Wednesday, April 29, 2009

Dl. O nu crede in necazurile lumii inconjuratoare

Dl. O avea toate motivele sa se considere nemultumit si nedreptatit de viata. Uneori, cand il apucau gandurile negre, se trezea ca isi facea astrograma pentru a afla raspunsul pe care nu i-l putea da niciun preot, psiholog, doctor sau femeie de serviciu: de unde ii vin toate aceste necazuri care pareau sa nu se mai termine.
Pentru ca toate i se intamplau numai lui: cand mergea pe camp, haite intregi de iepuri salbatici nelinistiti apareau de nicaieri si treceau peste picioarele lui, zgariindu-l cu ghearele lor lungi si lasandu-l fara par pe glezne, cand mergea pe strada, un om imbracat in zebra ii fura haina de pe el exact cand se inregistra minima maxima iarna, cand ploua cu pietre sau cu negrese luate de vant de undeva dintr-un loc din Africa, toate ii cadeau in cap si-i provocau grave leziuni si contuzii ce trebuiau tratate la spital, unde nimerea numai pe mana celor mai prosti doctori, care se gandeau doar la dame de consum si jocuri pe calculator ce provoaca dependente. Iar acestia il lasasera fara lobi la urechi. De aceea femeile il considerau cam ciudat si-si bateau joc de el, spunandu-i "Lobul" si oamenii din jur, inclusiv prietenii lui, radeau si tot radeau cand ii auzeau porecla, cu acel ras pe care-l mai auzi uneori la hienele care-si schimba parul de pe spinare.
In ciuda acestor "neajunsuri" insa, Dl. O era un om fericit. Desi toti din jur ii scoteau in evidenta necazurile si-l considerau un om napastuit de soarta, desi televiziunile faceau reportaje despre el si ziarele scriau saptamanal despre ce ghinioane mai avusese parte, el n-avea nicio problema cu tot ceea ce lumea exterioara ii avea de dat pentru ca in lumea lui interioara totul mergea struna. Si mai era fericit pentru ca atunci cand iesea din casa nu-i cadeau piane sau motoare de macarale peste cap, pentru ca nu-i treceau bivoli salbatici pentru degetele de la picioarele si pentru ca niciun doctor nu-i scosese pana acum vreun plaman din greseala.
Inca.

Monday, April 27, 2009

Noi scopuri in viata si 99 de placinte cu mere

Printre milioanele mele de scopuri marete se numara si acela de a deveni specialista in prajitura cu mere. Cu mere si frisca sau stafide sau caramel, inghetata, nuci, rom, afine, scortisoara, smantana, etc. Dar nu vreau sa devin doar o maestra asa, doar ca sa ma aflu in treaba.
Voi gasi ( si cred ca pe la numarul 50 voi ajunge sa inventez) 100 de retete de placinta cu mere pe care le voi imparti cu 100 de oameni carora le sunt recunoscatoare pentru ceva. Pentru ca mi-am dat seama ca sunt foarte norocoasa, imi ies in cale foarte multi oameni care au o influenta foarte buna asupra mea si unii nici macar nu stiu asta. Pentru ei vor fi prajiturile cu mere.
Am facut deja una. Au mai ramas 99 de copt. Piece of cake! :))

PS: v-am promis ca va zic cand apare Marie-Claire. A aparut vinerea trecuta si imi place mult cum a iesit articolul. E clar ca si Alex si Adriana vor primi la un moment dat de la mine o prajitura cu mere :))

Wednesday, April 22, 2009

Daca stau bine sa ma gandesc

De fiecare data cand am mult de munca, ma apuca pofta de introspectii. Daca anul trecut apreciam cel mai mult la mine faptul ca sunt o fraiera si imi accept "fraiereala", astazi cel mai mult imi place ca am ajuns sa fiu un om prietenos, fara sa ma mai intereseze ca daca sunt prietenoasa x o sa creada cine stie ce sau y o sa-mi intoarca spatele. Sunt prietenoasa si gata cu oamenii necunoscuti care imi cer indicatii pe strada si apoi nu cred in indicatiile mele, cu oamenii abia necunoscuti pe care eu ii simt ca fac parte din lumea mea, cu oamenii cu care simt ca nu impart nimic, cu cei ce ma cearta sau ma tin la distanta.
Ce nu-mi convine deloc la mine este ca mi se umplu atat de usor ochii de lacrimi.
Sper ca anul viitor sa devin un astronaut emotional.
No comments for this post.

Tuesday, April 21, 2009

Poveste pentru oameni intelepti

A fost odata un om pufos, dar plin de cioturi si cumva buruienos, pe care toata lumea-l judeca si-i spunea ca face umbra pamantului degeaba. Pentru ca frumos nu era, la aritmetica nu excela ( nici macar nu era in stare sa zica aritmetica, aricimetica zicea si credea ca e vorba despre arici, din aceia cu care te inchei la tarlici), nici macar prea bun nu era, de copii, caini sau bunul mers al lucrurilor niciodata nu se ingrijea. Si atunci se intrebau cu totii, clatinand din capetele lor intelepte, unii frumosi, altii doar destepti si cativa care dadeau pe dinafara de buni ce erau, de ce exista acest om pufos, plin de cioturi si cumva buruienos? De ce ocupa un apartament degeaba, de ce iroseste mancarea si caldura si apa?
Raspunsul a venit intr-o primavara cand prea pufosul domn buruienos a iesit intr-o dimineata in balcon, s-a intins si o pala de vant putin mai incolo l-a impins si el s-a scuturat ca o papadie de puf. Iar puful lui s-a ridicat in vazduh si era totul asa frumos incat toata lumea a iesit in balcoane si a inceput sa faca poze si sa se minuneze. Iar scuturarea lui s-a transformat intr-o poza care a luat un mare premiu la o expozitie de fotografie ani de-a randul si a venit si un cunoscut regizor american care a facut un film despre omul pufos. Iar asta chiar ca a inchis definitiv gura oamenilor intelepti.

Dau mai departe ce mi-a placut

Un articol foarte frumos din NY Times.
In 2001 Jean Paul Belmondo a suferit un accident cerebral care l-a lasat pe jumatate paralizat, in carje. A acceptat sa mai joace intr-un film, "A man and his dog", cu o singura conditie: sa-l arate asa cum e acum, batran, bolnav si neputincios.

Sarbatorile m-au prins nelinistita si agitata, n-au facut decat sa ma agite si mai mult. Nu poti sa obligi linistea sa intre in capul plin de idei. Imi plac mult oamenii din jurul meu, uneori nu dorm noaptea gandindu-ma plina de panica "o sa-i pierd". Parca sunt niste prieteni imaginari care au devenit realitate. Cumva ca-n "The Velveteen rabbit". Si mai recomand si "Crocodilul Ghena si alte povestiri" daca o gasiti prin anticariate.

4 filme vazute recent care mi-au placut mult, mult:
In search of a midnight kiss - cel mai sincer film romantic vazut in ultima vreme, atmosfera de NY desi se petrece in LA, nu neaparat cu happy-end, dar nici cu sad-end.
The good life - unii il compara cu Donnie Darko, eu nu stiu de ce. Are un sfarsit minunat.
The go-getter - road movie, atmosfera de poza Polaroid.
It's all gone Pete Tong - am tot amanat sa vad filmul asta pentru ca era vorba despre un dj, in sfarsit l-am vazut si am ramas :-o.

Si un mic interviu cu mine, luat de cireasa pana la urma tot pe messenger, pentru ca atunci cand ne-am intalnit special pentru asta, atat am ras si am palavragit incat nu ne-a lasat inima sa mai lasam timp si pentru lucruri oficiale. Si sunt datoare si cu un link, pentru ca zic undeva pe acolo de o rochita rosie de vara, cu om de zapada, primita cadou de la Luminitza. Ma gandesc serios sa imbrac vara numai haine cu motive artice, fulgi de zapada, reni si oameni cu manusi si patine si iarna haine cu cirese, mere rosii, flori si alte lucruri insorite si varatice.

Friday, April 17, 2009

Ornitologic

Filme radiografice cu pasari rasufland

A existat o perioada in care vrabiile aproape disparusera, apoi au aparut din nou in forta. Cand isi fac cuiburi, vuiesc toate blocurile si se bat pentru orice crapatura in zid care pare mai ferita si calduroasa. Ciorile si corbii devin vizibili mai ales toamna si iarna, in rest probabil pleaca in vizita pentru ca sunt destul de rare la vedere. Mai apar doar in dupa-amiezele sinistre de vara, cand canicula soarbe vlaga din fiinte. Atunci stau in copaci uscati si le sticlesc privirile a paguba.
Pitigoii - mai ales la sfarsitul iernii. Pescarusii si albatrosii se vad cel mai bine noaptea sau pe cerul de fantana, niste dungi groase albe-argintii. Penele de paun se zice ca aduc ghinion in casa. Mi-as face mp3-uri cu cantecul mierlei. Mi-ar placea sa inregistrez un colibri zburand deasupra unei lingurite cu miere. Porumbeii din oras s-au transformat in gaini mari si grase, si-au pierdut instinctul de conservare undeva, prin parcarea cu masini stinse.
Ce mi se pare fascinant la pasari sunt ochii lor vii, picioarele subtiri, cu piele uneori solzoasa, cu gheare in care poti vedea, daca sunt roz, sangele. Niciodata nu stau locului si daca nu le poti vedea intotdeauna, in mod sigur le auzi, sunt ca niste ghemotoace de puf in care au fost invelite de-a valma consoane si vocale tipate. Cand tii in maini o pasare care se zbate, realizezi cata putere poti sa ai de fapt si cat rau ai putea face daca nu ti-ai impune limite.

Wednesday, April 15, 2009

Robotelul care nu cerea niciodata indicatii

Un proiect foarte interesant.
Tweenbots sunt robotei ce calatoresc prin oras, bazandu-se pe ajutorul oamenilor de pe strada. Destinatia lor e scrisa pe steag, ei stiu sa mearga doar inainte, in linie dreapta, dar pana acum nu s-a impotmolit niciunul in vreo groapa.
Experimentul asta artistic ma face sa mi-l imaginez intr-un mod foarte optimist in Bucuresti. Imi si imaginez un robotel din asta mergand vitejeste prin zona pietei Obor. Cineva i-ar vinde un telefon mobil, o precupeata i-ar da un mar asa, doar pentru ca e dragut, cineva l-ar salva de niste caini nemanierati, altcineva i-ar da indicatiile corecte la metrou, la Victoriei, unde e foarte complicat, poate chiar l-ar conduce pana afara, la suprafata.
Si cand ma gandesc ca robotelul ar ajunge neatins la destinatie, ma bazez si pe o alta intamplare. Am vazut acum putina vreme un caine mic, care sigur avea stapan, ce facea cumparaturile pentru cineva si ducea un pachet nou-nout de biscuiti in gura. Pe care nu a incercat nimeni sa i-l fure.

Friday, April 10, 2009

Locul de joaca


Locul de joaca a fost primul loc unde am invatat ce e de fapt viata sau mai bine zis la ce sa ma astept de la viitor. A fost primul loc unde am invatat ce e de fapt singuratatea intr-un loc strain si cum sa fiu pe cont propriu.
A fost locul unde ma duceam uneori cu cea mai mare placere sau cu cea mai mare spaima.
Uneori nu voiam sa calc pe acolo pentru ca ma temeam de fetita care-mi fura lopatelele, alteori imi venea sa fug cand vedeam bila cea imensa si frumos colorata, in interiorul careia era insa intuneric si zvonurile ziceau ca orice copil care intra acolo pateste ceva rau, poate chiar dispare, uneori d-abia asteptam sa ma duc si sa creez turnuri din nisip, alteori plangeam pentru ca din cauza ploii sau plictiselii, bunica ma lua acasa dupa doar 10 minute de joaca. Cel mai bine ma simteam atunci cand schimbam parcul si ajungeam intr-un loc de joaca nou, cu copii necunoscuti si leagane mult mai interesante si colorate.
La locul de joaca am invatat ca pot sa fiu foarte curajoasa, atunci cand m-am dat prima oara pe toboganul imens, cu scari lipsa, tot acolo am invatat cum sa-i infrunt pe copii agresivi si, de multe ori, cum sa ma feresc de falsii tovarasi de joaca, care te placeau doar pentru ca tu aveai cea mai noua si frumoasa trotineta, am aflat ca nu-s buricul pamantului, ca e mai frumos cand imi impart jucariile, ca uneori e nevoie sa alerg dupa alti copii ca sa-mi iau jucariile inapoi, ca jocurile cele mai frumoase se nasc in minte si nu e nevoie de jucarii sofisticate pentru ele ci, din contra, cu cat e mai scumpa si sofisticata o jucarie cu atat ucide mai repede cheful de joaca, am invatat sa risc si sa ma aventurez in acele colturi mai umbrite ale coltului de joaca, din ce in ce mai departe, desi copiii imi ziceau sa nu fac asta, sa stau cu ei, in soare.
Si da, am intrat si in bila unde copiii dispareau. Inca nu mi s-a intamplat nimic atat de rau incat sa spun ca da, zvonurile erau de fapt adevarate :).

Locuri de joaca frumoase, bizare, interesante sau pur si infricosatoare puteti vedea
aici
aici
si aici.

Wednesday, April 08, 2009

Lista de dorinte materiale

Eu cred ca in momentul in care iti pui o dorinta, dorinta iese de undeva dintr-o crevasa, vine inspre tine si incepe sa-ti dea tarcoale, invartindu-se in cercuri largi in jurul tau pana cand te gaseste intr-o zi deschis si da buzna. Dar mai intai trebuie sa o scoti din minte si sa-i dai o forma. Pe hartie merge cel mai bine. Asa ca eu cred in listele de dorinte si merg mereu inconjurata de roiuri de dorinte. Important e sa nu scrii niciodata siruri atat de lungi incat sa le uiti si sa le pierzi pe drum. Trebuie sa fii serios cu ceea ce-ti doresti! Asa ca:


De cand mi-a dat Vlad linkul asta, mi-au ramas gandurile la aceasta Leica alba, scumpa si rara. Nu cred ca un inel cu diamante mi-ar atrage la fel de mult privirile!
Vreau sa vad aurora boreala.
Vreau sa fac portelanuri, pe care sa le pictez manual.
Vreau un telescop.
Dorintele care costa bani sunt cel mai usor de indeplinit asa ca trebuie doar sa am rabdare. Daca vreau, pot fi cel mai mare maestru in economisit bani.

Monday, April 06, 2009

Gasitorului, nicio recompensa

Ai mei m-au invatat cand eram mica sa nu iau nimic din ce gasesc pe jos. Si mi-a intrat asta in cap mult prea bine. Poate ar trebui sa ma dezvat, oricum nu cred ca pe jos se gasesc cei mai periculosi microbi din lume. Iata ce as fi putut colectiona cel mai mult pana acum: carti de joc si poze mici, de buletin. Din nu se stie din ce motiv, gasesc aproape saptamanal carti de joc pe jos, mai ales trefle. Pentru ca am obiceiul sa gasesc o explicatie pentru tot, ma gandesc ca o dama de trefla ca mine nu poate sa atraga decat trefle. Cat despre poze de buletin, am vazut langa o roata de masina zeci de astfel de poze, alaturi de niste triunghiuri si sfere de hartie gri, decupate cu grija. In poza era o femeie in varsta, incruntata si tunsa scurt. Era ceva inspaimantator in atmosfera strazii cu poze mici, imprastiate. Putin mai incolo un vagabond imbracat in negru, cu palarie lucioasa, statea sub o bolta de vita de vie si imbrancea trecatorii.

Look at me, a collection of found photos

Si, fara legatura, o fotografie cu o duna de nisip de pe Marte. Acolo nu gasesti prea des poze pe jos, sunt toate ingropate. De aici.

Lucruri mici

Pentru ca e primavara, n-am rabdare si sunt zapacita. Am emotii si nu stiu de ce, imi doresc o camera Leica, pe hartia unei babute din metrou care incerca sa memoreze ceva scria Eschil Persii, iar asta, intr-un mod ciudat, m-a facut sa am pofta sa recitesc Homer. As face milioane de lucruri, m-as duce sa caut aur sau diamante ca tot am nevoie de bani pentru casa. Iar pentru cei cu astenie am un singur sfat: 50 de abdomene si flotari zilnic! Cel mai tare sufar pentru ca nu prea am cu cine sa alerg dimineata. Toata lumea din jurul meu e atat de lenesa :( M-am trezit intr-o dimineata, la ora 5 dimineata cu ganduri sportive mari, pana la urma am ajuns sa ma uit la un film vechi cu Clint Eastwood si a fost la fel de bine.

Thursday, April 02, 2009

Fotografiile din revista trec, amintirile raman

Mie nu-mi place sa fiu fotografiata. Nu ma simt in largul meu. Sunt o persoana care se foieste mult in interior si cand stau sa pozez ma simt falsa.
Ori de cate ori mi se propunea sa apar intr-o revista ( datorita blogului, sa nu credeti ca din alt motiv), cand auzeam de photoshooting il scoteam pe "nu" din buzunar foarte vesela. Nu e cel mai urat lucru din lume, dar sa fii machiat , coafat si pus sa zambesti la comanda mi s-a parut plictisitor asa ca nu am mai vrut sa repet.
Asa ca atunci cand Adriana mi-a scris intrebandu-ma daca nu as vrea sa apar intr-un articol in Marie Claire ( tot datorita blogului, ce credeati?), eu am zis ca ok, bine, dar ca sper ca asta nu implica prezenta unui fotograf. Dar bineinteles ca implica :)).
Numai ca Adriana stia ea ce stia. Asa ca m-a momit cu Alex Galmeanu, pe care eu nu-l cunosteam, dar cand i-am descoperit pozele, i-am pus repede blogul in blogroll, ca o cotofana dornica sa colectioneze cat mai multe obiecte frumoase si lucioase ce sunt.
Si cred ca a fost cea mai frumoasa sedinta de fotografiat la care am luat parte pana acum ( e drept, nu am luat parte la prea multe). Chiar daca asta a insemnat sa stau afara in frig, sa sar un gard foarte inalt in mod ilegal (avand in acelasi timp grija sa nu rup rochia de arlechin milionar pe care o purtam) si sa fac poza stand printre mormane de gunoaie. Si cu toate astea, chiar mi-a placut foarte mult, pentru ca atunci cand fotograful are atata grija de tine si te face sa razi si iti curata locul de gunoaie, pentru ca tu sa stai cat mai comod, si stii ca in mod sigur nu o sa cazi in cap de pe gard, pentru ca sta pe pozitie, gata sa te prinda, tot ce e urat dispare si ramane doar placerea unei experiente frumoase. Si in fata camerei m-am simtit eu insami, nu m-am mai simtit falsa. Si nici nu mi-a trecut prin cap sa fac mofturi ( prea multe :))).
Asa ca va pot spune ca atunci cand vedeti o fotografie reusita, sa stiti ca este meritul fotografului in proportie de 99,9%. Iar Alex Galmeanu este acum oficial fotograful meu preferat :)

Wednesday, April 01, 2009

Verde



Pentru ca ma gandeam ieri ca am ajuns sa ma bucur de niste tufe puse pe marginea soselei ca de un cadou facut special pentru mine.
Pentru ca trebuie sa ma dau vara cu crema cu crema cu protectie solara inainte sa ies din casa, altfel ma umplu de pete.
Pentru ca se rad de pe fata pamantului parcuri si se ridica cladiri monstruoase si uneori ma zapacesc si ma intristez in atata gri.
Pentru ca in jurul nostru e foarte, foarte, foarte mult gunoi (d-abia astept sa scriu postul urmator, voi povesti o intamplare draguta, dar plina de gunoi :))
Si pentru ca e un ONG transparent si serios.
Eu m-am hotarat sa dau 2% pentru Mai Mult Verde.
Daca vreti sa ne sprijiniti, trimiteti si voi clipul mai departe :)