Un purcel luminos in noapte

Zic mereu ca o sa-mi iau o lanterna adevarata. O lanterna ca un soare mic, pe care ai vrea sa o ai cu tine in jungla sau in mijlocul pamantului. Dar uit mereu sa o cumpar.
Asa ca, atunci cand s-a luat curentul in muntele in care locuiesc, am descoperit ca trebuie sa urc o multime de etaje cu ajutorul singurei lanterne pe care o am la breloc: un porc mic si roz, care guita de fiecare data cand lumineaza timid cu un bec amarat in rat.
Am guitat cu lanterna si am inceput sa urc incet etaj dupa etaj. O strafulgerare de lumina, un guitat, o strafulgerare de lumina, un guitat. Si auzeam vecinii bajbaind in intuneric in spatele usilor, intrebandu-se cine e porcul care locuieste la ei in bloc.

Dentist pentru indragostiti

Esti ca o prajitura in care ciocolata se umfla in pene de vanilie,
Usoara ca o perdea care se crede fluture zburand in aprilie.
Esti ca o prajitura pe care stiu sigur ca mult timp o s-o tin minte
Si apoi nimeresc un sambure de visina si-mi sparg un dinte.

Pe pisica mea o cheama Cipica

Cipica este pisica mea in varsta de aproximativ 8, 9, sau 10 ani, nimeni nu stie cati. Am adoptat-o anul trecut, am trecut cu ea intre timp prin niste aventuri medicale incredibile, pentru ca acum sa va pot spune despre ea urmatoarele lucruri:
- Cipica nu intelege ca nu are voie anumite lucruri. Cand aude cuvantul "Nu", Cipica imi trage un pumn si fuge.
- Cipica nu suporta sa ma vada bolnava. Daca vede ca tusesc, imi suflu nasul, sau ma zbat in pat, cu febra mare, Cipica imi trage un pumn si fuge.
- Cipica mi-a distrus fotoliul preferat, taburetul preferat si acum a trecut la canapea. Cand am intrebat-o de ce a facut asta, Cipica mi-a tras un pumn si a fugit.
- Cipica nu suporta declaratiile de dragoste. Hai, treaca de la ea, un minut de tandrete pe zi ajunge. Daca depasesc limita, Cipica imi trage un pumn si fuge.
- Toti medicii veterinari se tem de ea. Pentru ca Cipica le-a tras tuturor un pumn si apoi a fugit.
- Cipica a facut stop cardiac in timpul unei operatii, dar a fost readusa la viata. Peste cateva ore, primul lucru pe care l-a facut dupa ce a iesit din anestezie, a fost sa-mi traga un pumn si sa fuga. Nu va faceti griji, de atunci a mai trecut printr-o operatie si acum e bine-mersi, mai evil ca niciodata.
Concluzii:
Cred ca pe Cipica o cheama de fapt Chuck Norris.
Eu sunt un om rabdator.
Nu toate pisicile domestice sunt de fapt domestice.
Toate pisicile cu dungi sunt de fapt tigri cu aptitudini de pugilisti.
Pentru ca traiesc in casa cu Cipica, sunt o femeie neinfricata.

Idee de poveste de toamna

A fost odata o nonprintesa care traia intr-un turn vechi de cand lumea, pazita doar de o pisica apriga si lipsita de rabdare
Pentru ca traia acolo sus, prin valuri de ceata si nori incarcati de gheata, nonprintesa suferea de boala vesnicului nas infundat. Milosi din fire, pitigoi cu diplome medicale aterizau pe balcon ca sa-i lase drept tratament merisor visiniu salbatic, plin de vitamina C. Fara stirea fetei insa, pisica incerca sa-i prinda de coada si le matura pe jos merisoarele, strigandu-le "N-avem nevoie de voi, ne descurcam si singure, cu crantanele cu aroma de soricei si ceai de la Farmacia Tei!"

Super indragostita

Nu e vorba de ceva romantic. Vorbesc in general. Sunt super indragostita de toti si de toate. De cateva luni de cand ma tin de instagram, am redescoperit placerea de a face poze la lucruri mici, care fac diferenta intre o zi cu buline si una cu dungi . Sa merg pe strada noaptea si fac poze in sus, doar pentru ca imi plac degetele uscate de crengi care strang de gat felinarele. Si-mi place sa dau iama in magazine si sa cumpar lucruri pe care nu le-am incercat niciodata. Si sa ies cu oameni cu care am ce vorbi. Si sa rad de dimineata pana seara. Si sa spun ca viata nu e urata, chiar daca e horror uneori. Si sunt super indragostita de prietenele mele. De ce ne punem prietenii pe locul 2, dupa iubirea romantica, nu-mi dau seama. Ar trebui sa aiba un loc 1, de onoare, inainte de orice si oricine. Si sunt super indragostita de planurile mele. Dupa un an greu si foarte scurt, in care am apucat sa fac prea putine lucruri, am decis sa fiu mai disciplinata si mai severa cu planurile mele. Am doar 2 mari si late. Si o tema pentru acasa. Si sunt super indragostita de aer in general. Chiar daca esti racit si te ustura nasul rosu, e bine sa inspiri, sa expiri si sa te simti liber.

Ceva frumos, handmade

Imi plac la nebunie lucrurile handmade: da-mi covoare handmade, rochii, oale, cani, roboti, bijuterii, chiar si oameni handmade, si nu-mi mai trebuie nimic, nu mai intru in niciun magazin si dau banii cu cea mai mare placere.
Iar daca-mi dai tot felul de creme cosmetice in borcane mici si pictate colorat si minunat, atunci chiar ca e totul bine in lumea mea.
De fapt, cred cu tarie intr-o teorie handmade care zice asa: Daca treci prin ceva urat, sau te simti inutil, sau poate ai devenit foarte plictisitor, pune-ti mainile la treaba si fa ceva, orice, oricat de mic. O sa devii imediat un creator si o sa te simti din nou indreptatit sa ai un loc in lume.
Luna asta am primit de la Cristina, Handmade Sister, un mic set de cosmetice facute acasa chiar de ea si puse in cele mai dragute borcanase, pictate delicat tot de ea. Pentru ca am incercat si eu la un moment dat sa-mi fac parfum de casa, apoi crema de fata de casa, apoi balsam de buze de casa si fiecare incercare s-a soldat cu rezultate dubioase, uneori chiar monstruoase, apreciez si mai mult atunci cand altii fac asta si o fac bine.
Produsele mele preferate sunt balsamul de buze si crema de maini. Imi place ca le lipseste parfumul ala puternic si comercial, in schimb miros a ceara, a albine, a plante. Iar borcanasele colorate sunt atat de dragute incat o sa le transform dupa ce termin cremele in cutii de bijuterii pentru cerceii mei mici si desperecheati. Si mi s-a facut pofta sa pictez si eu pe sticla ceva colorat. In ultima vreme am fost cam prea alb-negru. :)

Dragii mei necunoscuti

In fiecare zi dau pe internet si pe strada peste oameni cu care as vrea sa am de-a face. Sa fim macar semi-prieteni, daca nu prieteni buni. Ii aleg dupa ceva ce nu poate fi descris, pur si simplu au un aer familiar, care are sens pentru mine. De exemplu, azi am vazut un baiat cu care mi-ar fi placut sa joc ping-pong, cu o fata mi-ar fi placut sa merg la cumparat oja cu sclipici, cu alte 2 fete sa merg la o degustare de vin, cu un domn extrem de bine imbracat as fi mers la o prezentare de moda sau la cumparat candelabre de cristal, cu o doamna as fi vorbit despre barbatii din ziua de azi, iar cu un baiat as fi facut schimb de muzica. Si tot asa, insira-te margarite. Si poate undeva, candva, cine stie... chiar o sa reusesc sa ma imprietenesc cu 10% din omenire.

Recensamant

Imi plac oamenii blanzi, atat de blanzi incat nu-ti zic niciodata nici macar un "du-te mai incolo". Imi plac oamenii care imi pun si mie intrebari, nu se multumesc doar sa raspunda intrebarilor mele. Ii iubesc pe cei ce nu se baga cu de-a sila in viata mea, care imi dau timp si imi inteleg nevoia de spatiu. Cei care vor sa incerce lucrurile care-mi plac mie si ma conving si pe mine sa renunt la incapatanare si sa intru un pic in lumea lor. Si-mi mai plac oamenii care nu se supara cu una-cu doua pe mine doar pentru ca nu ma port ca un om perfect si nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lor. Adevarul e ca prea avem cu totii asteptari cocotate pe picioroange si cei ce nu renunta la perfectionismul asta relational risca sa se dea peste cap si sa se transforme in bursuci cu limba ascutita de critic. Imi plac oamenii care se lumineaza atunci cand ma vad si nu se plictisesc cu mine nici macar atunci cand recunosc si eu ca m-au prins intr-un moment in care sunt extrem de plictisitoare. Si-mi plac si oamenii care nu se prefac mereu ca sunt veseli si fericiti si victoriosi, care impacheteaza cadourile in ce gasesc si ei prin casa si cu care pot vorbi in limba nonsensiana.

Am disparut un pic pentru ca am fost sa ma plimb

Perioada asta o sa fie amintita peste ani si ani drept perioada plimbarilor prin noapte cu miros de tei. Cu E. de mana, cu tenisi rozatori sau sandale verzi agatate de picioare, cu un pic cam multe beri, cu discutii despre toate si nimic. Cu Pink Floyd in urechi la lucru, cu filme vechi si tricouri comode, clatite cu ciocolata la fiecare pranz si multe ilustratii cu monstri si lupi.
Habar n-am daca e perioada mea preferata dupa prea multe zile urate de iarna. Dar linistea pe care o simt e clar starea mea preferata.

E greu sa fii fantomatic

Am mai zis de multe ori ca sunt cu capul in nori. De fapt e inexact spus in nori, ci mai degraba in materia neagra din univers. Capul meu e mereu departe, locuieste in alta galaxie, vine pe pamant ca la serviciu. Si cand intru cu capul in lumea asta, degeaba incerci sa te intelegi cu mine. Nu pricep lucruri de bun simt, fac greseli si tampenii pe care nu le-as face in mod normal intr-o mie de ani, uit chestii simple, am privire confuza si-mi amintesc lucruri ce nu au existat niciodata. Eu ma rasfat si spun ca ma port ca un copac, unii zic ca e vina mea pentru ca sunt zapacita si nu ma concentrez cum trebuie, ca nu sunt responsabila si ca ar trebui sa ma maturizez. Adevarul e ca e greu sa explici unor oameni cu picioarele bine intepenite pe pamant ca nu toti suntem atat de pamanteni. Eu, una, ma simt mai degraba ca o fantoma. Si stim cu totii ca fantomele nu se pricep prea bine sa demonstreze ca exista. Tot ce stiu ele sa faca e sa darame niste obiecte prin camera, sa-ti faca pielea de gaina si sa-ti rasufle usor si rece in par. Si asta nu mai e de ajuns. In ziua de azi, o fantoma trebuie sa stie sa faca prezentari convingatoare, sa vorbeasca cu accent corect limba engleza, sa cunoasca oameni-cheie si sa aiba o coafura decenta. Ceva peste puterile mele.

Ciudatul caz al femeii cu inaltime variabila

Nu-s un om inalt si pe masura ce ma fac mare la varsta, intru la apa ca un pulover made in China. Si nu-mi mai place nici sa ma prefac ca sunt inalta si sa port tocuri, pentru ca am devenit un om comod. Cu toate acestea, mi se intampla deseori un lucru extrem de bizar. Atunci cand sunt in magazine sadice, unde cele mai frumoase lucruri sunt agatate sus, sus de tot, tocmai in cuierul lui Sfantul Ilie, o multime de fete un pic mai scunde in comparatie cu mine ma roaga sa le ajut si sa le dau eu jos hainele. In mod normal, daca eu am nevoie de o bluza asezata atat de sus, degeaba ma inalt si ras-inalt, ca nu ajung la ea oricate eforturi as depune. Cand imi cere insa cineva ajutorul, ma pomenesc ca pot sa ma intind ca o spagheta elastica, ajung chiar pana la tavan daca trebuie. De unde trag concluzia ca bunavointa e o scarita cu care poti ajunge oricat de sus doresti

Nu suntem niciodata cu adevarat singuri

Daca m-am si nascut peste intr-un iaz, oamenii m-ar fi momit cu: mancare ( pentru ca am un gras imens in sufletul meu care pofteste mereu la cate ceva), bere ( nu gazduiesc nu numai un gras imens, ci si un vesel suporter de fotbal mare iubitor de bere ), mici surprize ieftine, inutile si colorate ( deci mai contin si un copil de 4 ani), filme (uneori simt ca mi se zbate in ochiul drept un critic de film cu ochelari si helanca), carti ( un intelectual de serviciu care apare de obicei noaptea, inainte de culcare) lucruri frumoase in general ( "oh, uite, un rasarit de soare care se reflecta in cioburile geamului de masina vandalizata" - mai am si un mic snob nobil ce imi alearga prin vene).

Pune toate personajele astea pe o banca in parc si gata, poti spune ca ai un Iren.

Despre cum nu am reusit sa salvez o furnica mutanta

Ieri dimineata am gasit in baie o furnica. Imi plac furnicile, nu tip si nu scap paharul din mana cand le vad asa cum fac cand vad un gandac. Imi place perseverenta lor. Cand eram mica si stateam la etajul 11, reuseau sa ajunga pana acolo sus, la mine si sa bea apa din chiuveta.
Furnica statea pe un gel de dus roz, cu mosc si migdale, asa cum stau oamenii la fast-food si rontaie uitandu-se aiurea. Ma uitam la ea cum inghitea chimicale si ma gandeam ca e clar, furnica asta devine pe secunda ce trece o furnica mutanta. O sa se faca mai mare decat mine si o sa ma trezesc cu un mutant harnic si poruncitor in casa: fa-ti patul, intinde bine cearceaful ala, cat ai de gand sa lenevesti, pune mana si intinde masa, nu se mananca la calculator, munceste, munceste, munceste, la ora asta pleci la serviciu?!!! O sa ajung sa vin acasa cu lehamite, pentru ca furnica o sa ma astepte la usa, batandu-ma la cap nonstop sa fiu si mai harnica si mai ambitioasa si mai cumpatata, aruncandu-mi parfumurile burgheze la toaleta si tinandu-mi socoteala economiilor. Si asa as ajunge din ce in ce mai tarziu acasa, mi-as pierde vreme in oras, band de necaz din ce in ce mai multa bere, devenind din ce in ce mai rotunda si mai deprimata si lumea ar fugi de mine, pentru ca m-as plange mereu de furnica mutanta cu care impart casa si nimanui nu-i plac vaicarelile, mai ales cele despre mutanti.
Asa ca am fost prevazatoare si am luat furnica de pe deliciosul gel roz, asezand-o cu grija intr-un ghiveci pe marginea ferestrei.
Azi dimineata insa furnica zacea fara viata in baie. Era un pic mai mare decat ieri, semn ca procesul de mutatie incepuse deja. Ii placuse ce simtise asa ca se intorsese dupa alta portie. O picatura prea mare de apa i-a fost insa fatala. Daca as mai fi avut cum, as fi salvat-o chiar si asa, pe un sfert mutanta. Am o afinitate pentru mutanti. Unii oameni nu se invata niciodata minte.

Declaratii, stangacii

Ma indragostesc de un milion de ori in fiecare an. Si de fiecare data raman asa, indragostita. Ma indragostesc de oameni care fac poze, care aranjeaza camere in buline albastre, care fac teatru de papusi si diorame, care deseneaza monstri barbosi, in pantaloni de pijama, care fac wallpapere, haine pentru copii sau oameni bizari, care fac filme, joaca in filme, sudeaza bijuterii de paianjen, lampi in forma de becuri si becuri in forma de oameni, care inventeaza, schimba, fac declaratii, sunt de o sinceritate care te face sa plangi, care se indragostesc si ei la randul lor de alti oameni, ma indragostesc de oameni care ma enerveaza pentru ca par asa perfecti, de oameni la care nu stiu daca o sa ajung vreodata pentru ca sunt asa departe sau pe alta lungime de unda decat mine. Si pe toti ii tin minte si-i pastrez; am buzunarele pline de toti oamenii astia, buzunare de fuste, de genti, de haine, pentru ca nu vreau sa uit de niciunul. Mie nu-mi place de oameni, eu ma indragostesc pur si simplu si de cele mai multe ori tac malc. Pentru ca nu ma pricep la declaratii si declaratiile suna de multe ori aiurea, pica prost sau nu transmit ceva ce e mai frumos decat cuvintele. Mi-ajunge ca sunt indragostita de tot felul de necunoscuti, ca ei exista si habar n-au de asta.

Mistretii se tin departe de tigai

Unele seri aduc dureri de cap, mai ales daca am stat prea mult in aer inchis sau cu ochii in calculator. Asa ca stau pe intuneric, cu capul sub 3 perne si incerc sa n-am ganduri, pentru ca atunci cand ai durere de cap, gandurile devin tipete si cuie. Dar, taman atunci apar milioane si milioane de bancuri de ganduri, care de care mai profunde si mai istete. Atunci am eu straluminari si iau decizii. Fiecare Mare Durere de Cap vine cu decizia ei: sa ma despart de cineva, sa ma impac cu cineva, sa pornesc spre dreapta, stanga sau poate sa stau pe loc. Cert e ca iau o decizie care-mi schimba viata.
In seara asta iar a venit randul unei dureri de cap: Marea Durere de Februarie. Sufletul meu a tresarit, simtind ca a venit iar momentul unei rascruci.  Dupa zvarcoliri, bombaniri si muzici lirice am ajuns si la epifanie: imi voi lua o tigaie!
O tigaie in lumea mea nu este doar o tigaie, dupa cum va puteti seama, sunt prea metaforica pentru asa ceva. O tigaie inseamna sfaraiala si fierbinteala, inseamna independenta si dependenta totodata, inseamna asezare, domesticizare. Ati gasit vreodata in casa vreunui mistret o tigaie? Evident ca nu. Fiintele salbatice nu iubesc tigaile. Dar eu nu mai sunt o fiinta salbatica sau, mai bine zis, sunt din ce in ce mai putin asa ceva Asa ca luna aceasta ma voi duce si imi voi cumpara cea mai stralucitoare, incapatoare si evoluata tigaie din lume.

Toate fetele se fac mari, din pacate pentru ele

Existe o gramada de fete care locuiesc in case zambarete, care se murdaresc dimineata de cafea cu lapte pe fetze, care copilaresc fericite printre matusi cu mustetze si-si pun fuste scurte pentru prima lor iubire, un baiat cu plete cretze care nu are ochi pentru ele, pentru ca se teme inca de femei si belele pe care le aduc ele.
Apoi fetele astea cresc mari si incep sa se gandeasca la exercitii pentru glezne si coapse frumoase, isi cumpara rochii din materiale cu pisici si cirese lucioase, incep sa munceasca si sa dea banii pe prostii, apoi se casatoresc, apoi fac copii, apoi incep sa se teama de batranete si sa se gandeasca-amarate cum in copilarie le era teama doar de jungla, spanac si musca tzetze. Cu varsta incep sa se rasuceasca usor, sa semene cu niste lana alba invartita pe-un fuior, incep sa faca supe si fripturi pentru nepoti necopti si pentru gineri, in cazuri mai mult sau mai putin rare, cam netotzi.
Asta in cazul in care fetele din casele zamberete nu se fac exploratoare, inventatoare sau imblanzitoare de fiare. Sau poate femei usoare, mereu rujate astfel incat sa para surazatoare. Sau se casatoresc c-un birou sau c-un bou. Sau poate c-un pahar de vin foarte plin sau poate cu-o pastila alba invelita in hartie sterila.
Si-ntr-un caz si in altul, toate fetele sunt povesti. Si nu lasati magarii, misoginii si cinicii sa se amestece in povestirea lor, pentru ca astia au numai imaginatie de tip xy si vad femeia intr-un mod incolor.

Scopuri

fata care locuia intr-o sticla
fata care se decisese sa manance numai pastarnac
fata care facea prea multe poze dar nimeni nu stia cum arata ea

M-am decis ca saptamana viitoare sa scriu numai despre fete, urmand ca apoi sa scriu numai despre baieti si la sfarsit sa nu mai scriu deloc de oameni.

Bunica si bunicul

Bunica si bunicul meu nu pareau sa aiba prea multe lucruri in comun. Bunicul venea din Baia Mare, bunica dintr-un satulet din Moldova. Bunicul era un lenes si un chiulangiu si-i placeau foarte mult fetele. Toate fetele. Cum vedea una care ii parea draguta, cum se repezea la ea sa o ia in brate. Din acest motiv primea multe scatoalce de la strabunicul meu. Bunica era timida, zapacita, ii placea foarte mult cartea si era decisa sa nu lase barbatii sa profite de ea.
Amandoi aveau insa ceva in comun: s-au decis pur si simplu sa ia intr-o zi trenul si sa vina la Bucuresti, convinsi ca aici curge lapte si miere. Pe atunci ( acum vreo 60 de ani) se pare ca a lasa totul in urma si a incepe o noua viata era cel mai usor lucru cu putinta. Sau poate oamenii erau mult mai naivi si plini de entuziasm fata de orice lucru nou si se aruncau inainte fara plasa de siguranta.
Amandoi mai aveau ceva in comun: niste proprietare foarte grijulii. Pe atunci nu se inchiriau case sau camere, pe atunci se inchiriau paturi. Asa ca proprietarii iti erau foarte apropiati la propriu, puteai sa-i auzi sforaind in fiecare noapte in celalalt pat din odaie. Cum si bunicul si bunica mea erau amandoi chiriasi necasatoriti de paturi, proprietarele lor, doamne batrane si responsabile s-au decis sa le uneasca destinele, mai ales ca bunicii mele ii faceau curte tot felul de soldati fara capatai ( si un doctor militar in varsta, cu ganduri necurate) si era clar in pericol.
Cum a fost cand s-au vazut prima oara?
Bunica mea s-a ascuns dupa proprietara ei si a inceput sa o traga de bluza, facandu-i semne ca nu-i place, sa-l dea afara. Era mult mai scund decat ea.
Noroc ca doamnele proprietare n-au luat in serios astfel de mofturi de fata tanara si necoapta.
Astfel, probabil ca mi-as fi amintit astazi de un alt bunic, de un doctor militar cam profitor de felul ei pe care probabil nici n-as fi ajuns sa-l cunosc, nu mi-ar fi cumparat cadouri albastre de ziua mea, nu ar fi crescut iepuri si caini si pisici si ciresi pitici si nu m-ar fi invatat colinde in toate limbile pamantului ( chiar si in limba tiganeasca) de Craciun.

O fapta buna

Pe culmea unui deal albastru traia un mic om obisnuit care cultiva alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra. In mica lui casuta nu incapeau decat el, un pat si o masuta in surubul careia care locuia un gandacel intr-un fir de praf.

Micul om obisnuit traia de unul singur, pentru ca era urat, bun la inima si nu avea deloc incredere in el. Pentru ca nu mergea niciodata sa se amestece printre ceilalti oameni si nu-i lasa sa-l cunoasca, acestia nu veneau nici ei la el. Ii cumparau alunele patrate, hainele scamosate si biscuitii, dar nu se apropia nimeni de el sa-l intrebe ce mai face, ce mai zice, daca nu-si doreste un pui de catel, daca nu vrea sa mearga la bar sa cunoasca si el pe cineva. De Craciun nu primea cadouri si de Anul Nou arunca peste hornul casei cu o petarda, isi punea o dorinta si apoi se ducea sa se culce. Nimeni nu poate cunoaste care era dorinta lui, pentru ca el nu spunea nimanui nimic si gandurile inca nu pot fi citite, desi renumiti cercetatori de vaza muncesc de zor sa descopere asta.

Pana cand intr-o zi gandacelul s-a trezit pus pe fapte mari. Si-a consultat ceasul personal gandacesc, care arata intotdeauna cate ore mai au de trait gandacii ( instrument foarte util pentru ei; atunci cand ai o viata atat de scurta trebuie sa stii cand incepe si se sfarseste ca sa o poti planifica mai bine) si a tresarit. Pentru ca mai avea doua doua zile de trait.

Gandacelul avusese o viata modesta si cinstita, nu facuse nici un rau, dar nici un bine cuiva. Incercase sa nu-l supere pe omul cu care locuia, sa duca gunoiul in fiecare seara si sa nu aiba visuri prea marete, lucru interzis in lumea lui. Dar acum ca mai avea atat de putin timp, gandacul s-a decis sa faca macar o singura fapta buna. Si pentru ca singurul pe care l-ar fi putut ajuta era micul om obisnuit, gandacul a hotarat sa-i schimbe acestuia viata. Asa ca a facut ordine in mica lui locuinta, a aranjat firul de praf pana cand arata asa cum trebuie, ca vechi, s-a rostogolit cu el pana la soba, l-a aprins de la o scanteie si l-a aruncat langa o recolta de haine scamosate care asteptau sa fie curatate de samburi langa o masa. Apoi a iesit pe usa si dus a fost.
Casa a ars total, mai putin cutia metalica in care statusera la un moment dat niste fursecuri si in care omuletul isi tinea toti banii.

Si astfel omuletul a fost fortat sa coboare de pe dealul albastru in oras. Unde oamenii simteau pentru prima oara un sentiment fata de el. E drept, unul nu prea placut pentru orgoliul cuiva, de compatimire. Dar era un inceput.

Astazi omuletul iese la bere cat de des poate, s-a imprietenit cu cativa oameni, a inchiriat o casa in centrul orasului, cultiva nu numai alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra, ci si nisip de sticla, ambalaje de scoici si agrafe de prins urechile pe spate, cu care are mare succes. Dar cred ca lucrul care-l bucura cel mai mult si de care este cel mai mandru este ca-i place o fata care-i aminteste tare mult de el.

E o mica fata obisnuita, pe care nimeni nu o baga in seama pentru ca este urata, buna la inima si nu are incredere in ea. Incearca sa o scoata in oras, dar inca nu a reusit sa o scoata din ale ei. Nu se lasa insa si spera mai ales ca fata asta are si ea o masa in surubul careia locuieste un gandac care locuieste intr-un fir de praf.
Toate dorintele de Anul Nou se implinesc mai devreme sau mai tarziu.

Iadul pe pamant se afla in ambalajul unui leucoplast nedesfacut

In ultima vreme ma gandesc la diverse, asezata pe marginea mea patului meu, care deocamdata este doar o saltea, si ma simt mai blanda ca niciodata. E f greu sa stai pe o margine de saltea. Trebuie sa stai aplecat ca o salcie, cu picioarele intinse. Te face sa-ti vezi picioarele si sa devii constient de toate micile zgarieturi si rani pe care ti le-au facut sandalele si pantofii, esteticele intrumente de tortura ale femeii in societatea moderna.
Am scris despre raiul pe pamant, normal este sa scriu si despre iad. Nu despre orori ingrozitoare, ci despre acea particica de iad, in care, daca intru, simt cum mi se rupe inima si nu mai poate fi pusa la loc.
Este valabil pentru prietenii sau iubiri.
Imagineaza-ti ca te tai la deget si eu vin cu un bandaj si tu imi intorci spatele si-mi trantesti usa in nas. Iar eu raman cu bandajul in mana, in fata usii, ascultand cum nu ai nevoie de mine.
Este situatia care-mi face cel mai rau. Pentru ca eu nu folosesc apoi bandajul pentru mine, ci-l arunc la gunoi. Cu tot cu mine. Si semnele de pe picioare imi aduc aminte toate de cate o situatie din asta.
Asta nu e un post posac :)

no comments for this post