Raceala in culori

Racelile mele au o nuanta portocalie si calda, de poza veche. Probabil de la mirosul de portocale si portocaliul galbui pe care-l lasa ele pe farfurie, mirosul auriu de miere cu scortisoara, supa aburinda, vitamina c care sfaraie in apa si fervexul care plonjeaza in cana de ceai. Nu mai am miros de vreo 4 zile. Cand si cand revine atunci cand decongestionantul nazal din apa cu sare de mare imi aduce aminte de corp incins intins pe nisipul fierbinte.
Mai simt miros portocaliu de la veioza aprinsa, ascunsa dupa un colt ca sa nu supere cu lumina ei pe nimeni si de la pastilele pentru gat, rotunde bomboane cubaneze cu gust un pic amar. De la mentolul de vaporub care intra in tesatura pijamalei si care cu timpul se transforma intr-o menta dulce si calda.
Racelile nu sunt chiar atat de rele atunci cand se transforma peste noapte in prilej de rasfat. Ca-n copilarie, cand d-abia asteptam sa ma doara un pic in gat ca sa lipsesc toata saptamana de la scoala.

O singura amintire fericita

Ieri noapte m-am uitat la un film foarte frumos.
Eram obosita si tracasata ( nu prea folosesc cuvantul tracasat dar cand il folosesc mi se pare un cuvant dragut, pentru ca imi evoca in acelasi timp sunet de potcoave de cal si roti de tren alergand) si chiar nu aveam chef de un film de stare, care-ti cere rabdare si sensibilitate. Dar, ca de obicei, unele lucruri se intampla indiferent de starea ta, asa ca pur si simplu l-am pus si m-am uitat si m-a marcat asa cum putine filme o fac.
Daca raiul ar fi o singura amintire fericita, pe care ai alege-o?
De ieri noapte imi tot derulez in minte diverse amintiri fericite, fara sa ma pot hotari. Mi-am dat seama iar ce om fericit si norocos sunt ca am un bagaj asa mare de fericiri. Cu ocazia asta am putut hotari care e cea mai frumoasa amintire de anul asta, care de anul trecut; majoritatea sunt amintiri ale unor momente petrecute alaturi de altii, sunt fericiri date de altii, foarte rar e vorba doar de o stare la care am acces doar eu.
Mi-am dat seama ca in toate amintirile mele un rol important il joaca lumina si linistea din jurul meu. As putea sa traiesc o eternitate pe cuvertura portocalie si pufoasa, scaldata in lumina calda a soarelui de pranz, in timp ce afara se vad la fereastra turturi de gheata. As putea sa traiesc o eternitate in padurea de brazi, in aerul rece si clar de dimineata de mai, asteptandu-mi familia sa iasa din bloc ca sa pornim la drum. As putea sa traiesc o eternitate si sub nucul cel urias, in mirosul de frunze arse, de pamant ud de roua si de iarba inca verde, in timp ce ai mei pun masa un pic mai incolo.
Daca raiul chiar imi va cere sa aleg o singura o amintire fericita, nu o sa aleg niciodata o amintire in care sunt doar eu, singura. Indiferent de cat de frumoasa e lumina din acea amintire. E prea multa singuratate in lumea asta ca sa mai vreau sa dau de ea si in rai.

Amintiri din copilarie

Unul din cele mai caraghioase si neapetisante cuvinte este cuvantul "iahnie". Cand eram mica citeam o poveste cu un erou pierdut intr-o imparatie in care domneau pisicile. Pisicile aveau mare grija de dumnealui (si pentru ca imparateasa lor era indragostita de el) si-i dadeau sa manance foarte bine, numai tocanita de pitigoi si iahnie de soricei.
De aceea eu sunt convinsa si in ziua de azi ca in iahnie pot fi gasite mustati si codite.

Bunica si bunicul

Bunica si bunicul meu nu pareau sa aiba prea multe lucruri in comun. Bunicul venea din Baia Mare, bunica dintr-un satulet din Moldova. Bunicul era un lenes si un chiulangiu si-i placeau foarte mult fetele. Toate fetele. Cum vedea una care ii parea draguta, cum se repezea la ea sa o ia in brate. Din acest motiv primea multe scatoalce de la strabunicul meu. Bunica era timida, zapacita, ii placea foarte mult cartea si era decisa sa nu lase barbatii sa profite de ea.
Amandoi aveau insa ceva in comun: s-au decis pur si simplu sa ia intr-o zi trenul si sa vina la Bucuresti, convinsi ca aici curge lapte si miere. Pe atunci ( acum vreo 60 de ani) se pare ca a lasa totul in urma si a incepe o noua viata era cel mai usor lucru cu putinta. Sau poate oamenii erau mult mai naivi si plini de entuziasm fata de orice lucru nou si se aruncau inainte fara plasa de siguranta.
Amandoi mai aveau ceva in comun: niste proprietare foarte grijulii. Pe atunci nu se inchiriau case sau camere, pe atunci se inchiriau paturi. Asa ca proprietarii iti erau foarte apropiati la propriu, puteai sa-i auzi sforaind in fiecare noapte in celalalt pat din odaie. Cum si bunicul si bunica mea erau amandoi chiriasi necasatoriti de paturi, proprietarele lor, doamne batrane si responsabile s-au decis sa le uneasca destinele, mai ales ca bunicii mele ii faceau curte tot felul de soldati fara capatai ( si un doctor militar in varsta, cu ganduri necurate) si era clar in pericol.
Cum a fost cand s-au vazut prima oara?
Bunica mea s-a ascuns dupa proprietara ei si a inceput sa o traga de bluza, facandu-i semne ca nu-i place, sa-l dea afara. Era mult mai scund decat ea.
Noroc ca doamnele proprietare n-au luat in serios astfel de mofturi de fata tanara si necoapta.
Astfel, probabil ca mi-as fi amintit astazi de un alt bunic, de un doctor militar cam profitor de felul ei pe care probabil nici n-as fi ajuns sa-l cunosc, nu mi-ar fi cumparat cadouri albastre de ziua mea, nu ar fi crescut iepuri si caini si pisici si ciresi pitici si nu m-ar fi invatat colinde in toate limbile pamantului ( chiar si in limba tiganeasca) de Craciun.

Furtuna intr-un butoi cu apa

Azi dimineata, in timp ce stateam la soare si-mi incarcam bateriile somnoroase, ma gandeam la baile in butoi pe care le faceam in copilarie. Butoiul era plin pe dinauntru de noroi, de muschi verde, alunecos. De multe ori gaseai prin el si brotaceai. Gazele veneau si se asezau pe apa, viespile mai ales erau musafirii cei mai dornici sa apara pe nepusa masa. Algele pluteau si ele la suprafata si apa era intotdeauna foarte rece la inceput, venita direct din furtun. Asteptam sa treaca apoi soarele de nucul imens si sa o incalzeasca putin. Si topaiam in butoi, ma invarteam lovind apa cu mainile si aruncand cu apa in jur, peste vita de vie si florile de ochiul boului ( flori foarte frumoase cu nume prea grosolan). Si radeam cu toata fiinta mea, cuprinsa de o fericire pe care o mai simti doar atunci cand stai cu picioarele goale pe pamant sau cu capul direct pe iarba.
Doamne, ce dor imi e de o baie intr-un butoi din asta malos :))

Raiul poate aparea in orice seara din saptamana

Un citat m-a facut sa ma gandesc la raiul pe pamant:

“ Dogs are our link to paradise…to sit with a dog on a hillside on a glorious afternoon is to be back in Eden, where doing nothing was not boring—it was peace".

— Milan Kundera

In ultima vreme parca totul ma face sa ma gandesc la raiul pe pamant. Chiar si filmul Dirty Dancing, pe care l-am revazut intr-o seara. Nu am fost niciodata obsedata de filmul asta si uite acum ma uitam la el si imi venea sa plang pentru ca pe vremea cand lumea se uita la video si Dirty Dancing era dublat de Irina Margareta Nistor si adolescentele purtau pantaloni trei sferturi ca in film, eu chiar traiam intr-un rai pe pamant si nu-mi dadeam seama. De parca daca mi-as fi dat seama as fi putut sa trag mai mult de momentele acelea si sa le lungesc!

In raiul meu de pe pamant este de obicei noapte, teiul si iasomia sunt inflorite, cam ca acum, si gardurile vii ajung pana la felinare. Pe masinile parcate se lupta motani tigrati, fara sa-si faca rani. In toate casele sunt lampi aprinse si poti sa mergi la nesfarsit pe trotuarele curate, sa-ti auzi pantofii cum tocane pe caldaram, pentru ca nu vrei sa ajungi nicaieri. Si e atat de bine sa mergi de dragul mersului, fara sa te uiti inainte, fara sa te uiti inapoi!

Locul de joaca

Locul de joaca a fost primul loc unde am invatat ce e de fapt viata sau mai bine zis la ce sa ma astept de la viitor. A fost primul loc unde am invatat ce e de fapt singuratatea intr-un loc strain si cum sa fiu pe cont propriu.
A fost locul unde ma duceam uneori cu cea mai mare placere sau cu cea mai mare spaima.
Uneori nu voiam sa calc pe acolo pentru ca ma temeam de fetita care-mi fura lopatelele, alteori imi venea sa fug cand vedeam bila cea imensa si frumos colorata, in interiorul careia era insa intuneric si zvonurile ziceau ca orice copil care intra acolo pateste ceva rau, poate chiar dispare, uneori d-abia asteptam sa ma duc si sa creez turnuri din nisip, alteori plangeam pentru ca din cauza ploii sau plictiselii, bunica ma lua acasa dupa doar 10 minute de joaca. Cel mai bine ma simteam atunci cand schimbam parcul si ajungeam intr-un loc de joaca nou, cu copii necunoscuti si leagane mult mai interesante si colorate.
La locul de joaca am invatat ca pot sa fiu foarte curajoasa, atunci cand m-am dat prima oara pe toboganul imens, cu scari lipsa, tot acolo am invatat cum sa-i infrunt pe copii agresivi si, de multe ori, cum sa ma feresc de falsii tovarasi de joaca, care te placeau doar pentru ca tu aveai cea mai noua si frumoasa trotineta, am aflat ca nu-s buricul pamantului, ca e mai frumos cand imi impart jucariile, ca uneori e nevoie sa alerg dupa alti copii ca sa-mi iau jucariile inapoi, ca jocurile cele mai frumoase se nasc in minte si nu e nevoie de jucarii sofisticate pentru ele ci, din contra, cu cat e mai scumpa si sofisticata o jucarie cu atat ucide mai repede cheful de joaca, am invatat sa risc si sa ma aventurez in acele colturi mai umbrite ale coltului de joaca, din ce in ce mai departe, desi copiii imi ziceau sa nu fac asta, sa stau cu ei, in soare.
Si da, am intrat si in bila unde copiii dispareau. Inca nu mi s-a intamplat nimic atat de rau incat sa spun ca da, zvonurile erau de fapt adevarate :).

Locuri de joaca frumoase, bizare, interesante sau pur si infricosatoare puteti vedea
aici
aici
si aici.

Casa din capotul bunicii

Doar bunicile mai poarta astazi capoate din materiale colorate si ieftine, cu modele inflorate, de cele mai multe ciudate, cu flori carnivore sau animale suprearealiste in jungle intunecate. Capoatele mai exista inca, majoritatea au evoluat insa si s-au transformat in halate colorate intr-o singura culoare.
Capoatele bunicilor mele miroseau a mancare proaspat facuta cu rosii proaspete, a cartofi prajiti si crema de maini. Desenele de pe ele, desi se repetau, avea inceput, cuprins si incheiere. De exemplu, un capot pe care se repeta o singura imagine putea tine cat 100 filme. Era colorat in tonuri de maro si infatisa o casa prafuita, cu ferestre cu geamuri sparte, un gard ce parea invelit in vegetatie uscata si un copac cu ramurile indoite de vant puternic. Ma ducea cu gandul mai ales la casa lui Dorothy din Vrajitorul din Oz, in momentul in care era luata de uragan. Iar fereastra casutei era atat de bine luminata ( acea lumina rosiatic-galbuie, care apare inainte de furtuna) incat puteai vedea inauntru ca vantul distrusese toata mobila si casa era goala.
O lunga perioada de timp, in visurile mele un scenograf traditionalist a aranjat pentru subconstientul meu, indiferent de tema visului, doar doua decoruri: casa bunicilor in care am copilarit si casa din capotul bunicii. In visurile petrecute in casa din capot era mereu vreme de furtuna.

Pauza de film SF

Nimic nu mi se parea mai grozav in copilarie decat Triunghiul Bermudelor.
Desenam vartejuri de mare si barci deformate in cadrul unor triunghiuri.
Deasupra lor desenam mereu un cer senin si un soare galben, cat un cap de catel mare,
Pentru ca in copilarie era mereu frig in casa si purtam mereu doua pulovere atat de groase
Incat pareau un costum SF din carton.
Citeam carti despre zeii incasi, mayasi sau azteci care erau extraterestri
Din cartea Amintiri despre viitor.
Si probabil ceva inca mi-a ramas in cap pentru ca acum un an, intr-o noapte,
Cand am vazut lumina verde si mov a unui panou publicitar undeva departe, dupa un parc,
Am crezut ca au aterizat zeii azteci in masinile lor din fier.
Dar a doua zi, pe iarba nu se vedea nici o urma si copacii nu erau arsi.
Port si azi doua pulovere, pentru ca am ramas friguroasa
Dar astazi desenez doar monstri pe caiet, in sedinte
Si niciun monstru nu vine din cer, pentru ca toti au picioarele ferm prinse de pamant.
Asta nu e un lucru rau, e doar o pauza.
Daca ajung la 80 de ani o sa redevin SF.

Aici schimbarea nu vine niciodata

S-au schimbat atatea senzatii si se schimba in continuare pe masura ce imbatranesc. Stiu de la 12 ani, de la lectia de biologie, ca o sa vad galben la batranete.
Dar uite ca nu totul se schimba, pe senzatiile astea pot conta inca.
Dezamagirea cand dai peste o portocala uscata. Parca deschizi un ou kinder si descoperi ca au uitat sa puna jucaria in el.
Senzatia ca esti un cozonac incins cand intri in magazin imbracat de iarna si n-ai timp sa-ti dai jos hainoiul asa ca te coci printre rafturi, te inrosesti ca un mar sters cu ulei si-ti umfli obrajii de ciuda.
Cand simti prima oara intr-un an ca vine un anotimp: miros de iarna, neliniste de primavara, chef de duca vara si melancolie blegoasa toamna.
Mirosul hainelor persoanei dragi. Mereu va exista o persoana draga cu haine care miros bine: a parfum pudrat, a prajitura, a acasa. Tricoul lui, fularul lui tata, pijamaua mamei. Si vom mai adormi in hainele acelea din cand in cand, in momentele in care nu mai stim ce sa facem cu noi si avem nevoie sa fie cineva responsabil pentru noi.
Mirosul de cuib dintr-o sapca sau caciula, de par si cuier.
Senzatia de piele arsa cand cazi pe asfalt.
Febra in oase si incheieturi.

Circul de animale din supa mea

Cherrytales ne pune sa ne amintim ceva din copilarie.
Nu prea sunt in the mood sa-mi amintesc, desi miercuri m-am uitat la The Polar Express si mi-am adus aminte de niste lucruri.
Daca-mi lipseste ceva iarna, ceva ce am avut doar in copilarie, este sania.
Cand mama ma tragea cu sania si era de obicei noapte, eu stateam pe burta si ma uitam in jos, cum fuge zapada pe sub mine. Cizmele mamei scartaiau, rasuflarea ei se ridica ca un duh de saman care speria lupii si cainii vagabonzi, daca ma ridicam cu burta in sus vedeam luna, mai frumoasa mi se parea insa zapada. Mi se lipeau narile de frig, chiar daca eram infofolita ca un eschimos care mai e pe deasupra si astronaut. Si pe atunci raceam destul de des, dar nu chiar ca acum. Poate pentru ca pe atunci nu descoperisem misterul mumiilor egiptene si al somatizarii. Astazi insa, ca si ieri, beyond the sea isi arata zambetul de ceramica o bronsita cronica.
Apoi ajungeam acasa si mama trantea un pic sania ca sa o scuture de zapada.Si o bagam in casa cu noi, statea in balcon langa brad si dulapul cu tot felul unde-si petrecerea recreatiile pisoiul. Apoi mancam o supa calda, plina cu tarcuri de animale din patrunjel si morcov. Cum nu puteam sa mananc girafe, tigri si cocotieri, lasam intotdeauna verdeata ca intr-un acvariu. Poate daca mancam atunci tot patrunjelul, morcovul si leusteanul acum eram mai tare.
Mie mi-ar placea sa aud o povestire din copilarie de la klara, cantareata cheala si iulia ( care sa puna si poza, cer si poza!)

Toamna

Am primit o leapsa de la zambiti va rog
10 amintiri de toamna.
Imi aduc aminte de textul cu toamna, din abecedar, despre gutui si mere. Mi se pare ca era scris de Bolintineanu, dar nu sunt sigura. Doamne, cat am urat scoala! 12 toamne sacrificate in fata tablei, inghitind praf si creta cand afara era totul auriu. Oamenii mari distrug sistematic copilarii.
Toamna faceam excursii la munte cu clasa la munte si mergeam pe serpetine si, in timp ce cativa copii sensibili mureau de rau, noi ceilalti admiram frumusetile naturii si ne jucam cu papusile Barbie straine ale celor care aveau norocul sa aiba asa ceva, in timp ce papusile barbie romanesti stateau dosite in rucsace, ca ne era rusine cu ele.
Toamna am fost facuta pionier la Targoviste si am vizitat Doftana si eu am primit Tom Sawyer dar l-am schimbat pentru Alice in tara minunilor. In ambele carti cenzura isi facuse serios de cap.
Ce greu mi-era sa ma trezesc dimineata si sa stau un sfert de ora sa ma pieptene mama si sa-mi faca doua cozi impletite. Si mama se grabea si ma tragea de par si-mi strangea parul atat de strans incat toata ziua ma durea pielea capului.
Si cat uram sa fiu intr-a 12 a si sa ma trezesc dimineata, sa ajung la chimie unde o profesoara ingrozitoare, cu un pulover in forma de blana de urs, ne zicea ca sunt prosti.
Toamna avea loc miss Boboc si eu nu aveam niciodata rochie frumoasa pentru petrecere pentru ca pe vremea aia se gaseau putine lucruri frumoase si alea care erau frumoase, erau foarte scumpe. Si in clasa a 9-a bunica mi-a facut pentru bal o rochie dintr-un material foarte ciudat, cu modele cu scaieti. Cred ca am fost cea mai putin moderna fata din istoria liceului meu plin de copii de bani gata :))
Toamna zici ca sunt picata din luna, ma trezesc greu dimineata si ma lovesc de pereti. Zici ca inspir must de dimineata pana seara. Iau multe vitamine, pe masura ce ma apropii de iarna ma plictisesc si ma las pe tanjeala asa ca atunci cand incep racelile si gripele eu iau din fiecare cate putin.
Toamna mi se intampla cele mai multe lucruri bune si-mi vine sa chiulesc nonstop de la serviciu, dar in loc sa fac asta sunt responsabila si ies doar un pic la plimbare, cat sa-mi caut o bratara cu ametiste.

Nu toate ceasurile dau valoare timpului

Cand eram mica ceasul de mana mi se parea un lucru tare de pret. Gasisem niste ceasuri mici si vechi prin casa, toate stricate, pe care le purtam cu mandrie pana cand ai mei mi-au cumparat de ziua mea un ceas roz, electronic, pe numele lui Quartz. Cand l-am deschis si i-am descoperit rubinele ceasornicaresti, lucind stins ca niste organe sanatoase, am fost foarte mandra de el. Si am suferit mult cand o saptamana mai tarziu, ceasul a decedat din cauza frigului de ianuarie. Se pare ca avea niste baterii bulgaresti foarte proaste. L-am tinut multa vreme intr-un sertar, alaturi de niste ambalaje vechi de ciocolatele AfterEight si un spray 8x4 gol, caruia ii mai miroseam din cand in cand capacul. Apoi a venit revolutia si magazinele s-au impodobit cu ceasuri. Avand de unde sa aleg, nu mi-au mai trebuit ceasuri de mana. Dar acum, 20 de ani mai tarziu, imi doresc iar sa am un ceas. Dar de data asta vreau sa-l port pe post de brosa si sa-l simt ticaind la piept. Nu prea mai percep cum trece timpul asa ca vreau sa-mi angajez un ceas ca sa-mi atraga atentie asupra minutelor care se scurg pentru ca eu sa le ignor.
Se pare ca acum vreo 100 de ani niciun domn adevarat nu ar fi riscat sa fie surprins purtand un ceas de mana. Pe atunci gentlemanii adevarati purtau doar ceas de buzunar cu lant, pe care-l scoteau cu eleganta si demnitate ori de cate ori trebuia, pocnindu-i capacul de bronz sau de aur.
Ceasurile de mana erau niste podoabe pentru femei, niste bijuterii nedemne si nu instrumente serioase de masurat ceva atat de important. Timpul trebuia luat in mana si tinut cu respect, atunci cand aveai nevoie sa stii in ce moment te afli.

Ca un urangutan la bara

Mama imi zicea sa ma agat de bara si sa ma legan de ea, ca un urangutan, pana cand o sa ma lungesc. Imi placea sa trag de mine si sa vad ca ma intind, desi nu sunt elastic. Inca imi mai place sa ma intind si sa-mi trozneasca incheieturile. Elasticul de la ciorapii trei sferturi uneori se rupea si intotdeauna aveam o soseta cazuta pe glezna si una urcata pana sub genunchi ( o cantina si un bloc zgarie nori). De atunci am ramas cu o slabiciune pentru sosetele trei sferturi. Si cand mi-am dorit sa merg pe camile, dar am ajuns doar sa fac plimbari pe poneii de la Gradina Zoologica, am purtat tot sosete trei sferturi si pantaloni scurti. Eram o grasuta cu ciorapi albi, dintr-un supraelastic alb si gros, dantelat, cum mai poarta azi numai fetele avangardiste. Si faceam poze cu ursi impaiati, de un maro stins, menit sa scoata in evidenta culorile de pe hainele copiilor. Dar eu credeam ca exista o posibilitate ca ursul sa fie adevarat si ca are pe undeva un comutator care-l va face sa mearga. Acum daca zic ca vreau o bara, sunt intrebata: pentru striptease?

Bataaaaie!

In '90, pe 13 iunie, Cozma si minerii lui pasionati de metoda trepanatiei au venit sa bage mintile in cap bucurestenilor. Sa nu uitam de ce s-a intamplat atunci si sa pastram 5 minute de reculegere batandu-ne cu perne. Veniti cu cea mai moale perna sambata, pe 14 iunie, la ora 15.oo, langa fantana de la Arhitectura.

via minimal

Braga

Stiti ce? Am chef sa ma duc la Drobeta Turnu Severin si sa beau braga. Se pare ca foarte putini oameni pe lumea aceasta au baut vreodata braga si vor sa remedieze aceasta mica lipsa.
Eu am mai fost la Drobeta Turnu Severin cand eram foarte mica si ma gandeam ca la Drobeta Turnu Severin se fabrica multa crema de ciocolata Fosfarin intr-o fabrica cu eprubete imense si furnale mici. Coboram din gandacul mare numit tren, ma juleam invariabil la genunchi si-mi rupeam ciorapii ( ciorapi trei sferturi albi si sandale albe, ce-o fi gandit mama sa ma imbrace in alb pe tren??). Gaseam mereu un oras plin de praf, soare si caini vagabonzi. Toata lumea vorbea iute, iute si sucurile erau calde, pentru ca frigiderele nu mergeau. Stateam in gara, cu picioarele pe geamantan si beam Pepsi sau Cico portocaliu cald si dulce si ma uitam la sine si la oamenii transpirati, care citeau ziare si rezolvau rebusuri. De atunci Drobeta Turnu Severin rimeaza cu Plictisin si acum astept sa se intample ceva ca sa-mi schimb parerea si sper sa nu astept totusi pana in ianuarie.

My First Crush

Primul baiat de care mi-a placut se numea Alexandru. Eram foarte mica, cred ca nu eram nici macar in clasa 1. Eram in tabara la munte, cu verisoarele mele. El avea parul cret, pistrui si era foarte obraznic. Si-mi mai amintesc ca avea ochi aurii-verzi, dar de asta nu sunt sigura. Era mult mai mare decat mine, clasa a 4-a sau asa ceva. Dormea intr-un pat supraetajat, sus, si odata a cazut si era sa-si rupa mana. In fiecare zi facea ce facea si se vorbea numai de el.Se tot certa cu o fata mult mai mare decat el, Carmen. Carmen semana destul de mult cu Betty Boop. Cred ca lui Alexandru ii placea mult Carmen.
Intr-o zi mi-am cumparat un inel de tinichea, cu piatra roz. Primul meu inel. Eram atat de incantata de el, il tot admiram si priveam soarele prin piatra lui de sticla. Evident, l-am pierdut dupa vreo ora. Am inceput sa plang si Alexandru a venit sa ma ajute sa-l gasesc. Picase undeva pe jos, prin iarba. La un moment dat a inceput sa urle: "l-am gasiiit". A fugit spre mine, cu pumnii inchisi si cand eu am venit repede sa ma uit, in culmea fericirii, a deschis pumnii si am vazut ca ascundea de fapt doar cateva fire de iarba. Mi-a mai jucat apoi farsa asta inca de vreo cateva ori pana cand a venit Carmen si i-a tras una peste cap. Cred ca si lui Carmen ii placea mult Alexandru.
Acum pot sa spun ca faza cu inelul si cu iarba s-a repetat de mai multe ori, de-a lungul anilor, cu unii baieti de care am fost indragostita. Nu este nimic iesit din comun. Probabil a fost unul din "pattern-urile" mele.

La aniversare

Beau foarte rar pepsi sau cola, de aceea gustul lor inca imi aduce aminte de copilarie cand erau doar doua tipuri de gusturi: gustul negru de pepsi si gustul portocaliu de cico. Mai era si sifonul, pentru siropuri de fructe.
Cand beam pepsi sau cola eram mereu imbracata frumos, cu rochita si ciorapi albi. Probabil eram la petrecerea vreunui coleg in clasa 1. Pe atunci, cand era ziua vreunui coleg, parintii lui ii invitau la aniversare cam pe toti colegii lui. Pe toti, mai putin pe cel ce parea tigan, pe cel care invata cel mai prost sau pe singuraticul clasei. Uneori tipareau si invitatii, cu text oficial. Tata ma lua de mana si cu invitatia in mana ma conducea la adresa sarbatoritului. Luam autobuze sau tramvaie si mergeam mult pentru ca toti sarbatoritii stateau de obicei departe, la marginea lumii, in vile cu stejari in curte. Probabil la radacina lor se gaseau si trufe. De atunci imi place mult sa merg cu tramvaiul, mai ales cand e gol si are o anumita nostalgie care scrasneste pe sine.
Parintii sarbatoritului sau sarbatoritei erau la fel de zambitori ca in reclamele germane si foarte inalti. Veneau foarte repede cand sunai la sonerie si nu-ti cereau sa te descalti.
Copiii nu au niciodata scuze de genul " nu pot sa vin pentru ca sunt prea obosit, prea racit, nu am timp, nu am chef"; copiii ar tine-o numai intr-o petrecere, chiar si atunci cand au febra foarte mare. Copiii nu ar lipsi de la nicio petrecere, dar parintii lor, colectii pline-ochi de scuze adunate cu migala de-a lungul anilor de experienta in viata, ii mai tineau uneori acasa, din comoditate.
Acum pot sa ma duc la orice aniversare dar de multe ori sunt prea racita ca sa fac asta.
Mai beau un pic de pepsi.

Nostalgii din astea

Mi-este foarte dor sa joc fotbal. Sa fug si sa ma omor cu firea, sa stau in poarta si sa ma arunc pe jos ca sa apar, sa cad si sa-mi julesc rau picioarele si apoi sa ma umplu de plasturi colorati. Sa dau tare de tot cu piciorul in minge si sa o vad cum zboara pana aproape de varful unui plop. Si sa urlu "ba, la stanga, ce faci? paseaza!!!!". E frumos sa joci fotbal in mai, cand zboara puf de plop peste tot. Cand eram copila si jucam fotbal, stateam in poarta pana se insera si nu mai vedeam la 3 pasi. Atunci aparam cel mai bine pentru ca simteam mingea venind. Mi-ar placea sa joc fotbal cu ochii legati. Trebuie sa-mi cumpar o minge. Din garderoba mea nu se poate sa lipseasca mingea.

Extraordinara faianta albastra

Am cercei mici, albastri, din sticla de Murano. Zici ca sunt din faianta. I-am insurubat dimineata in urechi, in timp ce imi cufundam capul in aburul apei pentru ceai si ma gandeam la faianta cu flori bleu din wc-ul de servici, care era de fapt incaperea mea preferata de joaca. Avea plus rosu pe jos, langa usa se afla soba iar eu lipeam cu apa si faina tot felul de decupaje pe patratele lucioase. Din cand in cand tevile huruiau cuvinte apoase si dadeam drumul la apa fierbinte pana cand totul intra in ceata.
Cand un copil se face om mare cauta ceata doar in saune si se plange de ceata de pe strazi ca-i intra in oase.