Un regret

Mergeam prin soarele de toamna, ma simteam inundata de caldura placuta, imi pluteau frunze aurii prin fata ochilor si mergeam potrivit de repede, potrivit de incet. O dimineata perfecta, pe bulevard, si ce bine era! Pentru ca aveam muzica in urechi, n-am auzit pasi grabiti in spatele meu. Asa ca am vazut doar cum ma depaseste un domn impozant. Era imbracat sobru, cu o geaca lucioasa si neagra, extrem de serioasa. Iar pe geaca lui lucioasa si neagra o plosnita stralucitoare si bine dezvoltata. Statea prinsa acolo ca un mic ghiozdan patrat, daca erai atent puteai sa-i simti satisfactia ca e singura in tramvai si sta pe cel mai bun loc. Domnul s-a indepartat, eu am ramas cu mersul meu potrivit, fara sa-i spun ca are o plosnita pe spate. Bulevardul era lung, domnul se vedea acum ca un punct mic si negru, scaldat in soare, dar eu puteam inca sa vad plosnita prinsa cu nadejde de haina lui de toamna lucioasa si neagra.

Pinguinul din Mozambic

Pinguinul stie ca nu are ce cauta in Mozambic, dar asta nu-l impiedica sa fie fericit si sa se simta pinguinul potrivit in locul nepotrivit.
Uneori e bine sa nu ti se indeplineasca dorintele tale si sa ai parte de dorintele altcuiva, sa faci ceea ce nu trebuie ca sa capeti ceea ce ai nevoie, sa faci ceea ce nu credeai ca o sa faci vreodata ca sa primesti ceva ce nu stiai ca vrei sa ai.

ps: sunt inca lenesa si in vacanta asa ca l-am lasat pe pinguin sa scrie acest post. e scurt, pentru ca pinguinii nu au rabdare sa stea prea mult in fata unui calculator si sunt hedonisti - prefera mai degraba sa savureze o acadea cu aroma de peste decat sa scrie despre emotiile si senzatiile lor.

Cum se rezolva un caz de "dor"

Ce dor imi e uneori de unii oameni! Un dor mare, care ma face sa simt un nod in gat, prelungit pana in piept, un nod ciudat care se simte ca o gaura neagra de fapt.
De unii am cum sa dau, dar e ceva care ma opreste, poate modul ciudat in care s-a oprit prietenia noastra. De unii nu mai stiu nimic si habar n-am cum sa aflu pe unde mai sunt si ce mai fac. De unii dau pe internet dar mi-e nustiucum sa le spun ca mi-e dor fizic de ei. Unii nu o sa stie niciodata cat de dor imi e de ei pentru ca simt eu ca ei nu isi mai doresc sa aiba habar de mine, sau poate isi inchipuie ca oricum lucrurile ar sta altfel. Iar pe unii simt ca trebuie sa-i las in pace, ca asa e cel mai bine.

Telegrama catre un om cu care n-am mai vorbit de ceva vreme

Perdeaua portocalie flutura furtunos, cana de ceai imi frige degetele, planta extraterestra de pe birou e din ce in ce mai constienta de propria ei existenta - maine-poimaine isi face cont de facebook, eu imi doresc mai mult ca niciodata sa fiu biomuzicolog, director artistic sau pur si simplu un poet ratat, increzator insa in talentul lui inexistent sau neinteles de ceilalti. Port o bluza cu un urs intr-o scorbura si am dorinte de mangusta sociabila. Imi doresc sa reincep sa cunosc oameni noi. Imi e dor de "oamenii mei". Nu ti s-a intamplat vreodata sa mergi pe strada si sa vezi cate un om, nici foarte frumos, nici foarte urat, mai degraba mic decat inalt, asa-si-asa imbracat, dar care are ceva cunoscut, ceva drag tie, in toata fiinta lui, si esti convins ca omul ala face parte din lumea ta? Nu conteaza ca habar nu ai cine e si ce face, simti ca omul ala face parte din specia ta pe cale de disparitie.

Lucruri care s-au ofilit

Nu-mi vine sa cred ca nu mai tin minte numere de telefon, ca nu mai invart pe degete un cablu rasucit de telefon cu disc, ca nu mai vorbesc cu orele la telefon, ca nu-mi mai povestesc viata la un receptor.
Ca nu mai arunc firimituri pe geam pentru dinozauri, ca nu ma mai plimb pe luna fara costum de astronaut, ca nu ma mai plimb cu rachete, ca nu mai ies in recreatie, ca nu mai am cutie speciala pentru pranz, ca nu mai astept cu emotie portocalele de iarna, ca nu mai port sosete trei-sferturi albe si tricouri cu hipopotami prietenosi, ca nu mai am nicio grija, ca nu mai port pantaloni murdari de noroi trei zile la rand.
Azi sunt melancolica, nostalgica si un pic depresiva. Dar las' ca trece. Trebuie sa scriu mai des pentru ca mi-e dor de scris si asa trec eu peste zile mai grele. Iar vara asta e cam grea, ca o bara de fier care-ti cade in cap de undeva de sus, de la etajul 200.

-no comments for this post-

Independenta

Am citit intr-o poveste indiana despre "camera de suparare" a printeselor, unde acestea se duceau si se tranteau cu fundul de pamant cand ii cereau ceva regelui ( de obicei ceva imposibil) pana acesta zicea "da"
Mi-e foarte dor sa-mi doresc ceva foarte mult ceva nu extrem de important, pantofi rosii de lac sau cercei-cirese, sa cer cuiva ceva si sa astept cu sufletul la gura, oare primesc sau nu. Si sa astept cateva luni de exemplu, nu doar cateva zile, sa ma trezesc dis de dimineata de Craciun, sa ma duc repede sa ma uit sub brad si sa vad acolo lucrul mult-dorit.
Acum nu-mi mai zice nimeni "nu" pentru ca-mi zic eu singura "da", chiar si cand stiu ca n-ar trebui.

 

 

Azi am sarbatorit faptul ca R. are cap. Am intotdeauna o punga de confetti la indemana pentru asemenea evenimente.

*Mintea de ceai se transforma (si) intr-un blog de fotografii. In fiecare zi voi raspunde la intrebarea "ce am facut azi". Niciodata nu voi posta ceva serios, extraordinar, nemaipomenit. Mai putin scris, mai multe poze deocamdata.

Hmmm

Marturisesc ca ma las daramata de prea multe maruntisuri, de prea multe lucruri exterioare. Daca nu ma enerveaza crengile care bat in geam cand e furtuna, de ce las sa ma enerveze lucruri care trec pe langa mine, care nu fac parte din cine sunt eu? Stau si eu si ma intreb de fapt nu de ce ma enerveaza, pentru ca nu simt manie de fapt, ci de ce le las sa-mi ia energia, sa ma dreneze de tot entuziasmul de care clocotesc in mod normal.
Ar trebui sa-mi vad de ale mele si sa nu mai rezonez la oboseala, nervii, frustrarile si lipsa de chef a celorlalti. Supravietuirea fericirii e o metoda care se invata ca oricare alta.
Nu m-am transformat inca intr-un om nefericit, ci doar intr-un om obosit. Acum la sfarsit de an ma simt ca un rebus rezolvat corect pe trei sferturi, dar cu cateva greseli notabile si omisiuni care sar in ochi.

Bunica si bunicul

Bunica si bunicul meu nu pareau sa aiba prea multe lucruri in comun. Bunicul venea din Baia Mare, bunica dintr-un satulet din Moldova. Bunicul era un lenes si un chiulangiu si-i placeau foarte mult fetele. Toate fetele. Cum vedea una care ii parea draguta, cum se repezea la ea sa o ia in brate. Din acest motiv primea multe scatoalce de la strabunicul meu. Bunica era timida, zapacita, ii placea foarte mult cartea si era decisa sa nu lase barbatii sa profite de ea.
Amandoi aveau insa ceva in comun: s-au decis pur si simplu sa ia intr-o zi trenul si sa vina la Bucuresti, convinsi ca aici curge lapte si miere. Pe atunci ( acum vreo 60 de ani) se pare ca a lasa totul in urma si a incepe o noua viata era cel mai usor lucru cu putinta. Sau poate oamenii erau mult mai naivi si plini de entuziasm fata de orice lucru nou si se aruncau inainte fara plasa de siguranta.
Amandoi mai aveau ceva in comun: niste proprietare foarte grijulii. Pe atunci nu se inchiriau case sau camere, pe atunci se inchiriau paturi. Asa ca proprietarii iti erau foarte apropiati la propriu, puteai sa-i auzi sforaind in fiecare noapte in celalalt pat din odaie. Cum si bunicul si bunica mea erau amandoi chiriasi necasatoriti de paturi, proprietarele lor, doamne batrane si responsabile s-au decis sa le uneasca destinele, mai ales ca bunicii mele ii faceau curte tot felul de soldati fara capatai ( si un doctor militar in varsta, cu ganduri necurate) si era clar in pericol.
Cum a fost cand s-au vazut prima oara?
Bunica mea s-a ascuns dupa proprietara ei si a inceput sa o traga de bluza, facandu-i semne ca nu-i place, sa-l dea afara. Era mult mai scund decat ea.
Noroc ca doamnele proprietare n-au luat in serios astfel de mofturi de fata tanara si necoapta.
Astfel, probabil ca mi-as fi amintit astazi de un alt bunic, de un doctor militar cam profitor de felul ei pe care probabil nici n-as fi ajuns sa-l cunosc, nu mi-ar fi cumparat cadouri albastre de ziua mea, nu ar fi crescut iepuri si caini si pisici si ciresi pitici si nu m-ar fi invatat colinde in toate limbile pamantului ( chiar si in limba tiganeasca) de Craciun.

Zodiacul anului iren

De ceva vreme incoace fiecare luna repeta niste patternuri. Pot sa le prevad acum, dupa ce s-au tot repetat. Poate daca le prevad, dispar din viitor.

In ianuarie, deprimata dupa intoarcerea la lucru, intalnesc de obicei pe cineva. E o luna in care toata lumea vrea sa dispara in pliantele agentiilor de turism. Toata lumea minus eu, pentru ca e ziua mea si asta ma bucura. In ianuarie dansez ca la 18 ani.
In februarie de obicei am impresia ca nu mai stiu nimic, depresia de ianuarie pe mine ma prinde in februarie. In februarie de obicei nu prea e soare si daca nu-s indragostita devin sumbra ca o entorsa de glezna.
In martie cantecul hormonilor intrece in intensitate cantecul de imperechere al balenelor din larg. Toata lumea vrea soare, mai ales eu. In martie mi se face pofta sa ma casatoresc si sa fac copii.
Vine aprilie cand mi se goleste capul. De aceea la aprilie e un mare blanc, fara amintiri. Exista insa niste nefericiri amoroase care ma fac sa devin foarte creativa in scris.
In mai ma indragostesc. In mai apare cineva si incepe filmul de dragoste. Cu sonorul dat incet, sa nu auda parintii sunetele. Marea vazuta in luna mai iti intra in cap si se face senzatie de sine statatpare.
Iunie e ca o plapuma. Te acopera placut si comod si totul merge bine, atat de bine incat iti dai seama ca e imposibil sa dureze prea mult.
In iulie de obicei nu-mi ies planurile. E ca un pacalici aiuritor, care joaca alba-neagra cu mine si eu nu ghicesc niciodata unde pune jetonul sub pahar.
Luna august este o luna ca un covrig fierbinte, in care de obicei eu racesc, ma razgandesc si merg mult. Am facut eu un studiu intitulat August in luna lui Iren si asa a reiesit. De ce e asa ciudata luna asta pentru mine nu pot sa stiu dar invariabil cand vine august totul se schimba in capul meu. Parca alti ochi se aseaza pe fata mea si vad cu totul altfel lucrurile. De obicei imi schimb viata, daca nu mi-e prea lene
Septembrie are plimbari prin parc si cumparaturi de cizme pana la genunchi. Baiatul care prinde septembrie de-un picior alaturi de mine are o viata activa pentru ca e una din lunile mele preferate si e pacat sa stai in casa. Si e frumos :)
Octombrie imi ploua in ceasca de ceai. Anul asta m-am hotarat sa-mi iau cizme de cauciuc pentru zilele alea noroioase. Dar octombrie are multe amiezi cu filme si cafenele cu vitrine aburite. In octombrie imi vine mereu sa creez ceva exceptional si sa inventez minunatii. De obicei toate raman la stadiul de idei.
Noiembrie miroase deja a iarna si dureaza foarte mult. Cred ca noiembrie este una din cele mai lungi luni, dureaza dublu. In noiembrie ies foarte mult in oras, in ciuda buletinelor meteo nefavorabile. Daca sunt nefericita, racesc.
Cand vine decembrie se poate intampla orice. Un orice in doua variante: ori mi se intampla cele mai minunate lucruri ori cele mai oribile lucruri. Dar de obicei nu e mediocra. Un lucru e sigur. Niciodata n-am planuri de anul nou si rareori am un revelion reusit.

De saptamana asta

In parc ploua si aleea neagra e goala, merg incet, incercand sa nu atrag atentia celor doi barbati din fata mea care par cam dubiosi. Deodata unul dintre ei se opreste si-si afunda fata intr-un manunchi de flori alb-galbene de mana maicii domnului. Respira zgomotos in ele, la fel cum am facut si eu acum 2 zile intr-un buchet de liliac. Si mi-e rusine ca i-am considerat dubiosi. Un barbat gri care vine din fata se opreste brusc si striga "e verdeeee" si toata lumea incepe sa rada. Pentru ca e totul atat de verde incat nu te mai poti opri din observat asta.

Eu credeam ca papagalii din Cismigiu care trag planete nu zboara. Dar m-am inselat, si papagalii-servitori zboara chiar daca libertatea lor tine doar cateva minute. Probabil de frica nu se aventureaza prea departe, doar pe o craca de copac un pic mai incolo. Tiganul il da jos iar tiganca il prinde bine in pumn si-l duce triumfator inapoi spre bara lui, cu capul in jos, ii iese doar coada printre degetele ei. Iar mie mi-e o mila nesfarsita.

4 pisoi mici printre sticle de bere goale.

Un copil grasut in metrou, in excursie cu clasa, striga de se zguduie ferestrele bine inchise: "Eu sunt domnul Clatitaaa!".

Locul de joaca

Locul de joaca a fost primul loc unde am invatat ce e de fapt viata sau mai bine zis la ce sa ma astept de la viitor. A fost primul loc unde am invatat ce e de fapt singuratatea intr-un loc strain si cum sa fiu pe cont propriu.
A fost locul unde ma duceam uneori cu cea mai mare placere sau cu cea mai mare spaima.
Uneori nu voiam sa calc pe acolo pentru ca ma temeam de fetita care-mi fura lopatelele, alteori imi venea sa fug cand vedeam bila cea imensa si frumos colorata, in interiorul careia era insa intuneric si zvonurile ziceau ca orice copil care intra acolo pateste ceva rau, poate chiar dispare, uneori d-abia asteptam sa ma duc si sa creez turnuri din nisip, alteori plangeam pentru ca din cauza ploii sau plictiselii, bunica ma lua acasa dupa doar 10 minute de joaca. Cel mai bine ma simteam atunci cand schimbam parcul si ajungeam intr-un loc de joaca nou, cu copii necunoscuti si leagane mult mai interesante si colorate.
La locul de joaca am invatat ca pot sa fiu foarte curajoasa, atunci cand m-am dat prima oara pe toboganul imens, cu scari lipsa, tot acolo am invatat cum sa-i infrunt pe copii agresivi si, de multe ori, cum sa ma feresc de falsii tovarasi de joaca, care te placeau doar pentru ca tu aveai cea mai noua si frumoasa trotineta, am aflat ca nu-s buricul pamantului, ca e mai frumos cand imi impart jucariile, ca uneori e nevoie sa alerg dupa alti copii ca sa-mi iau jucariile inapoi, ca jocurile cele mai frumoase se nasc in minte si nu e nevoie de jucarii sofisticate pentru ele ci, din contra, cu cat e mai scumpa si sofisticata o jucarie cu atat ucide mai repede cheful de joaca, am invatat sa risc si sa ma aventurez in acele colturi mai umbrite ale coltului de joaca, din ce in ce mai departe, desi copiii imi ziceau sa nu fac asta, sa stau cu ei, in soare.
Si da, am intrat si in bila unde copiii dispareau. Inca nu mi s-a intamplat nimic atat de rau incat sa spun ca da, zvonurile erau de fapt adevarate :).

Locuri de joaca frumoase, bizare, interesante sau pur si infricosatoare puteti vedea
aici
aici
si aici.

Intr-o noapte rece de ilustrata

Afara bate atat de tare vantul, se aude si se simte frigul dupa perdea.
Uneori am impresia ca sunt intr-o ilustrata desenata naiv, unde oamenii, casele si copacii au aceeasi inaltime. Mai ales iarna si mai ales noaptea. Cand oamenii cara cadouri sub brat chiar daca au trecut sarbatorile, betivii au nasuri rosii si lucioase, cainii plimbati sunt toti alb cu rosu si au cozile pe sus, trecand pe langa felinare.
Intr-o ilustrata nu au loc decat intamplari obisnuite, oamenii de pe patinoar cad, impiedicandu-se in fularele colorate si lungi, masinile lumineaza cu farurile ninsoarea si pe ferestrele caselor se vad familii mancand fripturi in bucatarii micute, cu perdele galbene la geam. Si orice intamplare marunta se tine minte. Nu inteleg de ce nu pot uita un moment de acum vreo noua ani, cand a fost Marele Polei si trebuia sa mergi tinandu-te de gardurile vii. Atunci m-am tinut de mana cu un nene cu un tort in mana si am avut grija unul de altul pentru ca tortul trebuia protejat cu orice pret si eu nu aveam echilibru deoarece aveam cizme cu toc. Si nu ne cunosteam, dar ni se parea perfect normal sa ne ajutam. Si de atunci ori de cate ori vad ilustrate naive sau aud pomenindu-se de "polei" ma gandesc la intamplarea asta banala si nu inteleg de ce uit lucruri mult mai importante, dar asta nu. Poate pentru ca unii oamenii ma fac sa ma simt intr-o ilustrata si altii nu.

Rabbit hole day

Photo

Luiza ma indeamna sa scotocesc prin vizuina iepurelui meu. Pentru ca tot nu mai fusesem in vizita la el de cateva saptamani, mi-am pus papucii si halatul si m-am dus la el acasa. Singura casuta sufocata din multimea de blocuri. Unde ceaiul redevenea planta in cani, o nevastuica impaiata se misca nestigherita pe acolo, pufuri de par se intepeneau ori de cate ori se facea curent cu baia, perdelele nu mai fusesera trase de cand lumea asa ca devenisera mai flexibile de felul lor si era prea cald, pentru ca toate caloriferele ramasesera puse pe -5.
Seara am vazut la stiri, desi eu n-am televizor, ce se intamplase. Acum e bine, la spital, intoarce plapumile pe dos acolo.

Photo

Urari de la mine din dulap

Mai e un pic si vine alt an. Nu stiu cum va gaseste pe voi, pe mine ma gaseste cu un pian dezacordat in mine, dar sper sa rezolv repede, am o cheie nichelata, in forma de quadrat, pentru acordat. De data asta o sa ma pun cu un semiton mai jos. Daca in 2006 o echipa de cercetatori olandezi au reusit sa acordeze cea mai mica coarda de pian din lume ( de doar 2 nanometri), eu de ce nu as reusi?
Asa ca va doresc asa: sa nu va dezacordati niciodata, din cauza voastra sau a altora, sa fiti pusi pe fapte, nu conteaza daca mari sau mici, sa nu lasati pe nimeni sa va umileasca, sa aveti pe cine tine de mana la film, sa visati cum nu se poate mai frumos, sa ascultati multa muzica noua dar si veche, dupa caz si dupa istorie personala, sa calatoriti si sa va miscati cat mai mult, sa aveti chef si putere, sa nu va iasa nervi, rautati si nenorociri in cale, la drumul mare. Deci, ce mai, sa va fie bine!

Despre Dorada Rose si alte amintiri frumoase

Din cauza pestilor de aici ( mai ales a celui din stanga ecranului, din prima poza, care este rau-rau) mi-am amintit ca acum 2 ani Iulia s-a gandit sa prinda in aparat sufletul unui peste. E cel mai nimerit lucru de facut cu o Holga Fisheye.
Asa ca s-a dus la un mare supermarket de unde a cumparat un singur peste. Un Dorada Rose de 7 eur,o care ei i s-a parut tare scump. Si pe langa peste, a cumparat si zmeura ca sa mearga cu rose-ul. Cand a ajuns acasa, totul era pregatit. Reflectoarele straluceau dar pestele trebuia lasat sa se incalzeasca un pic pentru a avea privire agera, care transmite emotii privitorului. Problema este ca numai dupa doua ore ochii i s-au tulburat. Pestele a inceput sa se scufunde in propria lui apa si a inceput sa luceasca. Tocmai atunci cand Iulia voia sa-l puna sa treaca prin fata ferestrei
( Iulia sta la etaj). Atunci a invatat ea cum se recunoaste un peste proaspat: dupa privire. Daca e incetosata, nu e de bine...
Mi-am adus aminte cum era pe atunci. Amandoua aveam probleme sentimentale :)) (what's new?) dar astazi nu-mi mai aduc aminte de nicio discutie de genul asta. Imi aduc aminte de fiecare poza pe care am facut-o atunci. De prima mea poza cu discul in cap, de masa luata la Chocolat si manusile verzi si de petrecerea ei cu buline de ziua ei, de temele de fotografiat, de love is about diving, de vitrinele cu jucarii din Dusseldorf, lensbabies si filmul despre crima misterioasa pentru scoala de fotografie. Si cat radeam pe messenger. Nu-mi amintesc de nicio discutie, despre niciun baiat :).
Si mie nici macar nu-mi plac pestii :)
Desi cred ca am trecut peste neplacerea asta, e din alt timp si nu se potriveste cu timpurile marine de astazi.
Din pacate, desi multi lauda gustul Doradei Rose, nici eu, nici Iulia n-am reusit inca sa vedem daca e chiar atat de bun precum spun povestile.

Aici schimbarea nu vine niciodata

S-au schimbat atatea senzatii si se schimba in continuare pe masura ce imbatranesc. Stiu de la 12 ani, de la lectia de biologie, ca o sa vad galben la batranete.
Dar uite ca nu totul se schimba, pe senzatiile astea pot conta inca.
Dezamagirea cand dai peste o portocala uscata. Parca deschizi un ou kinder si descoperi ca au uitat sa puna jucaria in el.
Senzatia ca esti un cozonac incins cand intri in magazin imbracat de iarna si n-ai timp sa-ti dai jos hainoiul asa ca te coci printre rafturi, te inrosesti ca un mar sters cu ulei si-ti umfli obrajii de ciuda.
Cand simti prima oara intr-un an ca vine un anotimp: miros de iarna, neliniste de primavara, chef de duca vara si melancolie blegoasa toamna.
Mirosul hainelor persoanei dragi. Mereu va exista o persoana draga cu haine care miros bine: a parfum pudrat, a prajitura, a acasa. Tricoul lui, fularul lui tata, pijamaua mamei. Si vom mai adormi in hainele acelea din cand in cand, in momentele in care nu mai stim ce sa facem cu noi si avem nevoie sa fie cineva responsabil pentru noi.
Mirosul de cuib dintr-o sapca sau caciula, de par si cuier.
Senzatia de piele arsa cand cazi pe asfalt.
Febra in oase si incheieturi.

Ochiul de albina

Il iubesc pe Tudor Octavian.
Din povestirea "Viata unui ratat" scrisa de Tudor Octavian.

"I-am raspuns ca incepeam sa inteleg. Desi imi era greu sa accept ca poti da un titlu de campion la box pe studiul unui picior de lacusta.
Ca si cum imi intuia framantarea, octogenarul a zis:
- Vezi, baiatule, eu am avut norocul sa citesc pe cand eram asistent un articol despre Harald Mittelmayer. Mittelmayer asta a studiat timp de 72 de ani, ochiul albinei. Atat, ochiul albinei. Stii ce a spus specialistul in ochi de albine cand a murit? A zis ca s-a lacomit, ca era suficient daca-si dedica toate puterile nervului aductor. Azi se accepta ca nu exista un nerv aductor la albine. Dar daca exista? Daca numai Mittelmayer era omul in stare sa dovedeasca celorlalti cercetatori ai ochilor de albina ca exista? Iti dai seama ce a pierdut omenirea?"

Visez oameni din ziare

Visurile mele sunt niste incaperi care gem de pline ce sunt cu oameni despre care citesc in ziare.
L-am visat pe Nixon care spala pahare ( spre deosebire de mama care-l viseaza pe Putin facand inspectie scolara), pe Dan Petrescu care-mi ia balerinii si nu mai vrea sa-i dea inapoi asa ca trebuie sa merg desculta, prin praf, in timp ce afara este canicula, pe vampirul universal, care zguduie usa, in timp ce familia incearca sa ma convinga sa ma sacrific pentru binele omenirii, si sa ma las devorata de vampir, pe Brandon Flowers ( solistul The Killers) care danseaza intotdeauna un singur dans cu mine, inventam apoi o melodie si dispare, nu se indragosteste niciodata de mine, in schimb se indragosteste ala blond si inalt din The Killers, cu fata de vampir ( o fi chiar vampirul universal), Leonardo DiCaprio cu care traiesc intr-o casa in forma de bula de sapun si care reuseste sa construiasca o racheta, cu care pleaca in spatiu, Einstein imi preda ceva la tabla si toata incaperea se umple de praf de creta, Ceaikovski nu face nimic, doar sta de vorba departe, printre umbre, in vise alburii. Si altii, de care nu-mi mai amintesc deloc acum; degeaba sunt celebri, eu nu-mi aduc aminte visurile cu ei.

Iar

Mie asa imi place. Verde. Urcam iar in furgoneta plina de capatani de ananasi si pornim la drum, unde vedem cu ochii. Am fost cat p-aci sa dau delete la blog, dar m-am gandit la stranepotii mei care s-ar putea sa-l citeasca in viitor si sa zica "ma, strabunica asta avea o viata cam boring, dar are vreo 3 posturi decente" si ideea mi-a placut. Plus ca treaba sta altfel cu blogul: daca-l tai, nu creste de 2 ori mai lucios si sanatos din aceeasi radacina. La altii e altfel, dar la mine daca moare blogul, se duc pe apa sambetei o gramada de amintiri. Ca pe memoria mea nu ma pot baza, face sontac-sontac. Stiu ca unii oameni ma cred falsa, dar eu ii cred pe cei care ma cunosc, care au trait pe langa mine mai mult de 3 luni si care zic ca nu-s asa :)
Sper ca verdele sa nu va supere in vreun fel. Probabil o sa mai fac schimbari. Mi-e prea bine ca sa nu fac si alte schimbari.