Lista de dorinte materiale

Eu cred ca in momentul in care iti pui o dorinta, dorinta iese de undeva dintr-o crevasa, vine inspre tine si incepe sa-ti dea tarcoale, invartindu-se in cercuri largi in jurul tau pana cand te gaseste intr-o zi deschis si da buzna. Dar mai intai trebuie sa o scoti din minte si sa-i dai o forma. Pe hartie merge cel mai bine. Asa ca eu cred in listele de dorinte si merg mereu inconjurata de roiuri de dorinte. Important e sa nu scrii niciodata siruri atat de lungi incat sa le uiti si sa le pierzi pe drum. Trebuie sa fii serios cu ceea ce-ti doresti! Asa ca:


De cand mi-a dat Vlad linkul asta, mi-au ramas gandurile la aceasta Leica alba, scumpa si rara. Nu cred ca un inel cu diamante mi-ar atrage la fel de mult privirile!
Vreau sa vad aurora boreala.
Vreau sa fac portelanuri, pe care sa le pictez manual.
Vreau un telescop.
Dorintele care costa bani sunt cel mai usor de indeplinit asa ca trebuie doar sa am rabdare. Daca vreau, pot fi cel mai mare maestru in economisit bani.

Gasitorului, nicio recompensa

Ai mei m-au invatat cand eram mica sa nu iau nimic din ce gasesc pe jos. Si mi-a intrat asta in cap mult prea bine. Poate ar trebui sa ma dezvat, oricum nu cred ca pe jos se gasesc cei mai periculosi microbi din lume. Iata ce as fi putut colectiona cel mai mult pana acum: carti de joc si poze mici, de buletin. Din nu se stie din ce motiv, gasesc aproape saptamanal carti de joc pe jos, mai ales trefle. Pentru ca am obiceiul sa gasesc o explicatie pentru tot, ma gandesc ca o dama de trefla ca mine nu poate sa atraga decat trefle. Cat despre poze de buletin, am vazut langa o roata de masina zeci de astfel de poze, alaturi de niste triunghiuri si sfere de hartie gri, decupate cu grija. In poza era o femeie in varsta, incruntata si tunsa scurt. Era ceva inspaimantator in atmosfera strazii cu poze mici, imprastiate. Putin mai incolo un vagabond imbracat in negru, cu palarie lucioasa, statea sub o bolta de vita de vie si imbrancea trecatorii.

Look at me, a collection of found photos
Si, fara legatura, o fotografie cu o duna de nisip de pe Marte. Acolo nu gasesti prea des poze pe jos, sunt toate ingropate. De aici.

Lucruri mici

Pentru ca e primavara, n-am rabdare si sunt zapacita. Am emotii si nu stiu de ce, imi doresc o camera Leica, pe hartia unei babute din metrou care incerca sa memoreze ceva scria Eschil Persii, iar asta, intr-un mod ciudat, m-a facut sa am pofta sa recitesc Homer. As face milioane de lucruri, m-as duce sa caut aur sau diamante ca tot am nevoie de bani pentru casa. Iar pentru cei cu astenie am un singur sfat: 50 de abdomene si flotari zilnic! Cel mai tare sufar pentru ca nu prea am cu cine sa alerg dimineata. Toata lumea din jurul meu e atat de lenesa :( M-am trezit intr-o dimineata, la ora 5 dimineata cu ganduri sportive mari, pana la urma am ajuns sa ma uit la un film vechi cu Clint Eastwood si a fost la fel de bine.

Fotografiile din revista trec, amintirile raman

Mie nu-mi place sa fiu fotografiata. Nu ma simt in largul meu. Sunt o persoana care se foieste mult in interior si cand stau sa pozez ma simt falsa.
Ori de cate ori mi se propunea sa apar intr-o revista ( datorita blogului, sa nu credeti ca din alt motiv), cand auzeam de photoshooting il scoteam pe "nu" din buzunar foarte vesela. Nu e cel mai urat lucru din lume, dar sa fii machiat , coafat si pus sa zambesti la comanda mi s-a parut plictisitor asa ca nu am mai vrut sa repet.
Asa ca atunci cand Adriana mi-a scris intrebandu-ma daca nu as vrea sa apar intr-un articol in Marie Claire ( tot datorita blogului, ce credeati?), eu am zis ca ok, bine, dar ca sper ca asta nu implica prezenta unui fotograf. Dar bineinteles ca implica :)).
Numai ca Adriana stia ea ce stia. Asa ca m-a momit cu Alex Galmeanu, pe care eu nu-l cunosteam, dar cand i-am descoperit pozele, i-am pus repede blogul in blogroll, ca o cotofana dornica sa colectioneze cat mai multe obiecte frumoase si lucioase ce sunt.
Si cred ca a fost cea mai frumoasa sedinta de fotografiat la care am luat parte pana acum ( e drept, nu am luat parte la prea multe). Chiar daca asta a insemnat sa stau afara in frig, sa sar un gard foarte inalt in mod ilegal (avand in acelasi timp grija sa nu rup rochia de arlechin milionar pe care o purtam) si sa fac poza stand printre mormane de gunoaie. Si cu toate astea, chiar mi-a placut foarte mult, pentru ca atunci cand fotograful are atata grija de tine si te face sa razi si iti curata locul de gunoaie, pentru ca tu sa stai cat mai comod, si stii ca in mod sigur nu o sa cazi in cap de pe gard, pentru ca sta pe pozitie, gata sa te prinda, tot ce e urat dispare si ramane doar placerea unei experiente frumoase. Si in fata camerei m-am simtit eu insami, nu m-am mai simtit falsa. Si nici nu mi-a trecut prin cap sa fac mofturi ( prea multe :))).
Asa ca va pot spune ca atunci cand vedeti o fotografie reusita, sa stiti ca este meritul fotografului in proportie de 99,9%. Iar Alex Galmeanu este acum oficial fotograful meu preferat :)

Verde

Pentru ca ma gandeam ieri ca am ajuns sa ma bucur de niste tufe puse pe marginea soselei ca de un cadou facut special pentru mine.
Pentru ca trebuie sa ma dau vara cu crema cu crema cu protectie solara inainte sa ies din casa, altfel ma umplu de pete.
Pentru ca se rad de pe fata pamantului parcuri si se ridica cladiri monstruoase si uneori ma zapacesc si ma intristez in atata gri.
Pentru ca in jurul nostru e foarte, foarte, foarte mult gunoi (d-abia astept sa scriu postul urmator, voi povesti o intamplare draguta, dar plina de gunoi :))
Si pentru ca e un ONG transparent si serios.
Eu m-am hotarat sa dau 2% pentru Mai Mult Verde.
Daca vreti sa ne sprijiniti, trimiteti si voi clipul mai departe :)

Casa din capotul bunicii

Doar bunicile mai poarta astazi capoate din materiale colorate si ieftine, cu modele inflorate, de cele mai multe ciudate, cu flori carnivore sau animale suprearealiste in jungle intunecate. Capoatele mai exista inca, majoritatea au evoluat insa si s-au transformat in halate colorate intr-o singura culoare.
Capoatele bunicilor mele miroseau a mancare proaspat facuta cu rosii proaspete, a cartofi prajiti si crema de maini. Desenele de pe ele, desi se repetau, avea inceput, cuprins si incheiere. De exemplu, un capot pe care se repeta o singura imagine putea tine cat 100 filme. Era colorat in tonuri de maro si infatisa o casa prafuita, cu ferestre cu geamuri sparte, un gard ce parea invelit in vegetatie uscata si un copac cu ramurile indoite de vant puternic. Ma ducea cu gandul mai ales la casa lui Dorothy din Vrajitorul din Oz, in momentul in care era luata de uragan. Iar fereastra casutei era atat de bine luminata ( acea lumina rosiatic-galbuie, care apare inainte de furtuna) incat puteai vedea inauntru ca vantul distrusese toata mobila si casa era goala.
O lunga perioada de timp, in visurile mele un scenograf traditionalist a aranjat pentru subconstientul meu, indiferent de tema visului, doar doua decoruri: casa bunicilor in care am copilarit si casa din capotul bunicii. In visurile petrecute in casa din capot era mereu vreme de furtuna.

Pauza de film SF

Nimic nu mi se parea mai grozav in copilarie decat Triunghiul Bermudelor.
Desenam vartejuri de mare si barci deformate in cadrul unor triunghiuri.
Deasupra lor desenam mereu un cer senin si un soare galben, cat un cap de catel mare,
Pentru ca in copilarie era mereu frig in casa si purtam mereu doua pulovere atat de groase
Incat pareau un costum SF din carton.
Citeam carti despre zeii incasi, mayasi sau azteci care erau extraterestri
Din cartea Amintiri despre viitor.
Si probabil ceva inca mi-a ramas in cap pentru ca acum un an, intr-o noapte,
Cand am vazut lumina verde si mov a unui panou publicitar undeva departe, dupa un parc,
Am crezut ca au aterizat zeii azteci in masinile lor din fier.
Dar a doua zi, pe iarba nu se vedea nici o urma si copacii nu erau arsi.
Port si azi doua pulovere, pentru ca am ramas friguroasa
Dar astazi desenez doar monstri pe caiet, in sedinte
Si niciun monstru nu vine din cer, pentru ca toti au picioarele ferm prinse de pamant.
Asta nu e un lucru rau, e doar o pauza.
Daca ajung la 80 de ani o sa redevin SF.

Inapoi in epoca primitiva

Photo

Pentru ca nu mai vreau ca internetul si calculatorul sa fie prietenii mei cei mai buni, am hotarat ca primul lucru pe care nu o sa-l mai fac dimineata va fi sa nu mai deschid calculatorul. Cam de prin 2005 stau serios pe net, e momentul sa stau si neserios pe el. Mai bine cumpar din nou un ziar, decat sa citesc 10 pe net de exemplu, dimineata. Mai bine stau la geam imi pun ochelarii de eclipsa si ma uit la soare { ca tot trebuie neaparat sa-mi cumpar ochelari de soare, oricat de tare m-ar enerva asta, in ochiul meu drept locuieste un pinguin ( la propriu) care nu suporta sa stea la plaja :( }. Deja am invins messengerul, care imi fura kilometri intregi de timp, am invins emailul, care voia sa ia locul messengerului, am invins chiar si blogul, mai multe povesti pentru carte decat pentru blog. Renuntarile continua!
Si o sa vedeti, cu cat o sa am mai putin acces la lumea asta minunata de pe net, cu atat o sa se imbogateasca din nou capul meu care da pe dinafara de informatii, dar nu da deloc pe dinafara de idei proprii.

Primavara, scrisul apa se face

Cand nu merge ceva, baga-l in sertar, lasa-l acolo si vezi-ti de alte treburi. La un moment dat, te vei trezi ca acel ceva va fi iesit pe negandite din sertar si umbla prin viata ta de parca nu ai fi avut niciodata probleme cu el. Asa cum zgarieturile se retrag singure, asa si lucrurile se intampla singure.

Mai bine desenez farfurii, decat sa scriu. Si asta va doresc tuturor!

Nu mai stiu unde am citit: Physicists now say there is no such thing as time: everything co-exists. Chronology is entirely artificial and essentially determined by emotion. Contiguity suggests layers of things, the past and present somehow coalescing or co-existing.

Unde se duc celulele cenusii sa faca aerobic?

Cu toate ca in fiecare zi incerc sa-mi pun creierul la treaba si de cand a inceput 2009 chiar am reusit sa fiu foarte activa si sa tin lenesul din mine inchis in cutia cu faina, uneori am impresia ca prea il pun sa faca munca intelectuala si ca are nevoie totusi de un pic mai multa miscare de dragul miscarii. Nu vreau sa faca burta! Asa ca m-am apucat de neurogimnastica. Click aici de exemplu, pentru niste exercitii clasice. Si vreau sa-mi cumpar un cub Rubik pentru ca mi-am dat seama ca mi-e foarte pofta sa-l rezolv. Dar unul cum trebuie, mi-am aminteam azi impreuna cu Iulia cat de oribile erau cuburile Rubik romanesti gasite in librariile comuniste, scartaiau din rasputeri si erau foarte tari si greu de urnit, cu colturile foarte ascutite. Puteai sa spargi capete cu ele.

Daca as locui intr-o padure

M-as imbraca mai mult in verde, as sta la soare direct pe iarba, nu pe patura, as planta zilnic cate ceva si n-as curata buruienile. As planta mai ales galbene, sunatoare si ghimbir. As creste rosii si m-as supara din cauza gandacilor de colorado care mi-ar coloniza cartofii. As tine supararea insa pentru mine pentru ca n-as avea decat un telefon capricios care ar merge doar cand e furtuna afara.
As tine deschise ferestrele toata ziua si as avea tot lemnul casei decolorat de soare. As avea o casa alba. Uneori simt ca mi-ar placea sa locuiesc intr-o padure ruseasca de mesteceni, cu pamant caramiziu-galben, sa ma simt in ea ca intr-o pictura si sa port basmale rosii. Alteori mi-as dori sa traiesc intr-o padure de brazi unde n-as putea merge desculta din cauza acelor, unde vin oamenii sa se vindece de sinuzita, sa am casa plina de conuri din care as face o inventie minunata, inca nu stiu ce, probabil o biblioteca fragila pentru carti subtiri.
Deocamdata nu sunt suparata ca traiesc in oras. Imi imaginez ca stau intr-o padure de fier. Inca mai am de explorat.
Dar candva in mod sigur ma voi muta intr-o padure. Nu e asta cel mai imposibil vis din lume iar eu sunt o persoana care sare peste limitele care nu-i convin si pusa pe fapte/ conuri mari.

Sunt la joaca, afara

poza de aici
In barba unui barbat se pot ascunde si femei cu furculite in mainile lor desperecheate.

Nu e de scris zilele astea, e de mers pe afara, fie soare, fie ploaie, de vorbit cu cati mai multi oameni si de baut beri nenumarate. Si de stat cat mai putin pe internet sau, cu alte cuvinte, sa-l lasam pe internet sa stea cat mai putin pe noi.

Frumuseti

Mai multe vulpi aici
Iubesc vulpile, cu figurile lor sirete si pasul lor furisat, seamana cu niste femei roscate blestemate sa fie mult prea feminine pentru firea lor focoasa, par ca au ghetute cu nasturi demodate si haina de bun gust, croita din linii simple, de foarte mult bun gust, cu aerul lor umil, dar totusi demn, de aristocrate scapatate. Par ca se gudura cand merg, dar totusi nu s-ar gudura niciodata pe langa un stapan, sunt crude, dar nu sunt cele mai crude animale.

Julie Kuceris

Iubesc demachierea intr-o baie calda, plina de aburi, de hotel. Demachiantul alb ca laptele si parfumat intra in ochi si ustura fata uda, dar apoi o lasa curata si roz si ma simt ca intr-un happy end. Imi plac camerele de hotel civilizate, unde simt ca nu sunt acasa, dar ma simt in siguranta. Intru in mediul neutru, unde se simt toti oamenii trecuti, imi imprastii lucrurile pe noptiere si mese cu pahare de apa intoarse in jos si totul devine prietenos in jurul meu si se simte ca Eu locuiesc acolo, nu altcineva. Cuceresc un spatiu care nu e de fapt al nimanui, ca o planeta fara viitor. Fara responsabilitati, fara pregatit masa, doar stat la caldura, imbaiata si fericita, uitandu-ma la televizorul mic, care prinde foarte putine posturi tv.

Kevin German

Iubesc cantatul cocosilor, oricat de des si de tare ar canta, nu ma deranjeaza, curiozitatea gainilor pe care toti copiii le plac desi nu poti inventa multe jocuri cu o gaina, sunt mame pline de pene care nu stiu mare lucru in afara de binele puilor lor, par severe si darze, dar totusi isi lasa puii sa li se suie in cap, sunt una dintre speciile cele mai chinuite de om. Daca intri intr-o ferma avicola de stat nu mai vrei sa mananci apoi carne de pasare.

Un altfel de rezumat al postului: Iubesc vulpile care se demachiaza cu gaini.

Ordinea si disciplina n-au ce cauta in gradina mea

In ultima vreme vad foarte multi oameni pieptanati cu grija. Chiar si barbati. Asta ma face sa simt ghearele panicii. Daca vin iar vremurile in care toata lumea o sa iasa pe strada doar daca o sa arate impecabil? Eu ce ma fac, nu pot sa arat impecabil. Cum o sa supravietuiesc? Politia firmiturilor m-ar aresta de nenumarate ori. Prea multa ingrijire, parul pieptanat, hainele fara scame si imbracamintea asortata ma sperie pentru ca scot la iveala acea parte exagerata din om, sub forma de jandarm domestic, care-i spune copilului sa intinda perfect cearceaful pe pat si sa nu poarte pantaloni cu tivul descusut :(

In trecere, pe trotuar

Mi-am dat seama ca eu nu fac cumparaturi in vise. Eu nu dau bani in vise, nici nu primesc. Dar nu sunt niciodata saraca si-mi permit orice pentru ca in vise totul e gratis si totodata foarte scump. Inca mi se pare asa aiurea sa-mi placa ceva si sa dau bani pentru el. Inca mi se pare aiurea sa am un portofel. Cand eram mica si nu stiam ce sunt banii credeam ca schimburile sunt cele mai avantajoase. Eu iti dau un obiect si in schimbul lui tu imi dai alt obiect. Dar nu bani, nu bucati de plastic.

Uneori un singur vis poate fi resimtit ca fiind mai lung decat un an din viata reala si nu te plictisesti niciodata in el.

Un om care manca un sandwich si vorbea la telefon despre cineva care a iesit din depresie si e un om nou. Eu nu ma simt niciodata noua cand ies din depresii sau astenii. Ma simt mereu ca o haina care a fost refacuta, cusuta acolo unde era nevoie, curata dar pe care se ghicesc petele si rupturile anterioare. Dar depresiile mele sunt oricum mai degraba lupte interioare de wrestling decat agonii in contemplare.

Mi-am propus sa fac din nou in fiecare zi un "documentar". Sa fiu atenta la cate un amanunt in special si sa le notez, fara sa am un scop final. Pana acum am observat obiceiuri legate de felul de a spune "multumesc", unghiile oamenilor din metrou, feluri de plimbare ale oamenilor care asteapta. Se pare ca micul antropolog amator din mine si-a regasit stiloul si pofta de cercetare. E asa bine sa am din nou ascutiti :).
Si e din nou martie, gata cu :(-ul meteorologic.