate paralizat, in carje. A acceptat sa mai joace intr-un film, "A man and his dog", cu o singura conditie: sa-l arate asa cum e acum, batran, bolnav si neputincios.

Sarbatorile m-au prins nelinistita si agitata, n-au facut decat sa ma agite si mai mult. Nu poti sa obligi linistea sa intre in capul plin de idei. Imi plac mult oamenii din jurul meu, uneori nu dorm noaptea gandindu-ma plina de panica "o sa-i pierd". Parca sunt niste prieteni imaginari care au devenit realitate. Cumva ca-n "The Velveteen rabbit". Si mai recomand si "Crocodilul Ghena si alte povestiri" daca o gasiti prin anticariate.

4 filme vazute recent care mi-au placut mult, mult:
In search of a midnight kiss - cel mai sincer film romantic vazut in ultima vreme, atmosfera de NY desi se petrece in LA, nu neaparat cu happy-end, dar nici cu sad-end.
The good life - unii il compara cu Donnie Darko, eu nu stiu de ce. Are un sfarsit minunat.
The go-getter - road movie, atmosfera de poza Polaroid.
It's all gone Pete Tong - am tot amanat sa vad filmul asta pentru ca era vorba despre un dj, in sfarsit l-am vazut si am ramas :-o.

Si un mic interviu cu mine, luat de cireasa pana la urma tot pe messenger, pentru ca atunci cand ne-am intalnit special pentru asta, atat am ras si am palavragit incat nu ne-a lasat inima sa mai lasam timp si pentru lucruri oficiale. Si sunt datoare si cu un link, pentru ca zic undeva pe acolo de o rochita rosie de vara, cu om de zapada, primita cadou de la Luminitza. Ma gandesc serios sa imbrac vara numai haine cu motive artice, fulgi de zapada, reni si oameni cu manusi si patine si iarna haine cu cirese, mere rosii, flori si alte lucruri insorite si varatice.

Ornitologic

Filme radiografice cu pasari rasufland

A existat o perioada in care vrabiile aproape disparusera, apoi au aparut din nou in forta. Cand isi fac cuiburi, vuiesc toate blocurile si se bat pentru orice crapatura in zid care pare mai ferita si calduroasa. Ciorile si corbii devin vizibili mai ales toamna si iarna, in rest probabil pleaca in vizita pentru ca sunt destul de rare la vedere. Mai apar doar in dupa-amiezele sinistre de vara, cand canicula soarbe vlaga din fiinte. Atunci stau in copaci uscati si le sticlesc privirile a paguba.
Pitigoii - mai ales la sfarsitul iernii. Pescarusii si albatrosii se vad cel mai bine noaptea sau pe cerul de fantana, niste dungi groase albe-argintii. Penele de paun se zice ca aduc ghinion in casa. Mi-as face mp3-uri cu cantecul mierlei. Mi-ar placea sa inregistrez un colibri zburand deasupra unei lingurite cu miere. Porumbeii din oras s-au transformat in gaini mari si grase, si-au pierdut instinctul de conservare undeva, prin parcarea cu masini stinse.
Ce mi se pare fascinant la pasari sunt ochii lor vii, picioarele subtiri, cu piele uneori solzoasa, cu gheare in care poti vedea, daca sunt roz, sangele. Niciodata nu stau locului si daca nu le poti vedea intotdeauna, in mod sigur le auzi, sunt ca niste ghemotoace de puf in care au fost invelite de-a valma consoane si vocale tipate. Cand tii in maini o pasare care se zbate, realizezi cata putere poti sa ai de fapt si cat rau ai putea face daca nu ti-ai impune limite.

Robotelul care nu cerea niciodata indicatii

Un proiect foarte interesant.
Tweenbots sunt robotei ce calatoresc prin oras, bazandu-se pe ajutorul oamenilor de pe strada. Destinatia lor e scrisa pe steag, ei stiu sa mearga doar inainte, in linie dreapta, dar pana acum nu s-a impotmolit niciunul in vreo groapa.
Experimentul asta artistic ma face sa mi-l imaginez intr-un mod foarte optimist in Bucuresti. Imi si imaginez un robotel din asta mergand vitejeste prin zona pietei Obor. Cineva i-ar vinde un telefon mobil, o precupeata i-ar da un mar asa, doar pentru ca e dragut, cineva l-ar salva de niste caini nemanierati, altcineva i-ar da indicatiile corecte la metrou, la Victoriei, unde e foarte complicat, poate chiar l-ar conduce pana afara, la suprafata.
Si cand ma gandesc ca robotelul ar ajunge neatins la destinatie, ma bazez si pe o alta intamplare. Am vazut acum putina vreme un caine mic, care sigur avea stapan, ce facea cumparaturile pentru cineva si ducea un pachet nou-nout de biscuiti in gura. Pe care nu a incercat nimeni sa i-l fure.

Locul de joaca

Locul de joaca a fost primul loc unde am invatat ce e de fapt viata sau mai bine zis la ce sa ma astept de la viitor. A fost primul loc unde am invatat ce e de fapt singuratatea intr-un loc strain si cum sa fiu pe cont propriu.
A fost locul unde ma duceam uneori cu cea mai mare placere sau cu cea mai mare spaima.
Uneori nu voiam sa calc pe acolo pentru ca ma temeam de fetita care-mi fura lopatelele, alteori imi venea sa fug cand vedeam bila cea imensa si frumos colorata, in interiorul careia era insa intuneric si zvonurile ziceau ca orice copil care intra acolo pateste ceva rau, poate chiar dispare, uneori d-abia asteptam sa ma duc si sa creez turnuri din nisip, alteori plangeam pentru ca din cauza ploii sau plictiselii, bunica ma lua acasa dupa doar 10 minute de joaca. Cel mai bine ma simteam atunci cand schimbam parcul si ajungeam intr-un loc de joaca nou, cu copii necunoscuti si leagane mult mai interesante si colorate.
La locul de joaca am invatat ca pot sa fiu foarte curajoasa, atunci cand m-am dat prima oara pe toboganul imens, cu scari lipsa, tot acolo am invatat cum sa-i infrunt pe copii agresivi si, de multe ori, cum sa ma feresc de falsii tovarasi de joaca, care te placeau doar pentru ca tu aveai cea mai noua si frumoasa trotineta, am aflat ca nu-s buricul pamantului, ca e mai frumos cand imi impart jucariile, ca uneori e nevoie sa alerg dupa alti copii ca sa-mi iau jucariile inapoi, ca jocurile cele mai frumoase se nasc in minte si nu e nevoie de jucarii sofisticate pentru ele ci, din contra, cu cat e mai scumpa si sofisticata o jucarie cu atat ucide mai repede cheful de joaca, am invatat sa risc si sa ma aventurez in acele colturi mai umbrite ale coltului de joaca, din ce in ce mai departe, desi copiii imi ziceau sa nu fac asta, sa stau cu ei, in soare.
Si da, am intrat si in bila unde copiii dispareau. Inca nu mi s-a intamplat nimic atat de rau incat sa spun ca da, zvonurile erau de fapt adevarate :).

Locuri de joaca frumoase, bizare, interesante sau pur si infricosatoare puteti vedea
aici
aici
si aici.

Lista de dorinte materiale

Eu cred ca in momentul in care iti pui o dorinta, dorinta iese de undeva dintr-o crevasa, vine inspre tine si incepe sa-ti dea tarcoale, invartindu-se in cercuri largi in jurul tau pana cand te gaseste intr-o zi deschis si da buzna. Dar mai intai trebuie sa o scoti din minte si sa-i dai o forma. Pe hartie merge cel mai bine. Asa ca eu cred in listele de dorinte si merg mereu inconjurata de roiuri de dorinte. Important e sa nu scrii niciodata siruri atat de lungi incat sa le uiti si sa le pierzi pe drum. Trebuie sa fii serios cu ceea ce-ti doresti! Asa ca:


De cand mi-a dat Vlad linkul asta, mi-au ramas gandurile la aceasta Leica alba, scumpa si rara. Nu cred ca un inel cu diamante mi-ar atrage la fel de mult privirile!
Vreau sa vad aurora boreala.
Vreau sa fac portelanuri, pe care sa le pictez manual.
Vreau un telescop.
Dorintele care costa bani sunt cel mai usor de indeplinit asa ca trebuie doar sa am rabdare. Daca vreau, pot fi cel mai mare maestru in economisit bani.

Gasitorului, nicio recompensa

Ai mei m-au invatat cand eram mica sa nu iau nimic din ce gasesc pe jos. Si mi-a intrat asta in cap mult prea bine. Poate ar trebui sa ma dezvat, oricum nu cred ca pe jos se gasesc cei mai periculosi microbi din lume. Iata ce as fi putut colectiona cel mai mult pana acum: carti de joc si poze mici, de buletin. Din nu se stie din ce motiv, gasesc aproape saptamanal carti de joc pe jos, mai ales trefle. Pentru ca am obiceiul sa gasesc o explicatie pentru tot, ma gandesc ca o dama de trefla ca mine nu poate sa atraga decat trefle. Cat despre poze de buletin, am vazut langa o roata de masina zeci de astfel de poze, alaturi de niste triunghiuri si sfere de hartie gri, decupate cu grija. In poza era o femeie in varsta, incruntata si tunsa scurt. Era ceva inspaimantator in atmosfera strazii cu poze mici, imprastiate. Putin mai incolo un vagabond imbracat in negru, cu palarie lucioasa, statea sub o bolta de vita de vie si imbrancea trecatorii.

Look at me, a collection of found photos
Si, fara legatura, o fotografie cu o duna de nisip de pe Marte. Acolo nu gasesti prea des poze pe jos, sunt toate ingropate. De aici.

Fotografiile din revista trec, amintirile raman

Mie nu-mi place sa fiu fotografiata. Nu ma simt in largul meu. Sunt o persoana care se foieste mult in interior si cand stau sa pozez ma simt falsa.
Ori de cate ori mi se propunea sa apar intr-o revista ( datorita blogului, sa nu credeti ca din alt motiv), cand auzeam de photoshooting il scoteam pe "nu" din buzunar foarte vesela. Nu e cel mai urat lucru din lume, dar sa fii machiat , coafat si pus sa zambesti la comanda mi s-a parut plictisitor asa ca nu am mai vrut sa repet.
Asa ca atunci cand Adriana mi-a scris intrebandu-ma daca nu as vrea sa apar intr-un articol in Marie Claire ( tot datorita blogului, ce credeati?), eu am zis ca ok, bine, dar ca sper ca asta nu implica prezenta unui fotograf. Dar bineinteles ca implica :)).
Numai ca Adriana stia ea ce stia. Asa ca m-a momit cu Alex Galmeanu, pe care eu nu-l cunosteam, dar cand i-am descoperit pozele, i-am pus repede blogul in blogroll, ca o cotofana dornica sa colectioneze cat mai multe obiecte frumoase si lucioase ce sunt.
Si cred ca a fost cea mai frumoasa sedinta de fotografiat la care am luat parte pana acum ( e drept, nu am luat parte la prea multe). Chiar daca asta a insemnat sa stau afara in frig, sa sar un gard foarte inalt in mod ilegal (avand in acelasi timp grija sa nu rup rochia de arlechin milionar pe care o purtam) si sa fac poza stand printre mormane de gunoaie. Si cu toate astea, chiar mi-a placut foarte mult, pentru ca atunci cand fotograful are atata grija de tine si te face sa razi si iti curata locul de gunoaie, pentru ca tu sa stai cat mai comod, si stii ca in mod sigur nu o sa cazi in cap de pe gard, pentru ca sta pe pozitie, gata sa te prinda, tot ce e urat dispare si ramane doar placerea unei experiente frumoase. Si in fata camerei m-am simtit eu insami, nu m-am mai simtit falsa. Si nici nu mi-a trecut prin cap sa fac mofturi ( prea multe :))).
Asa ca va pot spune ca atunci cand vedeti o fotografie reusita, sa stiti ca este meritul fotografului in proportie de 99,9%. Iar Alex Galmeanu este acum oficial fotograful meu preferat :)

Verde

Pentru ca ma gandeam ieri ca am ajuns sa ma bucur de niste tufe puse pe marginea soselei ca de un cadou facut special pentru mine.
Pentru ca trebuie sa ma dau vara cu crema cu crema cu protectie solara inainte sa ies din casa, altfel ma umplu de pete.
Pentru ca se rad de pe fata pamantului parcuri si se ridica cladiri monstruoase si uneori ma zapacesc si ma intristez in atata gri.
Pentru ca in jurul nostru e foarte, foarte, foarte mult gunoi (d-abia astept sa scriu postul urmator, voi povesti o intamplare draguta, dar plina de gunoi :))
Si pentru ca e un ONG transparent si serios.
Eu m-am hotarat sa dau 2% pentru Mai Mult Verde.
Daca vreti sa ne sprijiniti, trimiteti si voi clipul mai departe :)

Frumuseti

Mai multe vulpi aici
Iubesc vulpile, cu figurile lor sirete si pasul lor furisat, seamana cu niste femei roscate blestemate sa fie mult prea feminine pentru firea lor focoasa, par ca au ghetute cu nasturi demodate si haina de bun gust, croita din linii simple, de foarte mult bun gust, cu aerul lor umil, dar totusi demn, de aristocrate scapatate. Par ca se gudura cand merg, dar totusi nu s-ar gudura niciodata pe langa un stapan, sunt crude, dar nu sunt cele mai crude animale.

Julie Kuceris

Iubesc demachierea intr-o baie calda, plina de aburi, de hotel. Demachiantul alb ca laptele si parfumat intra in ochi si ustura fata uda, dar apoi o lasa curata si roz si ma simt ca intr-un happy end. Imi plac camerele de hotel civilizate, unde simt ca nu sunt acasa, dar ma simt in siguranta. Intru in mediul neutru, unde se simt toti oamenii trecuti, imi imprastii lucrurile pe noptiere si mese cu pahare de apa intoarse in jos si totul devine prietenos in jurul meu si se simte ca Eu locuiesc acolo, nu altcineva. Cuceresc un spatiu care nu e de fapt al nimanui, ca o planeta fara viitor. Fara responsabilitati, fara pregatit masa, doar stat la caldura, imbaiata si fericita, uitandu-ma la televizorul mic, care prinde foarte putine posturi tv.

Kevin German

Iubesc cantatul cocosilor, oricat de des si de tare ar canta, nu ma deranjeaza, curiozitatea gainilor pe care toti copiii le plac desi nu poti inventa multe jocuri cu o gaina, sunt mame pline de pene care nu stiu mare lucru in afara de binele puilor lor, par severe si darze, dar totusi isi lasa puii sa li se suie in cap, sunt una dintre speciile cele mai chinuite de om. Daca intri intr-o ferma avicola de stat nu mai vrei sa mananci apoi carne de pasare.

Un altfel de rezumat al postului: Iubesc vulpile care se demachiaza cu gaini.