Mini si maxi-agresivii

Singurii oameni pe care nu-i inghit deloc, nici cu lingurita, nici cu polonicul, sunt mini-agresivii si maxi-agresivii. 

Mini-agresivii sunt cei care nu arata amenintator, dimpotriva, par cele mai diafane creaturi, dar daca nu fac ceva ce trebuie si le zici asta sau spun ceva cu care nu esti de acord, deschid o gura cat o sura, in care rechinii musca, serpii sasaie si flacarile iadului ajung pana la cer. Cu ei nu poti sa ajungi la un compromis, iar discutiile sunt adevarate masacre pentru nervi. Sunt agresorii care tipa mereu "sunt o victima!" in timp ce-ti dau cu un ciocan peste degete.

Maxi-agresivii sunt cei care nu numai ca injura si jignesc chiar si atunci cand sunt fericiti si glumesc, dar explodeaza cand ti-e lumea mai draga. Langa ei esti mereu plin de funingine si chiar daca ai un self-esteem din otel, o sa-ti faca niste gauri ca niste molii de fier.

Gandul fara noima al zilei

Nu-mi plac paturile pentru copii tip dulap, cum e acesta.
Sigur ca arata bine, sigur ca da senzatia de ocrotire si siguranta.
Dar e totusi un dulap, in care-ti pui copiii ordonat pe rafturi, ca niste borcane de gem. Vrei un copil la micul dejun? Deschizi dulapul si extragi copilul. Vrei sa sari peste copilul de seara? Deschizi dulapul si indesi copilul in el. Si speri sa nu faca gargarite.

Un lucru pe care nu-l inteleg

De ce costa lacrimile artificiale atat de mult? Sunt oare farmacistii obligati ca in fiecare noapte cu luna plina sa care un rucsac plin cu pipete si sa sara gardul gradinii zoologice, ca sa recolteze si sa imbutelieze rarele lacrimi de crocodil? Sau exista undeva, departe, o ferma de roboti torturati ca sa planga zilnic cel putin 3 litri de lacrimi de artificiale?
Eliberati crocodilii si roboti, prefer oricum lacrimile adevarate! Sunt si mult mai ieftine, te costa doar cateva inimi frante pe an.

Gat de lup duminical

    Astazi m-am trezit cu un cadou neasteptat: un gat de lup nou-nout. Uit mereu ca ii zice torticollis, mai degraba imi vine sa zic ca am un tortelini. Un tortelini mare si dureros in partea dreapta, langa umar.
Pentru ca luni vin oamenii sa instaleze contoare moderne pentru apa rece si calda, ca sa poata sa le citeasca toti spionii cu ajutorul radioului, azi a trebuit sa fac curatenie ca sa le pregatesc terenul. Dar trebuie sa marturisesc ca un om cu gat de lup este total inutil pe lumea asta si ma bucur ca stiinta nu a inventat asa ceva pana acum, pentru ca l-ar fi inventat degeaba. Iar lupii ( sau varcolacii) e clar ca sunt anti-talent cand vine vorba de treburile gospodaresti si pot sa-si ia gandul de la meserii precum menajere sau oameni de serviciu.      In afara de "au, ma doare", omul cu gat de lup nu stie sa zica sau sa faca altceva. Poate doar sa stea pe canapea, cu un prosop cald in jurul gatului, si sa manance bombonele ( si asta pana in ora 17.00, ca dieta ii interzice apoi sa mai manance altceva).

Un gand

Nu se stie niciodata ce-ti ofera viata, dar m-am gandit ca ar trebui totusi sa nu ma casatoresc niciodata cu un barbat cu numele de familie Ene. Pentru ca atunci m-as numi Irene Ene si m-as simti ca un ecou.

Dentist pentru indragostiti

Esti ca o prajitura in care ciocolata se umfla in pene de vanilie,
Usoara ca o perdea care se crede fluture zburand in aprilie.
Esti ca o prajitura pe care stiu sigur ca mult timp o s-o tin minte
Si apoi nimeresc un sambure de visina si-mi sparg un dinte.

Oftat discret

Iar se intuneca inainte de 9, iar se transforma frunzele in chipsuri pentru pasari, iar ne ascundem degetele de la picioare in pantofi seriosi, iar ne intristam din senin si mai tragem noaptea inca o patura pe noi.
Iar e seara inainte sa fim noi gata.

SFebruarie

Traim pe o planeta inghetata. Doar eu si convectorul meu electric. Iesim in fiecare zi din casa si incercam sa supravietuim zapezii, turturilor, poleiului. Din cand in cand mergem pe poteci subtiri si alunecoase, extrem de dubioase si periculoase. De cele mai multe ne ies in cale multimi infuriate de cetateni cu posete mari si taioase care vor sa incapa toti, in acelasi timp, pe poteca. Apoi ne ingrijim ranile cauze de posetele mari si taioase. Noaptea, alergand prin intunericul felinarelor arse pe care nimeni nu cuteaza sa le repare ( nici macar enelienii, o specie de extraterestri care se cred licurici, dar nu sunt, pentru ca licuricii chiar se pricep sa dea lumina), ne aventuram pana la magazinul mega galactic de pe bulevard, si incercam apoi, cu greu, sa regasim drumul spre casa, prin ceata nemiloasa si cleioasa.

O dorinta la sfarsit de ianuarie.

As vrea sa nu mai existe date fixe. Sa ne mutam data de nastere cand avem chef, sa punem Craciunul in mai si Anul Nou in septembrie. As vrea sa nu mai existe expresia "asa stau lucrurile" mai ales cand e vorba de lucruri inventate de noi, nu de natura. Cred ca timpul ar trece astfel mai haotic, dar mai greu si mai surprinzator. L-am pacali intr-un mod frumos.

Un regret

Mergeam prin soarele de toamna, ma simteam inundata de caldura placuta, imi pluteau frunze aurii prin fata ochilor si mergeam potrivit de repede, potrivit de incet. O dimineata perfecta, pe bulevard, si ce bine era! Pentru ca aveam muzica in urechi, n-am auzit pasi grabiti in spatele meu. Asa ca am vazut doar cum ma depaseste un domn impozant. Era imbracat sobru, cu o geaca lucioasa si neagra, extrem de serioasa. Iar pe geaca lui lucioasa si neagra o plosnita stralucitoare si bine dezvoltata. Statea prinsa acolo ca un mic ghiozdan patrat, daca erai atent puteai sa-i simti satisfactia ca e singura in tramvai si sta pe cel mai bun loc. Domnul s-a indepartat, eu am ramas cu mersul meu potrivit, fara sa-i spun ca are o plosnita pe spate. Bulevardul era lung, domnul se vedea acum ca un punct mic si negru, scaldat in soare, dar eu puteam inca sa vad plosnita prinsa cu nadejde de haina lui de toamna lucioasa si neagra.

Capitolul in care "x" evadeaza si invidiaza

 Zilele astea sunt furtunoase pentru toata lumea. Asa ca incerc sa gasesc zilnic macar o ora in care sa ma simt extrasa din orice ecuatie importanta. Sunt un "x" care vrea sa evadeze din matematica, pentru ca nu m-a intrebat nimeni daca am nevoie sa nimeresc in algebra asta intunecata. 

Tot cautand liniste, mi-am dat seama ca eu nu prea invidiez, dar si ca atunci cand invidiez, ma indrept intr-o directie neasteptat de cuminte. Nu am invidiat niciodata oamenii care au mai multi bani decat mine, poate doar norocul lor extraordinar de a nimeri de atatea ori in locul potrivit, langa persoana potrivita. Faima ma lasa rece, intotdeauna am fugit de ea, cum mi s-a parut ca ajung un om "de succes" conform regulilor societatii noastre, cum am disparut un pic, pana s-au linistit apele. Si asta pentru ca mi-e teama de mediocritate ca de un virus mancator de sanatate. Nu invidiez oameni cu familii vesele, nu invidiez oameni care nu au avut niciodata probleme de sanatate, sau oamenii care stiu corect si exact in ce directie se indreapta in viata. Nu invidiez ordinea si disciplina. In schimb ma uit melancolica spre oamenii care nimeresc in locuri luminoase si linistite, care gasesc putere sa fie calmi si senini, care schimba in bine lucrurile din jurul lor pur si simplu doar fiind ei insisi.

 De fapt, daca ma gandesc bine-bine, nici macar nu-i invidiez, ci ii iubesc si vreau sa fiu mereu prin preajma lor. 

Acum si atunci

Locuri de intalnire din copilarie: la elefant, la furnicute, la leagane, sus pe tobogan, la copacul traznit, la rondul cu levantica, la marul salbatic. ( cateva din ele seamana cu niste nume de locuri bantuite de pirati)
Locuri de intalnire acum: la metrou, undeva in centru, la terasa, la cinema, la magazin, la mall.
Refuz sa cred ca am ajuns un om cu locuri de intalnire atat de plictisitoare!

Zebre de martie

E o duminica insorita si imi vine sa cresc zebre. Si cam atat. In ultima vreme nu am prea avut lucruri noi de anuntat, toti reporterii mei interiori au primit o vacanta platita nelimitata, in timp ce eu imi vad de ale mele, cu jaluzelele trase. Acum ca vin vremuri calde, o sa fie atat de multe lucruri frumoase de facut. Iar in lumina ultimelor suparari si dezamagiri, am dezvoltat o blandete drastica si solitara, care face sufletul mai moale, dar in acelasi timp si mai retras. Probabil o sa angajez in loc de reporteri un grup de poeti interiori, viata in ritm de proza mi se pare zilele astea un pic cam prea prozaica.

Despre zilele grele

Uneori mi-e greu si atunci devin slaba si trista. In prima faza, depresia are 1-0. Ma baga intr-un sac negru, are impresia ca a castigat razboiul si se bucura ca un corb oribil ce e.

Apoi se intampla ceva. Exact cand nu mai am deloc putere si vreau sa traiesc in sacul negru, departe de lumina si de oameni si de orice bucurie, ma salt la suprafata, imi prind de fata cu carlige de rufe un zambet mic, ma zbat sa ies si sa ma departez de griji si incerc sa rad ca si cum n-am nicio grija pe lume. Sa iau fiecare zi grea ca pe o zi un pic mai usoara.

Si timpul trece, vin vremuri mai bune, supararile lasa urme care se sterg usor-usor si bag sacul negru inapoi in dulapul corbului. Sunt foarte recunoscatoare ca, desi sunt un om pasnic, inca pot sa ma lupt cu mine insami si sa inving.

Dar adevarul e ca in astfel de momente mi-as dori ca oamenii din jur sa fie mai intelegatori, rabdatori si mai iubitori.

Voyeur-ul din cutie

In fiecare dintre noi se ascunde un alt "eu" pe care nu-l lasam sa iasa la suprafata. Fie pentru ca nu stim ca e acolo, fie ca nu vrem sa ni-l asumam, fie pentru ca nu ni-l dorim. In cazul meu, se pare ca ascund un mic voyeur in subconstient, pentru ca ori de cate ori ma uit din intamplare pe geam, vad cate un vecin care se dezbraca. Cu jaluzelele ridicate, perdele inexistente, toate luminile aprinse si nicio grija. Asa ca tot ce-mi ramane de facut e sa zic "oh, nu din nou" si sa ma intorc cu spatele. Asta se intampla atat de des probabil si pentru ca traiesc inconjurata de blocuri, stau doar la etajul 3 si vad apusul in geamul balconului vecinilor de vizavi, si pentru ca, probabil, am foarte multi vecini care si-au asumat micul lor "eu" exhibitionist.
Insa sunt convinsa ca as putea sa locuiesc chiar si intr-o cabana intr-o padure, departe de lumea dezlantuita, si tot as vedea atunci cand ma uit pe geam o caprioara care-si da jos dresurile sau un vulpoi in costumul lui Adam care se spala la subtiori.

E greu sa fii fantomatic

Am mai zis de multe ori ca sunt cu capul in nori. De fapt e inexact spus in nori, ci mai degraba in materia neagra din univers. Capul meu e mereu departe, locuieste in alta galaxie, vine pe pamant ca la serviciu. Si cand intru cu capul in lumea asta, degeaba incerci sa te intelegi cu mine. Nu pricep lucruri de bun simt, fac greseli si tampenii pe care nu le-as face in mod normal intr-o mie de ani, uit chestii simple, am privire confuza si-mi amintesc lucruri ce nu au existat niciodata. Eu ma rasfat si spun ca ma port ca un copac, unii zic ca e vina mea pentru ca sunt zapacita si nu ma concentrez cum trebuie, ca nu sunt responsabila si ca ar trebui sa ma maturizez. Adevarul e ca e greu sa explici unor oameni cu picioarele bine intepenite pe pamant ca nu toti suntem atat de pamanteni. Eu, una, ma simt mai degraba ca o fantoma. Si stim cu totii ca fantomele nu se pricep prea bine sa demonstreze ca exista. Tot ce stiu ele sa faca e sa darame niste obiecte prin camera, sa-ti faca pielea de gaina si sa-ti rasufle usor si rece in par. Si asta nu mai e de ajuns. In ziua de azi, o fantoma trebuie sa stie sa faca prezentari convingatoare, sa vorbeasca cu accent corect limba engleza, sa cunoasca oameni-cheie si sa aiba o coafura decenta. Ceva peste puterile mele.

"La naiba" este un loc indepartat, din Cehoslovacia

Ce nu am reusit niciodata pana acum? Sa trimit pe cineva care merita "la naiba". Pentru ca eu ma cert civilizat si singurele momente in care injur foarte urat sunt atunci cand ma lovesc de mobila sau imi prind degetele in usa. Se pare insa ca loviturile primite in suflet sunt ceva normal pentru mine, din moment ce nu merita nici macar un banal si naiv "du-te naiba".
De curand insa, i-am urat asta cuiva. Cu pofta. In gand, bineinteles.
Si azi m-am gandit: de fapt unde l-am trimis, unde este acest loc misterios Cum nu urasc pe nimeni si nu doresc raul nimanui, evident ca "la naiba" nu inseamna "in iad". "Naiba" la care ma refer eu este insa un loc extrem de indepartat, care nu poate fi gasit pe nicio harta, si unde eu nu calatoresc niciodata, deci nu exista pericolul sa ne intalnim din greseala pe strada. Unde e mereu lumina gri, de 6 dimineata, noroi pe jos si miros de tren, filmele nordice au subtitrari gresite, camerele au aer de motel, femeile au pantofi butucanosi, e mereu mult de munca la serviciu, telefoanele nu au acoperire dar suna mereu si cand raspunzi vine tonul, televizoarele au purici, se aude muzica de restaurant ieftin atunci cand deschizi fereastra pentru aer curat, oamenii sunt plictisiti si vorbesc taraganat, aparatele foto scot poze urate, albastrui, si bautura e turnata in pahare murdare.
Si recitind descrierea asta, imi pare rau acum pentru toti cei pe care i-am trimis aici. Clar nu e iadul, dar e mai rau ca-n iad. E ca intr-un film comunist, artistic, cehoslovac.

Dezamagiri

Imi place mult cuvantul "dezamagire". Nu cred ca sunt prima care observa in continutul lui cuvantul cheie "amagire". Asta inseamna ca atunci cand esti dezamagit, de fapt te trezesti la realitate si  renunti in sfarsit la o iluzie. Nu-s cea mai mare fana a adevarului, cred ca uneori e bine sa tii pentru tine lucruri care i-ar face pe altii sa sufere degeaba. Dar imi dau seama ca ma insel. Pentru ca atunci cand afli tarziu adevarul, e de un milion de ori mai dureros.
Am avut parte de atatea dezamagiri in ultimii 3 ani, incat am simtit la un moment dat sa-mi nascocesc un super-mecanism de aparare. Oamenii ma dezamageau, faceau asta in mod constient si totusi eu le cautam scuze. Nu ei erau de vina, eu eram, sau societatea, buletinul meteo nefavorabil, intamplarea aia de acum x ani, aligatorul albinos, extraterestrii care controleaza mintile sau e-urile din alimente. Daca vreti cumva sa angajati un cautator de scuze, va rog, eu sunt persoana potrivita, fac asta gratis, din pasiune. Apoi colectionez scuzele si le aranjez in rame clasice, pe un perete alb, ca sa le pot privi oricand simt nevoia de a-mi infige cutite in inima.
Nu avem cum sa ne tinem departe de dezamagiri, dar putem alege sa fim sinceri si sa nu ocolim adevarul doar pentru a ramane intr-un loc caldut, dar care nu exista de fapt.

Esecul nu e un capat de lume.

D. mi-a adus asta-vara o ciocolata rotunda cu aroma de portocala, feliata in forma de portocala. Nu se deschidea oricum, trebuia sa o trantesti de masa si ea se deschidea ca o floare. Lucru care m-a entuziasmat, pentru ca sincer m-am cam plictisit sa deschid dulciurile in mod clasic. Asa ca m-am dus acasa si am trantit-o de birou  pana n-am mai putut. Portocala de ciocolata nu s-a deschis. Am trantit-o apoi de pat, scaun, masa din bucatarie, dulap, chiar si de parchet, mai aveam un pic si-mi spargeam capul cu ea. Fara niciun rezultat. Asa ca am lasat totul balta, i-am scos ambalajul si am muscat dezamagita din ciocolata ca dintr-un mar. Ca asa sunt eu: dau de ceva nou, incerc, ma lupt, ma blochez de atata indarjire, ma zbat, uit sa ma mai bucur si apoi renunt pentru ca raman fara energie si chef. In loc sa o iau incet-incet, sa-mi acord tot timpul din lume si sa nu-mi iau in serios esecurile :(

Boala nasturilor nebuni

Exista timp pentru toate: timp pentru stricat toate electronicele din jur, timp pentru prins toti virusii si microbii din lume, timp pentru reintalnit cu toate persoanele din trecutul meu dubios etc. Timpul meu de astazi este timpul nasturilor nebuni. Toti nasturii isi doresc sa ma paraseasca si sa-si ia campii spre haine mai verzi. Cos si cos si-mi gauresc degetele ( desi am vreo 3 degetare) si-mi doresc un croitoras viteaz personal care sa faca asta in locul meu si a doua zi nasturele cel cusut trainic pare ca s-a desurubat in timp ce eu dormeam si iar sta sa pice, ca capul in jos. Pana si nasturii de blugi, prinsi in capsele lor, reusesc sa se descuie si sa plece invartindu-se si facand piruete.