Colectie mentala de povesti cu crocodili

 Ma fascineaza intamplarile cu crocodili. Povestea avionului care s-a prabusit pentru ca un crocodil aflat intr-o cusca a evadat si a navalit printre calatori, calatorii s-au panicat si au destabilizat avionul ingramadindu-se toti intr-un colt.
 Povestea rusoaicei grase care a intrat cu masina intr-un pom si a fost catapultata exact pe un crocodil care-si vedea linistit de treaba in gradina unui circ. Rusoaica s-a ales doar cu niste rani minore, crocodilul a fost in schimb atat de socat incat a trebuit sa-si anuleze numarul din program.
 Povestea crocodilului bolnav care a fost gasit mai mult mort decat viu de catre un om cu inima buna. Dupa ce l-a facut sanatos, crocodilul s-a transformat intr-un caine credincios si a continuat sa traiasca langa salvatorul lui, fara sa-l muste vreodata, nici macar din greseala, nici macar la nervi.

Toate vrabiile ar trebui sa-si cumpere sampon uscat

    Din cand in cand imi aduc aminte ca am in baie un spray cu sampon uscat. Tn minte ca am citit prima oara despre samponul asta intr-un manual de cosmetica inainte de revolutie si ma gandeam ce complicat pare sa te dai cu pudra de talc in cap. Era considerat, ca si azi, varianta mai simpla si practica a spalatului pe cap cu apa. Apoi, peste cativa ani, am citit o carte de groaza in care, din nou, era preamarit acest sampon din praf. Locul lui chiar parea potrivit intr-o carte de groaza.
    Stii cine se mai spala pe cap cu praf? Vrabiile. Ati trecut vreodata pe langa o baie publica de vrabii? Este cea mai minunata priveliste: cred ca e singura data cand vrabiile uita de tot, uita de precautii, de probleme si pericole, in timp ce se zvarcolesc in praf si se spala si pe sub aripi, si in urechi si pe penele de pe copane.     Chiar daca groapa cu praf e in mijlocul trotuarului, cand vrabiile se baga in baie, nu mai dau 2 bani pe tine, poti sa treci de 3 ori pe langa ele, nu o sa zboare niciuna de acolo. E placerea lor suprema, asa cum e pentru noi baia plina cu spuma si uleiuri de baie dupa o zi grea.
    Vrabiile sigur ar iubi samponul uscat. Asa cum il iubesc si oamenii cu par drept, mai degraba scurt si necomplicat. La ei functioneaza.Parul meu nu-l iubeste. Poate pentru ca e mai degraba lung, plin de suciri si rasuciri si serpentine, greu de pieptanat, si de fiecare data cand imi dau cu spray-ul ala si parul mi se face alb, pot sa vad cum o sa arat peste vreo 20 de ani, batrana si cu braul de lana. Asa ca astept sa se inventeze alt sampon practic, de preferat cu aer sau cu jeleu sau apa care nu uda.
      Oare in curand o sa apara si baia uscata? In mod sigur o sa vreau s-o incerc si o sa invit si niste vrabii sa ne balacim impreuna, la un sapun Dove gri din praf hidratant.

Inima de soarece

Am citit intr-o dimineata intr-un colt pierdut de internet, un comentariu pe un site, o mica poveste adevarata despre niste soricei domestici. Se pare ca atunci cand sunt fericiti, bine ingrijiti si hraniti cum trebuie, soriceii devin niste fiinte foarte bune la suflet, mai umani decat anumite fiinte. De exemplu, acesti 3 soareci. La un moment dat, unul din ei a orbit. In loc sa-l paraseasca, loveasca sau, aoleu, eventual sa-l manance, prietenii lui il faceau sandvis intre ei si-l luau cu ei peste tot. Si pentru ca ii placea foarte mult sa se dea in roata aia hamstereasca, unul din ei il baga acolo, il lipea de un perete si alerga corp la corp alaturi de el, ca un mic bodyguard. Pentru ca meriti sa te invarti in nestire si sa-ti pastrezi pasiunile, chiar daca esti un soricel lovit de soarta.

Citesc in fiecare zi despre multe lucruri emotionante, dar soriceii astia mi-au intrat in minte. Si de atunci ma tot gandesc la ei. 

Nu-mi erau de ajuns gandurile pline de cadouri de Craciun, politicieni oribili, frigul de afara, diverse griji, chestii de facut la serviciu sau virusi mutanti de raceala, acum mai trebuie sa ma gandesc si la soareci mai buni decat oamenii!

Acele lucruri mici, care-si fac bine meseria

Nu prea plang dupa obiecte, ma atasez destul de rar de ele. Apar insa din cand in cand si exceptii, dar e vorba intotdeauna de lucruri mic, usor de inlocuit: un elastic de par alb cu rosu, pe care il am de milioane de ani, a prins probabil si era dinozaurilor, o cana cu un pescarus si dungi albastre, care-mi aminteste de o plimbare pe un ponton, plimbare ce o sa se intample probabil in viitor, pentru ca in trecut in mod sigur nu am fost pe acolo, un Yeti mic, de jucarie, care sta mereu pe langa monitor si-mi aduce aminte ca mi-am dorit un Yeti de jucarie cand eram mica si uite ca de-abia acum a ajuns la mine, o perna decorativa de la Ikea, care nu e nici macar prea comoda, dar nu pot fara ea, o bratara din granate care pare cusuta de mana mea stanga, o perie ionizatoare care face parul moale, dar cu textura de fan zburlit, instalatia de lumini de Craciun care merge tot anul si inca nu s-a ars niciun bec, cerceii in forma de dinozauri sau un pulover bleumarin pe care imi vine sa-l port chiar si atunci cand fac baie.

Cadou - cuvantul care deschide toate usile

De vreo 2 ani incoace m-a cuprins febra cadourilor facute fara niciun motiv. Am facut si am primit atat de multe cadouri incat am avut impresia la un moment dat ca am inventat un circuit nou al lucrurilor in natura.
Imi plac cadourile mici, luate din magazine mici si bizare, din orase de provincie, sau pur si simplu de la supermarket. Te duci repede sa cumperi un suc si vezi brusc si o inghetata in forma de raton, nici nu stiai ca exista asa ceva, normal ca trebuie sa o duci repede acasa, in vizuina, la omul care iubeste ciudateniile.
Imi mai plac cadourile medii, cand primesc ceva ce-mi doresc dar tot aman, pentru ca am prostul obicei sa aman lucrurile de care am nevoie. Sunt cadouri care costa ceva mai mult, un parfum cu nume ca Libelula din Paris sau farfurii care prind mereu bine in bucatarie, pentru ca eu nu reusesc sa strang mai mult de 4 farfurii la un loc, genul de c adouri ce nu sunt spontane, dar nu-s nici chiar atat de scumpe incat sa ma simt prost ca le primesc.
Si mi-ar placea sa primesc la un moment dat si cadouri mari, cum sunt "cadourile-experienta" de la Originalo, genul de cadouri pe care le primesc mereu personajele din filme, de care eu insa n-am prea avut parte. Dar nu ma plang, mai e timp. :)

Chihlimbar

 Mama avea ca pandantiv la un lantisor de aur o lacrima de chihlimbar in care era prinsa o furnica destul de bine conservata. Aflasem ca un chihlimbar foarte vechi si ca furnica e o insecta straveche. Ma zapaceam in fata lui de atata groaza si fascinatie. In mintea mea, furnica aceea umblase pe un dinozaur inainte sa fie prinsa in rasina, era o furnica istorica, nemaivazuta, si chihlimbarul acela valora probabil milioane de dolari. In acelasi timp, toate lucrurile astea ma ingrozeau. Tineam piatra in mana si mi se parea ca furnica se misca, ca statea altfel in fiecare minut, chiar mi s-a parut ca a disparut din bijuterie la un moment dat.
Anii au trecut, nu stiu ce s-a mai intamplat cu bijuteria, aveam prostul obicei sa port si sa pierd sau sa stric toate bijuteriile mamei. Locuiam in continuare undeva foarte sus, intr-o casa napadita de furnici. In fiecare vara, furnicile urcau rabdatoare zeci de etaje si ajungeau tocmai in baie, ca sa bea apa. Treceau peste mozaicul din granit, probabil peste alte insecte incremenite in piatra, si incercau sa-si gaseasca o casa intr-o crapatura de zid sau un colt de lighean. Intr-o seara, stand in pat si uitandu-ma la luna, am observat o raza care lumina ceva galbui dupa piciorul unei comode. M-am dus sa vad despre ce este vorba si am ridicat de jos chiar pandantivul de chihlimbar. In jurul lui stateau ingramadite mai multe furnici iar eu m-am simtit ca si cum tocmai stricasem o biserica cu zeu cu tot.
Cred ca o sa-mi cumpar din nou o bijuterie de chihlimbar. Probabil tot un pandantiv. Am gasit vreo doua modele frumoase si intr-un magazin online de bijuterii foarte dragut, Silver Box. Poate am noroc si nimeresc de data asta un chihlimbar cu cu o libelula paleolitica prin el. Si daca povestea se va repeta si va atrage un popor de libelule, promit sa le donez lor bijuteria

Castele in Spania pentru pesti

Pentru ca mi-au zis chinezii ca a venit anul dragonului negru de apa, m-am decis ca e un moment bun sa-mi cumpar in sfarsit pesti. 9 aurii si 1 negru pentru inceput. Asa ca m-am transformat intr-un arhitect de castele piscicole. Pentru ca nu vreau ca pestii mei sa se ingramadeasca intr-un apartament de bloc comunist; ei merita un palat rotund si luxos, copaci umbrosi si banca in parc, elefanti in fata casei si dinozauri in poienita acvatica. Poate chiar si un cal.

:)

Azi am avut un moment de fericire din acela, ca pe vremuri, pornit doar din propria mea tinerete, cand ma minunam mereu cat de frumoasa e viata ( ceea ce inca fac, dar un pic mai pe ocolite). Pentru ca este asa cald si frumos afara, cu senzatia asta de seara de primavara si vremuri noi si bune. Tineam in brate o punga de chipsuri si un ghiveci cu narcise pitice si imi cadea sapca pe ochi, golanii chiuiau fericiti in timp ce pariau pe meciuri, eu ma simteam sanatoasa, la locul meu, intreaga. Lumea mea era de fapt intreaga si asa cum trebuie. Incat a venit valul de fericire si inca a ramas aici, la un pahar de cuba libre.

Spranceana-party

M-am trezit dimineata cu cateva bucati de sclipici in spranceana stanga. Avand in vedere ca eu nu ma machiez cu sclipici, ca nu ma duc la petreceri unde ploua cu sclipici, ca nu mi se arunca in cap cu confetti cu sclipici ( ce pacat ca nu) si ca nu am pernele umplute cu sclipici, am inceput sa ma gandesc de unde a aparut sclipiciul. Ori intra cineva pe geam ( pentru ca, mai nou, mi-am pus patul langa geam, sfidand normele feng shui) cu un plic de sclipici si-mi toarna in ochiul stang in timp ce dorm. Este vorba probabil de un nou tip de Mos Ene, mai hipster si mai glamouros, care nu lucreaza cu nisip ca irita corneea. Ori in spranceana mea stanga exista un zacamant de pirita pe care nu ma pricep sa-l exploatez. Ori, cel mai probabil, in spranceana mea stanga se dau niste petreceri nemaipomenite, cu lasere, alcool si femei care danseaza in custi, unde eu nu-s invitata. Probabil invitatii imi pun somnifere in ceai in fiecare seara sa adorm naibii mai repede ca sa-si poata ei face de cap la mine pe cap.

Fericirile unui nas obisnuit

Pentru ca noul e important pentru mine, in fiecare an incerc sa aflu cat mai multe despre ceva necunoscut. Citesc mult despre acel lucru, imi fac notite, liste, dezvolt o mica obsesie pentru el. Nu e chiar un hobby, mai degraba material de studiu.
Daca anul trecut am devenit specialista in filme de groaza ( un mod foarte bun de a deveni imun la anumite frici pentru o persoana cu prea multa imaginatie si speriata de toate cele ca mine), in special in cele asiatice, anul asta ma preocupa parfumurile ( noua mea pasiune este una foarte riscanta pentru portofel, de data asta).
Am inceput sa trec des prin parfumerii am descoperit cat de importanta e scoala parfumului pentru nas. Avem nasuri "analfabete", pe care nu le fortam sa simta mai mult. Suntem sclavii lor si al amintirilor din trecut. Le dam ce le place si fugim de ceea ce nu le place. Credem ca simt ce vrem. De multe ori, fugim de un miros doar pentru ca e nou, nu e indeajuns explorat, nu se potriveste cu cine credem noi ca suntem sau se potriveste mai degraba unui fost "eu". Ca-n viata :)  Am descoperit ca daca miros mai mult de 3 parfumuri mi se face o foame grozava si ca daca ma fortez sa miros un parfum intr-un mod logic si studiat, foarte atent, trec foarte usor de la ura la iubire.
Am descoperit ca nu-mi plac parfumurile care credeam ca-mi plac, ca nu-s asa dulce, dar nici aspra sau acvatica, nici verde, dar nici sufocanta, intunecata si grea. Tind inspre o aroma care-ti aduce aminte de o padure alba, in aer rece de dimineata. E ca o calatorie initiatica pentru ca inca n-am gasit-o :)
Imi plac cei ce-si petrec timpul pe forumuri de parfumuri pentru ca acolo este ca-n rai, loc cu verdeata, fara griji si plangeri. Acolo se vorbeste doar despre lucruri rafinate, despre parfumuri rare, despre parfumuri care se potrivesc unor stari si stari care se potrivesc unor parfumuri, acolo se cer sfaturi despre ape de colonie pentru oameni atat de sensibili incat un miros usor mai tare ii face sa planga, se povestesc coincidente nazale: vizita la parfumerie cu cartea lui Süskind, "Parfumul", in geanta, care a prins o aroma speciala si acum miroase exact asa cum isi imagina proprietara ei ca ar trebui sa miroasa un anumit parfum din carte, acolo oamenii fac experimente si imbina, traiesc frumos, pentru frumos.
De cand cu noua mea pasiune, hedonistul din capul meu e in al noulea cer, bineinteles. Cred ca tocmai planuieste sa-mi ia drept multumire un cadou. O sa-i cer unul scump :))

*Acest post miroase a ciocolata de casa, calorifer incins si bereta de lana, pentru ca in apropierea acestor lucruri a fost scris.

Toate fetele se fac mari, din pacate pentru ele

Existe o gramada de fete care locuiesc in case zambarete, care se murdaresc dimineata de cafea cu lapte pe fetze, care copilaresc fericite printre matusi cu mustetze si-si pun fuste scurte pentru prima lor iubire, un baiat cu plete cretze care nu are ochi pentru ele, pentru ca se teme inca de femei si belele pe care le aduc ele.
Apoi fetele astea cresc mari si incep sa se gandeasca la exercitii pentru glezne si coapse frumoase, isi cumpara rochii din materiale cu pisici si cirese lucioase, incep sa munceasca si sa dea banii pe prostii, apoi se casatoresc, apoi fac copii, apoi incep sa se teama de batranete si sa se gandeasca-amarate cum in copilarie le era teama doar de jungla, spanac si musca tzetze. Cu varsta incep sa se rasuceasca usor, sa semene cu niste lana alba invartita pe-un fuior, incep sa faca supe si fripturi pentru nepoti necopti si pentru gineri, in cazuri mai mult sau mai putin rare, cam netotzi.
Asta in cazul in care fetele din casele zamberete nu se fac exploratoare, inventatoare sau imblanzitoare de fiare. Sau poate femei usoare, mereu rujate astfel incat sa para surazatoare. Sau se casatoresc c-un birou sau c-un bou. Sau poate c-un pahar de vin foarte plin sau poate cu-o pastila alba invelita in hartie sterila.
Si-ntr-un caz si in altul, toate fetele sunt povesti. Si nu lasati magarii, misoginii si cinicii sa se amestece in povestirea lor, pentru ca astia au numai imaginatie de tip xy si vad femeia intr-un mod incolor.

Lista de dorinte materiale

Eu cred ca in momentul in care iti pui o dorinta, dorinta iese de undeva dintr-o crevasa, vine inspre tine si incepe sa-ti dea tarcoale, invartindu-se in cercuri largi in jurul tau pana cand te gaseste intr-o zi deschis si da buzna. Dar mai intai trebuie sa o scoti din minte si sa-i dai o forma. Pe hartie merge cel mai bine. Asa ca eu cred in listele de dorinte si merg mereu inconjurata de roiuri de dorinte. Important e sa nu scrii niciodata siruri atat de lungi incat sa le uiti si sa le pierzi pe drum. Trebuie sa fii serios cu ceea ce-ti doresti! Asa ca:


De cand mi-a dat Vlad linkul asta, mi-au ramas gandurile la aceasta Leica alba, scumpa si rara. Nu cred ca un inel cu diamante mi-ar atrage la fel de mult privirile!
Vreau sa vad aurora boreala.
Vreau sa fac portelanuri, pe care sa le pictez manual.
Vreau un telescop.
Dorintele care costa bani sunt cel mai usor de indeplinit asa ca trebuie doar sa am rabdare. Daca vreau, pot fi cel mai mare maestru in economisit bani.

Acum ceva timp

Leapsa de la Ionut - a 4-a poza din folderul meu cu poze (de la serviciu).
Coincidenta face ca poza asta sa fie facuta tot in ianuarie, dar acum 2 ani. Fusese ziua mea, incepusem sa ma indragostesc, imi luasem aparat de fotografiat, faceam poze cu mare entuziasm si eram foarte fericita :)
Leapsa o dau oricui vrea.

Un domn

Pustiul nu are mai mult 11 ani si tine vreo 4 plase in mana. A facut singur cumparaturile, ca un om mare. Asteptam amandoi sa vina liftul si cand liftul canta ca a venit, pustiul se repede sa-mi deschida usa liftului, incurcandu-se in plase. Stai ca tin eu usa, spun eu, incercand sa-l ajut. Nu, nu, va rog, tine el in continuare usa deschisa, rosu de efort. La fel si la iesirea din lift, doamne fereste sa-mi deschid eu usa singura sau sa-i fiu de ajutor. Si eu ma gandesc ca o sa fie un om foarte misto, daca nu cumva, candva, pe drum, niste baieti plini de bune intentii, nu o sa-l invete ca domnii sunt niste fraieri.
Baiatul asta a fost mai domn decat multi dintre fostii mei prieteni.

Cadou de Craciun

Bogdan se intreaba ce cadouri de Craciun vor fetele in general. Habar n-am. Eu nu stiu nici macar ce vreau eu. Stiu doar ca imi place sa primesc cadouri cu poveste, dar astea sunt foarte rare. Cadourile cu poveste sunt cele mai rare dar si cele mai ieftine. De exemplu m-ar bucura sa primesc si un borcan cu lipici. Important este ca povestea lui sa ma faca sa ma uit cu drag la el, oricat de urat si inutil si prost ar fi. Pentru ca povestea lui incepe cu plimbarea unui maharajah pe bulevardul Magheru. Maharajahul se plimba pe un elefant de portelan foarte demn. La un semafor insa, o spita de umbrela apartinand unui domn grabit i-a spart o bucatica din urechea dreapta. Elefantul a scos un muget de durere si a inceput sa sangereze portelan pana cand a umplut toate canalizarile din centrul capitalei. Si atunci, un angajat al unui lant de librarii binecunoscute a salvat situatia, iesind cu un pic de lipici si prinzand bucata lipsa de ureche. Prin urmare, cine nu ar fi mandru sa primeasca cutia din care a fost luat lipiciul cu care s-a vindecat urechea elefantului de maharajah?

Tigri si tei

A existat un om care a dat search pe google "toti tigrii din lume". A doua zi au mai gasit doar o tasta din el. Sau poate era un dinte.

Inteleg de ce Borges avea o obsesie pentru tigri. Sunt frumusetea randuita in dungi. Ieri am vazut un tei inflorit care, in lumina unui felinar, avea buchetele de flori asezate sub forma unui cap de tigru adormit. Uneorii teii sunt tigri.

Ceainic temporal

Nu numai ca am o forma de ceainic dar imi si pastrez mintea intr-un ceainic pentru ca asa pot sa tin totul cald.
Mi-ar placea sa traiesc in fiecare zi in alt timp, sa trec dintr-o dimensiune in alta pana ma zapacesc. Si sa nimeresc intr-o dimensiune in care toate dimensiunile se intalnesc si se zapacesc si ele intre ele. Mi-ar placea de exemplu sa ma trezesc intr-o dimineata ca sunt eleva in clasa a doua si ma duc la scoala. Acolo stau in banca a doua de la fereastra si-l am drept coleg pe Victor. Victor va castiga doua bilete clasa a 2-a pentru o calatorie pe luna si ma va lua si pe mine. Pe luna, contrar tuturor credintelor, oamenii nu poarta treninguri argintii. Datorita noii tehnologii, oamenii ajung pe luna aruncati de tunuri. Datorita acestei calatorii pe luna Victor va deveni un om-ghiulea mai devreme, dupa ce va creste, peste vreo cateva sute de ani in trecut si va avea numele de scena Victor Electroterm. Cu el m-am intalnit de vreo 2 ori acum cateva saptamani pe bulevard. Avea peste 50 de ani, haine albastre de instalator, dar pe spatele hainei lui inca scria Victor Electroterm. Probabil noaptea scrisul devine sclipitor, plin de paiete si margele care stralucesc in lumina lunii iar haina albastra se transforma intr-o mantie.
Va dati seama cate pliculete de ceai as avea sa pun in ceainic daca mi s-ar indeplini dorinta banala si des intalnita in filmele sf de a trai in mai multe dimensiuni temporale si de a colectiona amintiri din ele?

Post cu click-ncoace

Se apropie momentul in care strada Arthur Verona o sa fie din nou inchisa pentru masini si pastrata doar pentru picioarele oamenilor. De data asta proiectul se numeste Street Delivery (click aici si vedeti ce vi se pregateste).
Perioada 1-3 iunie o sa fie minunata pe strada asta :)

Si-mi mai place videoclipul asta: Kate Nash - Foundations
Este despre despartiri, evident!
Si acum, inapoi la prelucrat poze :)

le: si iar un videoclip al lui Kate Nash - Birds, care-mi place si mai mult ( gasit de Nico). Si-mi face pofta sa fac poze!!

Bucuresti

La mine este Anul Nou. Se arunca in draci cu petarde de la balcoane, masinile tipa si cainii se dau cu capul de ele. Asa este Bucurestiul: fibre, fire si masini, acum si petarde si apa plata va rog, demachiant obligatoriu seara, traversat in mijlocul strazii in fuga, sunet de bormasina, praf pe degete in sandale, hei pisi, clopote de biserica dimineata, da si mie 5 lei, inchide geamu' ca vine caldura...
dar
chiar asa sa fie Bucurestiul?
Eu am descoperit azi, in Bucuresti, un cabinet dentar intr-un...eu ii zic dulapior de inalta tensiune. E un cabinet pentru micii oameni electrici care au probleme cu dintii lor electrici si scot scantei atunci cand iau pranzul de afaceri intr-un restaurant cu scaune rosii si din cauza scanteilor iau foc hainele partenerilor de afaceri care nu-s electrici deloc. Bietii oameni electrici nici macar nu pot sa scrasneasca din dinti din cauza scanteilor. Daca sunt furiosi sau frustrati trebuie doar sa stranga din pumni si sa injure electric.

Despre umflatzei

Trebuie neaparat sa scriu despre umflatzei pentru ca-mi sunt foarte dragi. Rolul lor pe pamant este sa fie rotunzi si pufosi, sa se joace cu o minge tepoasa, pe care sa o arunce pe teava de scurgere de la balcon, in capului unui trecator fermecator, proaspat dus la frizer. Le place sa tipe si sa se zvarcoleasca pe jos atunci cand rasare soarele si este somnul mai dulce. Le mai place sa blocheze patura sub ei, atunci cand se face frig. Uneori ii apuca o criza si incep sa fuga pe pereti si sa se umfle intr-un mod incredibil, ca niste pisici-balon. Nu sunt foarte vorbareti. Poate pentru ca obrajii lor sunt atat de umflati si mustaciosi. Nu sunt nici foarte moderni, poarta pulovere si veste in toiul verii. Uneori citesc ziare sau teatru american contemporan, alteori scot toate cartile din biblioteca si incep sa sape in ele la propriu. Atunci cand sunt fotografiati, pe fata lor se asterne o expresie ciudata si teatrala, cam ca aceea a Victoriei Beckham atunci cand pozeaza in fata paparazzilor.