Mini si maxi-agresivii

Singurii oameni pe care nu-i inghit deloc, nici cu lingurita, nici cu polonicul, sunt mini-agresivii si maxi-agresivii. 

Mini-agresivii sunt cei care nu arata amenintator, dimpotriva, par cele mai diafane creaturi, dar daca nu fac ceva ce trebuie si le zici asta sau spun ceva cu care nu esti de acord, deschid o gura cat o sura, in care rechinii musca, serpii sasaie si flacarile iadului ajung pana la cer. Cu ei nu poti sa ajungi la un compromis, iar discutiile sunt adevarate masacre pentru nervi. Sunt agresorii care tipa mereu "sunt o victima!" in timp ce-ti dau cu un ciocan peste degete.

Maxi-agresivii sunt cei care nu numai ca injura si jignesc chiar si atunci cand sunt fericiti si glumesc, dar explodeaza cand ti-e lumea mai draga. Langa ei esti mereu plin de funingine si chiar daca ai un self-esteem din otel, o sa-ti faca niste gauri ca niste molii de fier.

Blandete

O sa dau anunt la gazeta: caut oameni blanzi. Oameni buni, oameni cu gesturi lente, dar nu enervant de incete, cu priviri care te incalzesc, fara sa te fiarba sau sa te arda. Oamenii-miere, nu oamenii-fiere.
Stiu sigur ca blandetea nu s-a terminat, mai sunt stocuri importante pe lumea asta.

O dorinta la sfarsit de ianuarie.

As vrea sa nu mai existe date fixe. Sa ne mutam data de nastere cand avem chef, sa punem Craciunul in mai si Anul Nou in septembrie. As vrea sa nu mai existe expresia "asa stau lucrurile" mai ales cand e vorba de lucruri inventate de noi, nu de natura. Cred ca timpul ar trece astfel mai haotic, dar mai greu si mai surprinzator. L-am pacali intr-un mod frumos.

Inima de soarece

Am citit intr-o dimineata intr-un colt pierdut de internet, un comentariu pe un site, o mica poveste adevarata despre niste soricei domestici. Se pare ca atunci cand sunt fericiti, bine ingrijiti si hraniti cum trebuie, soriceii devin niste fiinte foarte bune la suflet, mai umani decat anumite fiinte. De exemplu, acesti 3 soareci. La un moment dat, unul din ei a orbit. In loc sa-l paraseasca, loveasca sau, aoleu, eventual sa-l manance, prietenii lui il faceau sandvis intre ei si-l luau cu ei peste tot. Si pentru ca ii placea foarte mult sa se dea in roata aia hamstereasca, unul din ei il baga acolo, il lipea de un perete si alerga corp la corp alaturi de el, ca un mic bodyguard. Pentru ca meriti sa te invarti in nestire si sa-ti pastrezi pasiunile, chiar daca esti un soricel lovit de soarta.

Citesc in fiecare zi despre multe lucruri emotionante, dar soriceii astia mi-au intrat in minte. Si de atunci ma tot gandesc la ei. 

Nu-mi erau de ajuns gandurile pline de cadouri de Craciun, politicieni oribili, frigul de afara, diverse griji, chestii de facut la serviciu sau virusi mutanti de raceala, acum mai trebuie sa ma gandesc si la soareci mai buni decat oamenii!

Miracolul din metroul Garoafa

As putea sa scriu despre lucrurile din viata mea care merg anapoda, ca-s multe si variate. O simfonie de defectiuni si de suparari. 

Saaaau as putea sa scriu despre o mica (si ca de obicei inutila) dorinta implinita.

Stateam intr-un dimineata in metrou, mi-era somn si aveam sprancenele atat de incruntate incat mai aveau un pic si-mi cadeau pe obraji. Si cascam ca sa le mai ridic la locul lor. Deodata am observat: nimeni din jurul meu nu casca dupa ce eu cascam. In schimb, cand baiatul din dreapta, sau barbatul cu ochelari din fata mea, sau fata cu palton albastru de la usa, cascau, toata lumea, inclusiv eu, cascam cu totii pana la lacrimi.

Atunci mi-am dat seama: nu pot sa molipsesc oamenii atunci cand casc! Imi lipseste acest mecanism pe care ar trebui sa-l aiba toata lumea! Dupa ce ca am o lista de defecte cat China, mai trebuia sa adaug si asta acum.

 Descoperirea m-a suparat mai mult decat credeam. Am inceput sa casc pe strada, la serviciu, la magazin, la cinema. Nimeni nu observa, nimeni nu se molipsea, stiam acum ce simte omul invizibil. Cu toate acestea, nu m-am lasat si am exersat. Perseverenta, nu talentul sau norocul, conteaza, nu-i asa?

Si uite-asa, intr-o foarte dimineata, intr-un vagon de metrou aproape gol, am cascat cu sinceritate. Nu stiu daca a fost o simpla intamplare sau lucrurile au revenit la normal, dar am observat cum, ca intr-un joc de domino, ceilalti calatori incep si ei sa caste, pe rand, ca oamenii care fac valuri la meciurile de fotbal. Si m-am simtit ca si cum as fi avut parte de o mica, dar importanta, victorie.

Paracetamolul nu opreste timpul-n loc

Ieri am stat acasa pentru ca ma simteam rau si tuseam ca un motor defect. Si cum stateam eu cu o expresie de "vai de capul meu" in pat, intr-o mare de soare si asternuturi galbene, mi-am amintit de toate racelile mele de toamna. Au devenit deja o traditie. De obicei le patesc pe la inceputul lui octombrie, dar de data asta s-au grabit. Mi-am amintit cum ma apuca brusc usturimea de gat in ora de franceza si plecam de la scoala cu febra, cum nu ma duceam la cursuri si-mi parea rau ca nu o sa pot sa beau bere in pauzele dintre seminarii ( mi-e tare dor de facultate, a fost unul din putinele locuri unde m-am simtit mereu bine si cu mine, si cu colegii, si cu oamenii din barurile din jur, si cu toata lumea), cum am avut un sir de 4 raceli la rand in ultimul an de facultate si cat de fericita eram cu raceala cu tot, pentru ca eram indragostita si ma imbracam subtire -purtam adidasi albastri in loc de cizme in luna februarie.
Si mi s-a facut deodata un dor atat de mare de varsta de 20siceva de ani incat a trebuit sa ma duc repede la oglinda si sa ma conving ca fata mea inca nu e chiar atat de ridata incat sa nu-mi mai recunosc tineretea in ea.

In cautarea linistii pierdute

Eram atat de fericita incat era de la sine inteles ca o sa se intample ceva rau. Mama a fost internata in spital si locurile s-au schimbat: eu am devenit mama si ea copilul. A fost ceva grav trecut cu bine din fericire. Am ramas insa speriata, obosita si seaca. Nu-mi prea vine sa scriu si nici sa revin la planurile de acum 2 saptamani. Incerc sa-mi fac singura chef, dar linistea e un iepure care odata speriat revine greu inapoi.  Asa ca imi petrec timpul prinzand ploi, uitandu-ma la filme stupide, intorcand la loc urechi de caini intoarse pe dos si privind in gol, sport la care am devenit olimpica in spital. Si am impresia ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat faptul ca pur si simplu respiram. Sunt sigura insa ca o sa-mi revin repede, sunt un om mult prea vesel ca sa ma complac in starea asta grea prea multa vreme.

Mi-e dor - tipologii

Cand ti-e dor de cineva uneori, dar nu-ti lipseste. Ai vrea sa-l mai revezi la un moment dat, ti-aduci aminte numai de lucrurile bune, dar stii bine ca poti trai bine-mersi fara el.
Cand ti-e dor de cineva dar nu ai mai vrea sa-l vezi vreodata pentru ca persoana care e acum nu mai e persoana de atunci, s-a schimbat si transformat intr-un alt om.
Cand ti-e dor de o persoana careia poti sa-i spui asta. Poti sa-i scrii, sa-l suni si sa-i spui mi-edormi-edormi-edordetine si va vedeti si gata, dor cu happy end.
Cand ti-e dor de cineva si stii ca degeaba ti-e dor pentru ca pe acel cineva il doare undeva de dorul tau.
Cand ti-e dor de cineva dar faci tot posibilul sa inabusi ceea ce simti pentru ca nu vrei sa simti asta.
Cand ti-e dor de cineva si simti asta fizic. Simti lipsa lui in cosul pieptului, scurgandu-se printre oase si te simti sfarsit de atata dor. Lipsa lui te doare, lipsa lui este materiala, are substanta si este mereu acolo, langa tine, dandu-ti insomnii, torturandu-ti mintea.

Post lacrimogen

 

 

In capul meu e un mare carnaval de oameni tristi si necivilizati, care plang-garla si nici macar n-au batiste de hartie la ei. Oamenii astia sunt atat de tristi incat seamana cu niste lacrimi inalte, imbracate ca orice om, de iarna. Si ochii li se scurg pana li se innoada in barba, in funde caprui. Plang cand se dau in carusel, plang cand se dau in buburuze sau in trenul groazei, mananca vata de zahar care se topeste sub precipitatiile lor sarate si se transforma intr-o mare moarta de vata sarata.
Sunt atat de tristi oamenii astia incat nici macar cel mai abil magician nu-i poate face sa uite motivul pentru care plang. Le place doar sa se stranga in grupuri si sa vorbeasca printre sughituri disperate despre Marea Depresie Amoroasa care i-a lovit. Si sa planga unii pe altii, de parca toti norii tristetii s-ar fi spart in capetele lor din capul meu suparat.
Nu stiu cum sa le mai zic ca o sa fie bine, ca nu e sfarsitul lumii, nu ma pot intelege cu ei. Sunt mici, urati si amarati, cu camasile ude, cu gaturile intepenite de la atata efort si ochii umflati si pufosi. Imi vine sa-i mangai cu degetul pe capetele lor patrate si sa-i trimit in vacanta. Dar stiu ca pana nu le trece durerea, nu or sa accepte nimic.

PS: Am anexat si o harta a tinutului lacrimos. Depresia lor e atat de exagerata si cutremuratoare incat formeaza noi forme de relief. Oceanele si marile sunt bineinteles formate din lacrimi, nu din alte lucruri mult mai dubioase :D

Duminica cu blana de pisica gri

Azi stau in casa pentru ca nu ma simt bine. Nu e o duminica irosita, e o duminica-pisica. Ritmul meu de om salbatic are nevoie de macar o duminica din asta pe luna, in care sa ma ascund, sa nu vorbesc, sa nu-mi fie bine, sa mai ies din fericirile mele care nu-s intotdeauna de om cu scaun la cap.
Asa ca azi stau cu fata bosumflata in pat, ascult blues si ma gandesc la toate cele din viata mea care-s rele, le oranduiesc si incerc sa le dau afara din cap si din viata mea. Si incerc sa nu ma las influentata de trecut.
Ieri am vazut doi liceeni indragostiti, zburdau pe bulevardul maro ca doi oameni dintr-o lume paralela unde e vara. Si baiatul i-a facut cadou fetei nu o floare, ci s-a intins si a rupt un turture mare de pe o streasina. Si mi s-a parut asa frumos. Mai ales ca doi pasi mai incolo am vazut o femeie care se uita printr-un binoclu la un hotel. Si era suparata si scrasnea din dinti. Probabil incerca sa-l prinda pe ticalos cu o alta femeie si draperiile erau trase si nu vedea nimic. Si mi s-a parut asa urat.
Sunt convinsa ca fata care a primit cadou un buchet alcatuit dintr-un turture nu o sa urmareasca niciodata pe nimeni printr-un binoclu, intr-un oras murdar.

Hmmm

Marturisesc ca ma las daramata de prea multe maruntisuri, de prea multe lucruri exterioare. Daca nu ma enerveaza crengile care bat in geam cand e furtuna, de ce las sa ma enerveze lucruri care trec pe langa mine, care nu fac parte din cine sunt eu? Stau si eu si ma intreb de fapt nu de ce ma enerveaza, pentru ca nu simt manie de fapt, ci de ce le las sa-mi ia energia, sa ma dreneze de tot entuziasmul de care clocotesc in mod normal.
Ar trebui sa-mi vad de ale mele si sa nu mai rezonez la oboseala, nervii, frustrarile si lipsa de chef a celorlalti. Supravietuirea fericirii e o metoda care se invata ca oricare alta.
Nu m-am transformat inca intr-un om nefericit, ci doar intr-un om obosit. Acum la sfarsit de an ma simt ca un rebus rezolvat corect pe trei sferturi, dar cu cateva greseli notabile si omisiuni care sar in ochi.

In partea stanga, undeva mai jos de umar

Lucrurile stau asa. O perioada destul de lunga de timp ai facut loc pentru o anumita persoana in viata ta. Ai lasat jos obloanele, apoi ai deschis ferestrele, apoi ai lasat si usile deschise. Apoi le-ai scos si clantele.
Te-ai obisnuit sa vorbiti zilnic, sa-i povestesti despre cele mai importante sau nesemnificative lucruri din viata ta, te-ai obisnuit sa-l cunosti picatura cu picatura, in fiecare zi aflai ceva nou, care te entuziasma sau te enerva, dar clar nu te lasa indiferenta, in fiecare zi ii spuneai ceva despre tine si te minunai cand gaseai in tine atat de multe lumi noi, pe care nu stiai nici tu ca le adapostesti.
Apoi apare defectiunea.
Apoi te trezesti cu un gol. Pot sa spun si unde simt fizic golul asta, in partea stanga, undeva mai jos de umar, as vrea sa pot spune ca nu prea are legatura cu zona inimii, dar corpul meu nu e mare asa ca nu are cum sa nu fie prin apropierea ei. Il simt ca o gaura intr-o banda de celuloid arsa.
Incerci sa-l cosi, sa-l lipesti, sa-l umpli cu var, cu vorbele altor persoane, nu e ca si cum te face sa plangi nonstop, nu e ca si cum nu te lasa sa zambesti. Nici macar nu mai doare. Dar te face sa-ti fie un dor, un dor asa mare cum nu ai vrea sa mai simti vreodata pentru cineva.

no comments for this post

Intre punctul A si punctul B

Probabil exista un taram al lucrurilor mijlocii, oprite la mijloc, nici la inceput, nici la sfarsit, nici aici, nici acolo.
Un loc al prenumelor pe care nu le folosim, al relatiilor pe care nu le-am dus pana unde ne-am fi dorit, al drumurilor din care ne-am intors, al melodiilor si filmelor carora nu le-am vazut sfarsitul, al merelor pe care le-am aruncat pe jumatate nemancate.
Se spune ca ultima inghititura din farfurie inseamna puterea.
Sa fie toate lucrurile astea ramase in aer experiente care ar fi insemnat ceva bun dar am preferat sa nu le traim?
Sunt convinsa ca daca as renunta acum la Iren si mi-as folosi celalalt prenume, Maria, viata mea s-ar aseza si echilibra si eu as deveni un om mult mai stabil. Si-mi pare rau pentru Iren ca spun asta, mult mai inteligent. Dar mi-as pierde zapacenia si aiureala si blandetea cu care trec prin tot ce mi se intampla si dimineata cand m-as trezi mi-ar fi greu sa zambesc din toata inima.
Unii baieti m-au facut sa ma simt Maria.
De curand m-am simtit insa mai mult ca oricand Iren.
Sper ca toate lucrurile care ar fi putut sa fie chiar au un loc al lor, unde raman asa, in momentul acela plin, de inceput continuu, fara sfarsit; mi-ar placea mult sa existe un astfel de loc.

Diversi oameni care te fac sa suferi

Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta in trecut, in situatii foarte neplacute. Te fac sa le retraiesti din nou. Cine a zis ca nu poti calatori in trecut e un mincinos. Ar trebui sa-i intalneasca pe oamenii astia, cu farurile lor puternice, care lumineaza exact ce te face sa suferi.
Unii oameni nu-s acolo cand trebuie ca sa-ti zica o vorba buna atunci cand ai nevoie, sa-ti lipeasca un leucoplast colorat atunci cand trebuie.
Unii oameni sunt departe si trebuie mereu sa te urci pe o scara ca sa ajungi la ei si oricat te-ai intinde le atingi atunci doar degetele de la picioare, ei misca din ele, tu te dezechilibrezi si cazi cu tot cu scara. Te lovesti si revenim la ce am zis mai sus: ei nu vin la tine cu leucoplaste colorate. Le pare rau de vanataile tale, dar nu e treaba lor sa te faca sa-ti fie bine.
Unii oameni nu stau in lumina soarelui cu tine, nu vor sa vada filme alaturi de tine, nu vor sa se trezeasca alaturi de tine dimineata, nu vor sa afle daca ai suferit de pojar si care e cartea ta preferata. Nu-ti fac jucarii din carton, nu te saruta cand ai emotii si n-or sa-ti dea niciodata un servetel pentru ca nu or sa te vada niciodata suflandu-ti nasul din moment ce nu vor fi niciodata pe langa tine cand esti racit si nu or sa vina la doctor cu tine.
N-or sa aiba niciodata portocale in buzunar pentru tine sau bilete la teatru. Si n-or sa vina cu tine sa faca baie in mare. Pentru ca e greu sa te duci la mare cu un om pentru care nu simti nimic.


Asta este pentru tot cei ce cauta "cum sa-mi dau seama ca ma iubeste" pe google. E exact invers ca in postul meu.

Iadul pe pamant se afla in ambalajul unui leucoplast nedesfacut

In ultima vreme ma gandesc la diverse, asezata pe marginea mea patului meu, care deocamdata este doar o saltea, si ma simt mai blanda ca niciodata. E f greu sa stai pe o margine de saltea. Trebuie sa stai aplecat ca o salcie, cu picioarele intinse. Te face sa-ti vezi picioarele si sa devii constient de toate micile zgarieturi si rani pe care ti le-au facut sandalele si pantofii, esteticele intrumente de tortura ale femeii in societatea moderna.
Am scris despre raiul pe pamant, normal este sa scriu si despre iad. Nu despre orori ingrozitoare, ci despre acea particica de iad, in care, daca intru, simt cum mi se rupe inima si nu mai poate fi pusa la loc.
Este valabil pentru prietenii sau iubiri.
Imagineaza-ti ca te tai la deget si eu vin cu un bandaj si tu imi intorci spatele si-mi trantesti usa in nas. Iar eu raman cu bandajul in mana, in fata usii, ascultand cum nu ai nevoie de mine.
Este situatia care-mi face cel mai rau. Pentru ca eu nu folosesc apoi bandajul pentru mine, ci-l arunc la gunoi. Cu tot cu mine. Si semnele de pe picioare imi aduc aminte toate de cate o situatie din asta.
Asta nu e un post posac :)

no comments for this post

Ca o fantoma duminica dimineata

Unul dintre cele mai sadice lucruri pe care si le poate face omul cu mana lui este sa se trezeasca duminica foarte de dimineata. Si dupa aia sa stea in pat fara sa aiba ceva de facut, doar el cu gandurile lui mai mult sau mai putin placute. Afara soarele rasare asa cum numai duminica stie el sa rasara, masinile nu se aud, se aude in schimb somnul tuturor oamenilor care dorm linistiti pentru ca nu-s sadici si-si vad de programul obisnuit. Iar in pat tu-ti pui o perna in cap si...nimic.
Ce poti sa faci asadar daca mori de somn duminica dimineata dar nu poti sa adormi cu nici un pret?
Am incercat sa numar oi, dar oile s-au transformat nu stiu cum in elefanti cu ochi tulburati asa ca le-am lasat sa-si piarda urma, am incercat sa citesc dar parca ma uitam crucis la litere, m-am invartit prin toata casa, dar parca mi-era frig, am incercat sa ma joc de-a fata ascunselea sub patura, dar n-aveam aer.
Asa trebuie sa se simta o fantoma care moare de oboseala si nu poate deloc sa inchida ochii pentru ca i-au fost confiscate pleoapele.

-

De ce nu scriu despre perioada asta grea? Pentru ca ar trebui sa vorbesc de rau pe cineva care mi-a fost foarte draga. Eu nu pot face asta desi ma doare cand vad cum imi pune in carca toata greselile, responsabilitatea si vina unei prietenii irosite. Pentru ca ar trebui sa explic lucruri care nu trebuie sa fie spuse, pentru ca mi-am dat seama ca iert foarte usor de fapt, dar imi dau seama si de faptul ca a ierta nu inseamna deloc a accepta pe cineva inapoi in viata ta. E pentru prima oara din liceu cand trec prin asa ceva. Mai stau un pic sa ma linistesc alaturi de prieteni, mai fac ordine printre lucruri, ma apuc de tot ce nu am apucat sa fac tot anul trecut si apoi incep sa-mi caut iar casa. Sper ca si eu si ea sa fim fericite acum ca am ramas de capul nostru :)

Cu cateva ore inainte de vacanta

Azi ar putea fi primavara, dar la tarabele de flori de pe Magheru miroase a tamaie de iarna si nu vad nicaieri mov de zambile. Cum mergeam eu pe bulevard zambind, dimineata, cu soarele in ochi si ceata stralucitoare pe fata, mi s-a nazarit o stare pe care am mai simtit-o doar acum 2 ani si pe care o credeam disparuta. O fericire de un anumit model, care se gaseste doar in magazinele cu ferestre mari, luminoase, la raionul sapunuri, in timp ce afara se aud clopotele care bat la biserica.
Asa se intampla cand ai geanta de fetru un sir de oameni veseli care nu au fost cumparati in rate, o roata de cadouri care au fost si vor fi date, din magazine unde oamenii nu se calca in picioare cumparate, trei glastre de planuri minunate, diferite feluri de caramele cu unt preparate, manusi cu liniste dungate dar mai ales, si oh, ce batranicios, cu toate astea extraordinaire, suna, sanatate.
In astfel de zile nu ma supar ca nu e zapada.

Melancolia omului obisnuit

Cand ma loveste melancolia, intru intr-un timp gol, mobilat doar cu lucruri si oameni care au trecut iar nemultumirea si regretele infloresc ca umbrelele.
Imi e dor sa fiu la facultate, mi-e dor de cum jonglam cu toate cursurile in sesiune si aveam energie cat pentru 10 ireni.
Imi e dor de zilele in care saream din pat la 7 dimineata, fara nicio problema. Acum ma trezesc la 8, fac dus si apoi ma pomenesc ca ma asez in pat "doar pentru 5 minute". De fapt mai dorm o ora. Apoi mor de somn toata ziua si nici macar ceaiul negru cu lapte nu reuseste sa ma salveze. Cred ca o sa incep un program de calire, am ajuns o somnoroasa, bolnavicioasa si o plangacioasa. Puful nu-mi prieste.
Imi e dor de primul meu urs, cel cu salopeta cu pisici.
Imi e dor de A., de fapt de mine cea care era cu A. Mi se pare ca acum sunt prinsa intr-un ritm care nu mi se potriveste. Dar schimbam placa, nu e problema :)
Imi e dor sa ascult radio si sa invat lucruri noi, pe care nu credeam ca o sa ajung sa le fac vreodata. De ce pe masura ce implinim mai multi ani facem mai greu lucruri noi? De ce devenim dinozauri comozi?
Nu stiu de ce pe biroul meu sunt imprastiate o multime de cutere, asta imi da o senzatie de rana ascutita.
Am vazut azi cea mai frumoasa poveste in marmura de la metrou. Se leaga oarecum de niste cautari de pe net" om cu vioara si frag de catifea si cerculete in mijlocul capului". Evident, mi-e lene sa o pun pe hartie si din cap se va sterge odata cu aparitia unei noi povesti.
E ultimul meu post melancolic pentru o perioada de vreme.
Plec intr-o vacanta mignona. Ne vedem saptamana viitoare. Cand o sa ma intorc o sa urmeze niste posturi vesele :)

un PS. cu mult sens pentru mine: Regina Neagra catre Alice ( Alice in tara din oglinda): "Cand nu-ti vine in minte numele englezesc al unui anumit lucru, spune-l in limba franceza - si cand mergi, rasuceste-ti degetele de la picioare - si adu-ti aminte cine esti".

Saracie dar si un pic mai multa veselie

Nici nu vine bine mijlocul lunii, ca noi ramanem fara bani. Bolile, dentistii veseli si cizmele noi si frumoase, dar nepotrivite pentru iarna, costa nu gluma :(. Ultimii banuti se duc pe chirie si la supermarket iar apoi ramanem doar cu multe monede de 5 lei prin buzunare. Pana acum nu am fost nevoite sa apelam la monedele din pusculita porc de argint calator pe Marte, pe care mi-a facut-o cadou Ruki cu ocazia venirii sfarsitului lumii, presimt insa ca o vom goli si pe aia cand vom tine neaparat sa ne cumparam brad si nu vom avea cu ce.
Este grav, mi-am pierdut spiritul economic. Nu stiu unde, cand si cum. Dar de la o vreme banii mi se scurg printre degete ca niste tipari speriati.
Dar daca n-am bani, cu atat mai bine. Dupa ce ma voi achita de obligatii, voi vizita niste fabrici de cascaval si ma voi plimba prin Sighisoara, o sa devin antisociala, o sa stau numai in pat, o sa traiesc numai cu ceai si o sa ma uit la toate filmele din lume, cu mica pisica neagra la picioare, culcusita bine in plapuma. Departe de probleme, de oameni care au mereu ceva sa-mi reproseze si sa se supere pe mine. Ne-am atasat amandoua de pisoiul asta ochios, aflat in vizita la noi doar pana in decembrie, care noaptea face naveta intre camera mea si a lui Ruki, pentru ca este adepta egalitatii intre popoare.
Revenind insa la bani, trebuie cu regret sa marturisesc ca mi-am facut caiet de cheltuieli. Cat uram agendele alea oribile, cu coperti verzi, maro sau negre, in care ai mei notau fiecare ban dat si pline de liste precum masa de revelion: ciuperci, 4 paini, coca cola si fanta... tort de inghetata, prajituri diverse, linie trasa 4 milioane. Si iata acum, am ajuns si eu sa ma opresc la aceeasi borna kilometrica. Lucrurile nu vor mai fi niciodata cum au fost :(. Sunt convinsa ca in curand masa de revelion se va gasi si in caietul meu.