Gandul fara noima al zilei

Nu-mi plac paturile pentru copii tip dulap, cum e acesta.
Sigur ca arata bine, sigur ca da senzatia de ocrotire si siguranta.
Dar e totusi un dulap, in care-ti pui copiii ordonat pe rafturi, ca niste borcane de gem. Vrei un copil la micul dejun? Deschizi dulapul si extragi copilul. Vrei sa sari peste copilul de seara? Deschizi dulapul si indesi copilul in el. Si speri sa nu faca gargarite.

Fragilitate

Suntem atat de delicati, ne spargem si ne frangem in milioane de cioburi si aschii atat de usor. De ce nu putem sa fim ca etichetele alea de pe carti, pe care oricat ai incercat sa le sfasii, iti raman mereu bucati incapatane? Si apoi ramane lipiciul si astfel mica eticheta lasa o urma, fara sa fie nevoite sa faca lucruri prea marete.

Un lucru pe care nu-l inteleg

De ce costa lacrimile artificiale atat de mult? Sunt oare farmacistii obligati ca in fiecare noapte cu luna plina sa care un rucsac plin cu pipete si sa sara gardul gradinii zoologice, ca sa recolteze si sa imbutelieze rarele lacrimi de crocodil? Sau exista undeva, departe, o ferma de roboti torturati ca sa planga zilnic cel putin 3 litri de lacrimi de artificiale?
Eliberati crocodilii si roboti, prefer oricum lacrimile adevarate! Sunt si mult mai ieftine, te costa doar cateva inimi frante pe an.

Cele 10 Irene

Mie nu-mi iese nimic din prima incercare. Dar nimic, nici macar ata in ac nu pot s-o bag, ce sa mai vorbesc de proiecte, intalniri sau experiente care-ti schimba viata! Este ca si cum sunt facuta din 10 Irene, iar prima care iese din vizuina este intotdeauna cea mai stangace, ghinionista, grabita si ciudata dintre toate, un Strica-Tot extrem de talentat. A doua este mai ok, probabil pentru ca a vazut cate tampenii a facut prima si se mai relaxeaza, chiar nu mai are nimic de pierdut. Dar, din pacate, este nevoie sa apara si a treia Irene. Ea poarta intotdeauna camasi cu manecile suflecate, pentru ca trebuie sa rezolve ce au facut cele doua zapacite. Iar de la a 4-a in sus, lucrurile revin la normal si pe calea cea dreapta.
Din nefericire, este clar ca atunci cand functionezi cu ajutorul a 10 Irene inseamna ca trebuie sa ai la indemana 10 sanse diferite. Si, dupa cum stim, sansele sunt alta poveste si nu exista niciun ghiseu de unde sa le putem ridica atunci cand avem mai multa nevoie de ele!

SFebruarie

Traim pe o planeta inghetata. Doar eu si convectorul meu electric. Iesim in fiecare zi din casa si incercam sa supravietuim zapezii, turturilor, poleiului. Din cand in cand mergem pe poteci subtiri si alunecoase, extrem de dubioase si periculoase. De cele mai multe ne ies in cale multimi infuriate de cetateni cu posete mari si taioase care vor sa incapa toti, in acelasi timp, pe poteca. Apoi ne ingrijim ranile cauze de posetele mari si taioase. Noaptea, alergand prin intunericul felinarelor arse pe care nimeni nu cuteaza sa le repare ( nici macar enelienii, o specie de extraterestri care se cred licurici, dar nu sunt, pentru ca licuricii chiar se pricep sa dea lumina), ne aventuram pana la magazinul mega galactic de pe bulevard, si incercam apoi, cu greu, sa regasim drumul spre casa, prin ceata nemiloasa si cleioasa.

Simt de observatie

Ma intalnesc in fiecare zi, la metrou, cu cativa oameni ce au, intamplator, acelasi drum ca si mine in timpul saptamanii. Ma gandeam azi: cat de multe poti afla despre un om, in doar cateva minute, fara sa vorbesti vreodata cu el, trebuie doar sa fii atent si sa-ti imaginezi ca in clipa aceea el e cel mai important lucru din univers.
I-am observat cand erau raciti, dar isi terminasera servetelele, cand se certasera cu cineva, ce citeau, daca era vorba de o carte despre afaceri, autobiografie sau SF. I-am observat stand pe peron cu un iubit sau o iubita, apoi, peste cateva luni, cu alt iubit si alt iubita. Si cum isi iau ramas-bun, rece sau cald. E un baiat care mi s-a parut intotdeauna foarte ciudat. Cu prietena lui, ciudatenia lui devenea induiosatoare. Fiecare despartire de ea era ca o despartire inainte de razboi, cand el pleaca departe, spre moarte, si ea ramane in orasul bombardat, obligata sa lucreze la o fabrica de cauciuc. Unii au ticuri, isi frang mainile, se joaca solitaire pe telefon, unii au sireturi rupte, fulare de dinamovisti si manusi gaurite.
Din cand in cand ma intristez. Poate sunt egocentrica, dar mi-ar placea sa stiu ca macar din cand in cand, pe peron, exista cineva care sa se uite curios si atent la mine. Nu pentru ca vrea ceva de la mine, ci pentru ii place sa ghiceasca ce se ascunde in spatele unui strain. Orice observator merita sa fie si el obiectul observatiei din cand in cand, asta il va face sa fie un observator si mai bun.
Asa cum i-am zis unui prieten acum ceva vreme, in timp ce se plangea ca-l tot intrerup: Nu pot sa te ascult bine daca nu ma lasi si pe mine sa vorbesc!

Despre zilele grele

Uneori mi-e greu si atunci devin slaba si trista. In prima faza, depresia are 1-0. Ma baga intr-un sac negru, are impresia ca a castigat razboiul si se bucura ca un corb oribil ce e.

Apoi se intampla ceva. Exact cand nu mai am deloc putere si vreau sa traiesc in sacul negru, departe de lumina si de oameni si de orice bucurie, ma salt la suprafata, imi prind de fata cu carlige de rufe un zambet mic, ma zbat sa ies si sa ma departez de griji si incerc sa rad ca si cum n-am nicio grija pe lume. Sa iau fiecare zi grea ca pe o zi un pic mai usoara.

Si timpul trece, vin vremuri mai bune, supararile lasa urme care se sterg usor-usor si bag sacul negru inapoi in dulapul corbului. Sunt foarte recunoscatoare ca, desi sunt un om pasnic, inca pot sa ma lupt cu mine insami si sa inving.

Dar adevarul e ca in astfel de momente mi-as dori ca oamenii din jur sa fie mai intelegatori, rabdatori si mai iubitori.

Candva...

Uneori am asa un chef sa ma apuc de un proiect unic, fantastic, nemaipomenit, sa ramana oamenii stana de piatra si sa se minuneze cand aud de el. Sa ma faca sa nu dorm noaptea, sa-mi frang mainile de dimineata pana seara de cat de uimitor este. Sa pornesc in jurul lumii si sa dau interviuri ziarelor de provincie vorbind despre proiect. Si sa apara tot felul de bunicute si unchi cu mustati care sa declare ca lumea lor e un pic mai buna de cand a aparut acest proiect mirific.
Pana la urma am facut un chec. A iesit asa-si-asa.

Jurnal de sunete de noapte

Mi-ar fi placut sa am urechi mari si roz, de hamster vesel. Le-as fi purtat cu mandrie pe strada, printre comentariile rautacioase ale trecatorilor-magari si nu le-as fi ascuns nici macar o singura data cu parul.
Am insa o pereche de urechi obisnuite, de care imi aduc aminte doar atunci cand imi aleg cerceii. Noaptea insa, cred ca-mi cresc alte urechi. Urechile mult-dorite. Pentru ca aud tot: strigate de bufnite, chiuituri de lilieci, injuraturi de motani si golani si vecini batausi, melodiile din masinile care trec pe strada, pupaturi de indragostiti, 7 tipuri de sirene si claxoane, certurile locatarilor insomniaci, suieraturile tevilor, bazaielile vampirilor si fosnetul paianjenilor balerini. Si cate si mai cate.

Hai sa

mancam mere verzi, sa traim intr-o comedie, sa nu ne purtam asa cum ne spune ceasul din vesta interioara, sa inventam o limba proprie asa cum faceam cand eram copii, sa adoptam o musca, sa mancam o gogoasa nesanatoasa sub un copac plin de omizi, sa altoim un copac, sa umflam un balon, sa vopsim o unghie verde-una rosie si tot asa, sa ne facem singuri cheful chiar daca nu avem chef, sa punem la cale o intalnire la o prajitura - nu asa ar trebui sa inceapa un film care nu are succes la critici?

2 case

Treceam acum cativa ani pe langa o casa pazita de doi plopi uscati. Era o casa singuratica, frumoasa dar neingrijita. Era napadita de buruieni si pisici fara stapan. Avea perdele la geamuri, parea locuita de niste suflete inchise. Din cand in cand auzeam venind de undeva un fel de marait infricosator. Imi imaginam un cuplu de batrani cu maini tremurande si zgariate, spaland cu un burete de vase, intr-un lighean in bucatarie, un leopard salbatic, adus de cine-stie-unde de nepoti si parasit acolo.

O alta casa care-mi placea era o casa unde se spalau multe cearceafuri. Avea gauri in acoperis si o bicicleta stricata in curte, casuta postala ruginise si banca din fata usii era mereu plina de frunze galbene,  ca intr-o toamna permanenta, nesfarsita. Si niciodata nu vedeam pe nimeni scotand capul pe geamurile murdare sau iesind pe usa cu vopsea scorojita. Am tras atunci concluzia ca era o casa cu fantome. Niste fantome mai curate decat media statistica, din moment ce-si spalau cu atata drag cearceafurile.

Ceasuri la galop

In ultima vreme parca mi-a ramas timpul scurt. Ma trezesc dimineata la 7 si se face imediat miezul noptii. M-am invartit un pic si gata, e saptamana viitoare. Apoi ma trezesc ca a trecut anul si eu nu stiu cand, cum, ce. Si de ce e totul asa jos si mic si putin in jurul meu. M-am facut eu gigant, a intrat totul la apa? Ma apuc de desenat, termin un caiet si parca totusi m-am apucat de asta acum doar un minut. Inainte, cand ma duceam sa ma vad cu oameni care intarziau, uram cele 10 minute care se scurgeau greu, ca picatura chinezeasca dintr-un robinet ruginit. Acum oricat as veni de devreme, fac 3 pasi in stanga, 2 in dreapta, si intarziatul a aparut in pas alert la orizont. Trebuie facut ceva ca m-am zapacit rau si nu inteleg cine da bice minutelor sa goneasca pe campii.
Apropo de timp, ca tot ziceam de hotelul cu creativii inchisi in afara timpului, a aparut si http://www.youtube.com/user/GrolschRO documentarul in caz ca sunteti curiosi ce a iesit. :)

Convingatorii

Am marturisit deja ca atunci cand am o obsesie incerc sa-i molipsesc pe toti cu ea. Nu prea reusesc, poate si pentru ca nu am obsesii usor de urmat sau utile. Zilele astea sunt obsedata de canari, pietre si pesti. Nimeni din jurul meu nu-si doreste sa creasca asa ceva in casa. Nici macar pietre. Dar eu nu ma las! Poate la un moment dat o sa reusesc sa strang o banda de 40 de convingatori. Oameni ca mine, cu pasiuni dese si marunte, predispusi spre plictis suprem daca nu au ceva sa macine cu mintea. Vom actiona asa: vom pandi in scari de bloc si tufisuri si vom lua prin surprindere cetatenii nestiutori, incercand sa-i convingem sa faca niste lucruri ce nici nu au idee ca si le doresc sau ca le trebuie. Nu-i vom lua prin surprindere ca niste sectanti sau interlopi totusi. Nu-i vom lega de stalpi, in timp ce le vom descrie avantajele cresterii unui aligator in baie, si nici nu-i vom droga ca sa fim siguri ca semneaza actul cumpararii unui tractor auriu. La inceput va fi greu, dar incetul cu incetul oamenii vor intelege ca le vrem binele. Asa ca se vor lua dupa noi si vor incepe si ei sa aiba o existenta obsedata si haotica. Sigur, din cand in cand isi vor blestema zilele pentru ca au ascultat de sfatul unui necunoscut si si-au dat demisia de la munca pentru a se duce in jungla, sau pentru ca si-au facut un tatuaj cu o gogoasa, sau pentru ca au inceput o afacere cu matragune. Dar pana la urma ne vor da dreptate si se vor inscrie si ei in banda noastra. Si vom trai obsedati si fericiti pana la adanci batraneti. Bineinteles, daca nu cumva ne va manca intre timp aligatorul din baie.

E greu sa fii fantomatic

Am mai zis de multe ori ca sunt cu capul in nori. De fapt e inexact spus in nori, ci mai degraba in materia neagra din univers. Capul meu e mereu departe, locuieste in alta galaxie, vine pe pamant ca la serviciu. Si cand intru cu capul in lumea asta, degeaba incerci sa te intelegi cu mine. Nu pricep lucruri de bun simt, fac greseli si tampenii pe care nu le-as face in mod normal intr-o mie de ani, uit chestii simple, am privire confuza si-mi amintesc lucruri ce nu au existat niciodata. Eu ma rasfat si spun ca ma port ca un copac, unii zic ca e vina mea pentru ca sunt zapacita si nu ma concentrez cum trebuie, ca nu sunt responsabila si ca ar trebui sa ma maturizez. Adevarul e ca e greu sa explici unor oameni cu picioarele bine intepenite pe pamant ca nu toti suntem atat de pamanteni. Eu, una, ma simt mai degraba ca o fantoma. Si stim cu totii ca fantomele nu se pricep prea bine sa demonstreze ca exista. Tot ce stiu ele sa faca e sa darame niste obiecte prin camera, sa-ti faca pielea de gaina si sa-ti rasufle usor si rece in par. Si asta nu mai e de ajuns. In ziua de azi, o fantoma trebuie sa stie sa faca prezentari convingatoare, sa vorbeasca cu accent corect limba engleza, sa cunoasca oameni-cheie si sa aiba o coafura decenta. Ceva peste puterile mele.

Zeul buburuza

 Azi am muncit mult, am obosit si m-am gandit la buburuze. Am acest tic cognitiv, imi vin numai buburuze in minte cand simt ca nu mai pot.
A fost odata ca niciodata un camion incarcat cu lazi pline ochi de buburuze. Buburuze mari si mici, cu ochelari, cu pantofi cu toc, cu papion, cu carti in buzunar, cu dinti de tigri si cunostinte de semiotica. Toate tipurile de buburuze fusesera urcate in camionul ala si trimise sa se piarda in lume. Pentru ca se decisese ca de acum inainte oamenii nu mai merita sa fie ei cei mai tari de pe pamant. Au nevoie de concurenta, au nevoie sa se uite in sus la cineva si sa-si doreasca sa fie si ei asa. Si dintre toate fiintele pamantului, se pare doar buburuzele, cu bulina lor de inima, au puterea de a micsora cantitatea de rautate dintr-un om. Bine ca nu e vorba de crocodili!

Bacnota de 1000 de dorinte

As vrea ca zilele astea, cat inca nu am creierul din lemn, sa invat 1000 de lucruri noi. Si sa ma intalnesc cu 1000 de oameni care vor sa-mi fie cunoscuti. Si sa port 1000 de conversatii care ai vrea sa nu se mai sfarseasca. Si sa gasesc 1000 de lucruri si persoane pe care le-am pierdut. Si sa am 1000 de idei nemaivazute si nemaigandite. Si sa calatoresc in 1000 de locuri de unde sa ma intorc cu 1000 de suveniruri. Si sa ma indragostesc de 1000 de ori de acelasi om. Si sa incerc 1000 de feluri de-a fi in timpul zilei, dar seara sa fiu mereu eu. Si sa ascult 1000 de cantece noi care spun despre mine ce eu nu stiam. Si sa fac 1000 de prostii, dar sa nu-mi distrug viata de tot.

Boala nasturilor nebuni

Exista timp pentru toate: timp pentru stricat toate electronicele din jur, timp pentru prins toti virusii si microbii din lume, timp pentru reintalnit cu toate persoanele din trecutul meu dubios etc. Timpul meu de astazi este timpul nasturilor nebuni. Toti nasturii isi doresc sa ma paraseasca si sa-si ia campii spre haine mai verzi. Cos si cos si-mi gauresc degetele ( desi am vreo 3 degetare) si-mi doresc un croitoras viteaz personal care sa faca asta in locul meu si a doua zi nasturele cel cusut trainic pare ca s-a desurubat in timp ce eu dormeam si iar sta sa pice, ca capul in jos. Pana si nasturii de blugi, prinsi in capsele lor, reusesc sa se descuie si sa plece invartindu-se si facand piruete.

Cere-mi un deget ca sa-ti dau toata mana

As vrea sa putem inlocui orice cu orice. Daca nu avem sireturi curate, sa putem pune taietei la adidasi. Sa ne punem mure in loc de ochi atunci cand nu vedem bine, cutii in loc de sertare, vulcani in loc de aragaze, sa fim parte din tot si totul parte din noi, fara sa ne ucida. Si cand ti-e foarte drag de cineva, sa poti face schimb de inimi, plamani, urechi, cu el, sa te poti transforma intr-o creatura ciudata de care nu rade nimeni, pentru ca oricum toti oameni sunt facuti din parti de imprumut. Nu mai e nimeni intreg, asa cum imprumuti o carte, sa-ti poti da degetele si sa uiti cui le-ai dat, sa-ti atasezi un telefon in loc de creier, ca sa-ti poti suna telepatic prietenii si sa-i intrebi: degetul meu mic e la voi?

Am mai multa inspiratie atunci cand n-am deloc inspiratie

Ce fac atunci cand nu am deloc, dar deloc inspiratie? Imi fac de lucru: fac sculpturi din spaghete, pictez suparari, beau vin si sparg pahare, am spart si o oglinda dar nu ma tem de cei 7 ani de ghinion - cred ca i-am avut deja si fara sa sparg ceva stralucitor, ma joc de-a fashion designer-ul din padure ( pentru ca o astfel de moda nu e acceptata printre oameni), ma uit la filme ori foarte proaste, ori foarte artistice, vorbesc cu oameni care sunt la fel de blocati si ne plangem de mila pana cand ne patam umerii de lacrimi, scriu prostii fara noima - pe care le recitesc apoi cateva luni mai tarziu si mi se par foarte ok, fac ceva nou de mancare - as vrea sa invat sa fac pricomigdale pentru ca lumea mea e mult mai buna atunci cand am castroane pline de pricomigdale in dulap, tac foarte mult dar vorbesc mult mai des cu mine in interior, si ma intreb ca un director de resurse umane grijuliu: cu ce te putem ajuta ca sa fii mai productiva si sa ne aduci mai mult profit? Important este ca pana la urma ma urnesc, centrala da iar drumul la inspiratie calda la robinet si eu imi amintesc cu nostalgie " ce bine era cand n-aveam nicio idee si totusi imi gaseam atatea de facut".

O rabdare, doua, trei, veveriţă cate vrei?

Sunt o persoana super-rabdatoare si-mi place sa am rabdare. Ma antrenez chiar sa am rabdare. Asa cum unii isi cultiva frumusetea ducandu-se mereu la spa, eu imi cultiv rabdarea alegand cu grija situatii si oameni dificili. In timp ce oamenii obisnuiti si nerabdatori urla plini de draci, eu doar inchid pleoapele o secunda, imi teleportez dracii intr-o fabrica speciala, ii transform in ceva mult mai util, anvelope de iarna pentru tristete de exemplu, si-mi recapat firea si rabdarea imediat.
Una din dorintele mele ultra-secrete e sa devin pictor de boabe de orez, sa-mi distrug spatele si ochii pictand tigri si zei pe niste boabe mici, albe si lucioase. Chiar am incercat odata sa desenez un portret pe o boaba de mazare, dar din pacate nu mi-a iesit. Nu am avut ce-mi trebuie, instrumentele potrivite, mi-am zis. Ca rabdare avusesem si perseverenta, ca de obicei.
Daca nu o sa devin vreodata pictor de boabe de orez, pot insa sa devin oricand dresor de pisici, ceasornicar, sculptor in nisip, maseur de furnici sau culegator de roua.