Nu suntem niciodata cu adevarat singuri

Daca m-am si nascut peste intr-un iaz, oamenii m-ar fi momit cu: mancare ( pentru ca am un gras imens in sufletul meu care pofteste mereu la cate ceva), bere ( nu gazduiesc nu numai un gras imens, ci si un vesel suporter de fotbal mare iubitor de bere ), mici surprize ieftine, inutile si colorate ( deci mai contin si un copil de 4 ani), filme (uneori simt ca mi se zbate in ochiul drept un critic de film cu ochelari si helanca), carti ( un intelectual de serviciu care apare de obicei noaptea, inainte de culcare) lucruri frumoase in general ( "oh, uite, un rasarit de soare care se reflecta in cioburile geamului de masina vandalizata" - mai am si un mic snob nobil ce imi alearga prin vene).

Pune toate personajele astea pe o banca in parc si gata, poti spune ca ai un Iren.

P de la pierdere

Dupa a vine p in alfabetul bizar.

A fost odata un om care se simtea pierdut oriunde s-ar fi dus si orice ar fi facut. Se simtea pierdut cand platea factura de la internet, cand cumpara castraveti, cand flirta cu fete dragute care purtau cizme imense si blanoase in picioare, cand se ducea la cinema sau sa bea cafea, cand gatea, lucra, adormea sau se certa cu prietenii. Avea impresia ca in el a crescut o padure foarte deasa prin care nu-si mai gaseste deloc urma. Pana si in vise se simtea pierdut, cautand un drum pe care nimeni n-avea chef sa i-l arate. Deja se obisnuise cu starea asta, asa cum te obisnuiesti cu o tuse dupa o raceala oribila, care nu se mai da dusa din gat. Si lumea din jurul lui se obisnuise cu figura lui palida si privire visatoare, pe care o mai vezi doar in ochii canarilor care au scapat din colivie si s-au mutat acum cu vrabiile in parc, dar au devenit nostalgici, pentru ca, asa cum s-ar putea banui, nici canarii nu-s cele mai usor de multumit fiinte de lume.
Si dupa ce a facut o gramada de tratamente homeopate, a luat pastile, a gandit pozitiv, negativ si neutru, a schimbat locul de munca de vreo 4 ori si s-a indragostit si dezindragostit cu viteza fulgerului, deci, dupa ce a incercat tot ce ziceau cei din jur ca ar merita incercat, omul care se simtea pierdut a hotarat sa faca un lucru foarte intelept si sa se piarda cu adevarat intr-o padure. A gasit cea mai deasa si putin explorata padure din lume si s-a afundat in ea. Si inca nu stim daca s-a gasit cumva. Vom afla probabil anul viitor, de la buletinul de stiri, daca nu o sa renuntam intre timp definitiv la televizor si o sa ne mutam si noi intr-o padure intunecoasa, dar linistita si racoroasa.

A de la albatros

Incep azi posturile unui alfabet bizar.

In fiecare dimineata casa mea este asediata de albatrosi. Cred ca ei nu vad o casa, ci o balena mare si gri care a inghitit multi oameni. Am convingerea ca in ciocul fiecarui albatros locuieste ca intr-o cabina de avion cate un mic marinar bleumarin care vrea sa pescuiasca acest peste, sa se mandreasca in fata celorlalti marinari si sa faca poza cu el atarnat de coada-n jos, pe peretele interior al ciocului. Si pescarusii astia trec prin fata geamului meu, tipand, cu marinarii incrancenati pandind si aruncand lanseta, aruncandu-mi priviri amenintatoare in timp ce eu imi beau ceaiul la caldura si la adapostul geamurilor groase.

Povestea omului care locuia pe un tobogan

Viata lui era o continua alunecare si o serpuire fara sfarsit. Nici nu apuca sa ia o fata de mana ca trebuia sa-i dea urgent drumul, n-avea tihna nici sa bea un ceai, sa manance o tocanita, sa priveasca linistit stelele, sa se bronzeze uniforma sau sa creasca un caine. Era un om singur si rapid.
Si ca sa vedeti totusi ce om cum trebuie era, in loc sa se planga se gandea "cu toate astea, ce bine ca nu locuiesc intr-un bob pe un deal inghetat, probabil mi-as fi spart nasul de vreo 4 ori pana acum".
Tot ce-si dorea el ( va rog sa nu radeti) era sa poata sta locului intr-o minunata seara de primavara si sa-si bage nasul intr-un brebenel, sa sara de pe un picior pe altul si mai ales, da, mai ales, sa poata urca pe o scara fara sfarsit. Sa urce greu, treapta cu treapta, impotriva unui vant puternic, sa mearga mereu in sus. E ceva normal: toti oamenii care o iau in jos se satura invariabil de asta si simt dorinta de a schimba cursul si de a se duce-n sus.
In timp ce aluneca el asa mereu, luand mereu metoclopramid pentru ca viteza ii provoca ameteli si greata, nu se putea opri insa din gandit "oareo sa fiu mereu omul care aluneca pe tobogan si n-are ce sa faca in privinta asta?"
Bineinteles ca ar fi putut astepta. Poate, cine stie, toboganul avea sa ajunga la sfarsit la un moment dat. Dar daca locuia pe un tobogan infinit?
Asa ca si-a luat inima in dinti si a pus frana pana cand de sub calcaiele lui julite de atata alunecat au iesit scantei aurii, s-a proptit in maini si a sarit peste marginile toboganului.
Si s-a pomenit ca aterizeaza - unde credeti? Intr-un bob care aluneca pe un deal inghetat, bineinteles. Viata unui om care locuia la un moment dat pe un tobogan nu e cu mult mai norocoasa decat viata unui om obisnuit asa ca regula " de ce ti-e frica nu scapi" se aplica si lui.
Numai ca el n-a ramas in bob. A sarit si de acolo si a nimerit intr-o masina cu franele stricate, apoi intr-o racheta, apoi pe o cometa. Pana cand a ajuns pe un vapor.
Unde poate fi gasit si in ziua de azi. Ia in continuare metoclopramid, pentru ca are rau de mare, lucrurile nu-s in continuare perfecte, dar ii convine de minune unde e acum. Ritmul e lent, pescarusii sunt niste vecini decenti, creste brebenei intr-un ghiveci cu nisip de pe fundul oceanului, are o foca drept animal de companie si o sirena ii pregateste tocanita de peste la fiecare pranz. Din cand in cand se urca pe scara catargului si are impresia ca a ajuns pe cel mai inalt varf de munte.

( disclaimer: aceasta nu e o reclama la metoclopramid. desi mi-ar placea ca reclamele sa fie asa)

O complicatie mai putin

Totul a inceput sa se schimbe in bine dupa ce l-am dat afara pe omuletul complicat care se mutase in mansarda mea, platind o chirie simbolica si facand scandal in fiecare duminica dupa-amiaza de fiecare data cand auzea muzica data un pic tare.
Omuletul asta complicat era un fricos si jumatate si un birocrat si un batut in cap si jumatate si un prost in intregime. Si dupa ce i-am strans putinele lucruri si l-am aruncat pe strada, sa se duca unde vede cu ochii lui complicati, viata a devenit simpla si luminoasa ca un pahar cu apa rece. Pentru ca-mi spunea mereu ce sa NU fac si cum nu care cumva sa risc. Nu suport sa-mi spuna cineva ce sa fac si, mai ales, urasc sa mi se spuna ce sa nu fac. Asa ca in mansarda mea e ordine acum, pot sa rasuflu usurata ca a mai cazut un rand de cenzura. Si sper ca omuletul asta complicat sa se piarda intr-o padure si sa nu mai nimereasca in mansarda altcuiva, ca tare nu merita sa-ti pierzi timpul complicandu-ti viata cand tot ce-ti trebuie e sa faci ceea ce-ti vine sa faci, fara "dar" sau "poate" sau "mai bine stai si rabda".

Post pentru mine nr. 450458

Cred ca prefer sa fiu ca oamenii care se intreaba zilnic daca Pluto va mai fi vreodata considerata planeta. Cred ca prefer sa am timp. Cred ca prefer sa ma distrez si cand e vorba de lucruri serioase. Cred ca aleg sa stiu ca totul va fi bine chiar daca nu pot dovedi cu acte ca asa va fi.
Aspiratorul meu zace ca un animal mic si gras, cu burta-n sus, in mijlocul holului, si tipa "praf, praf". Si eu ii spun ca in curand ii voi da tot praful din lume. Chiar si praful castelelor din Spania. Dar sa mai astepte un pic.

Post misterios

Am asa un preaplin de entuziasm si de planuri mari incat trebuie sa scriu un post despre asta. E asa ciudat, totul mergea aiurea si se misca greoi si rau si totusi eu explodam pe aici din cauza deciziilor luate, care mai de care mai schimbatoare de viata, pe care nici macar nu am cum sa le pun imediat in practica.
Uitasem cat de bine e sa simti fluturi agitandu-se in tine si nu din cauza dragostei. Nici macar nu-s fluturi, sunt niste pasari Dodo in toata regula, gigantice si binevoitoare si datatoare de picioare.
Asa ca, pentru cei ce citesc asta si sunt un pic suparati sau dezamagiti sau speriati sau impotmoliti sau mai degraba simtitori de o stare suprema de "bleah": se rezolva tot, intotdeauna, si voi veti fi salvatorii, nu altcineva. Sa vedeti ce o sa va creasca respectul pentru voi insiva dupa asta,
Pe mine ma ajuta sa spun "si ce daca" cand mi-e greu, poate va ajuta si pe voi :)

Revelatie

Uneori am impresia ca anumiti oameni sunt calatori din viitor, probabil studenti la antropologie, care vin aici, in trecut, ca sa vada la fata locului cum era pe vremuri ca sa ia nota mare la examene sau sa aiba apoi ce povesti prietenilor la masa de pranz, unde vor bea bere modificata genetic sau vor manca cine stie ce prajitura cu fructe care vindeca bolile ereditare . 

Cum poti sa recunosti un calator din viitor? In primul rand se pricepe foarte bine la calculatoare si la chestii tehnologice ( pentru ca in viitorul asta extrem de indepartat totul o sa fie super tehnologizat, logic), este foarte, dar foarte interesat de maruntisurile vietii tale de zi cu zi, este foarte descurcaret, foloseste multe neologisme si poarta ochelari falsi ( pentru ca in viitor, spre marea mea nefericire pentru ca-mi plac mult oamenii cu ochelari, ochelarii nu vor mai fi deloc necesari si vor fi purtati doar de pasionatii de lucruri vintage)

Cred ca jumatate din cititorii blogului meu sunt calatori care vin din viitor. Hello, there! :))

Un om imposibil sau mai mult ca posibil?

Intr-o discutie-exercitiu de sinceritate, am vorbit cu D. despre cum ar trebui sa fie un om care sa aduca cu el tot binele din lume. Unul care sa nu simta mereu nevoia de a fi in alta parte decat este, sa nu se inchida intr-o cutie din care sare doar atunci cand vrea sa-mi faca o surpriza, sa fie un pic sever dar zambeasca pe ascuns, ca sa nu-mi frica de el, care sa nu se tina departe si nici sa poarte palton atunci cand eu port doar o bluza cu maneca scurta, care nu e rau, dar nici bun, pur si simplu are momentele lui, care e grozav 4 zile pe saptamana si asa-si-asa in celelalte 3, care-si cere scuze dupa ce dezamageste crunt si caruia ii place ca nu arat si nu ma port ca o femeie care locuieste intr-un tablou, care vorbeste sfatos dar nu da sfaturi, dar pe care-l pot intreba cate una, cate alta, asa cum trebuie, ca sa nu mai simt uneori ca toata greutatea lumii este pe umerii mei si nimeni nu ma poate ajuta. Mi-as dori un om caruia nu-i place sa stea intr-o vitrina frigorifica, care are emotii cand se intampla lucruri mari dar nu fuge de ele si nici nu se cearta prea mult, nici nu tranteste mai mult decat o usa sau o cana pe masa atunci cand ii cade cerul in cap.
Recitind ce am scris aici, am acum impresia ca omul asta nu pare uman. Poate ar fi trebuie sa vorbim despre mutantul care aduce cu el tot binele din lume. Dar asta duce catre o alta discutie: apartine viitorul mutantilor?

O poveste infometata pentru copii infometati

A fost odata un om care avea musafiri. Asa ca, dupa ce a iesit de la serviciu, s-a dus sa cumpere paine. A iesit apoi din brutarie cu peste 30 de painisoare ( explodau plasele in mainile lui de atatea painisoare aurii) si a luat-o agale spre casa, gandindu-se fericit la miile de sandvisuri pe care urma sa le faca pentru dragii lui musafiri.
Pe drum insa, painisoarele au inceput sa dispara. Una a incaput perfect in gura unui caine urias care nici macar n-a zis multumesc, alta in mainile a doi golani care se tineau de brat si voiau neaparat sa prade pe cineva, o painisoara a alunecat intr-un canal, in coltii unui mare crocodil in existenta caruia nimeni nu crede, altele au fost furate de un spion invizibil, de un ninja incredibil si de o florareasa care se plictisea, umpland vazele de flori la cismea. Un snop de painisoare a fost secerat de un mic taifun caruia meteorologii ii neaga existenta pana si in ziua de azi si alt snop de painisoare s-a pierdut in negura timpului, atunci cand omul nostru a trecut din greseala printr-o gaura neagra, pe bulevardul Lascar Catargiu.
Asa ca atunci cand a ajuns in sfarsit acasa, omul nu mai avea nicio painisoara. Nu mai avea nici macar plasele, sa adune firimiturile de prin ele. Casa era deja plina de musafiri, toti cu urechile lungite, marite si albastrite de foame. Si cand l-au vazut pe om intrand cu mainile goale, incercand sa le ascunda golul in buzunare, un vaiet prelung s-a auzit din burtile elegantilor musafirilor flamanzi si acestia s-au napustit asupra lui.
Dar aceasta nu este o poveste cu canibali, asa ca nu, musafirii nu si-au mancat gazda. Dar era cat p-aci.

Ideal-rau si ideal-bine

Cand imi merge rau imi promit o casa cu pod, unde ma pot adaposti de orele negre, printre obiecte vechi si stricate, unde pot plange in voie. Asa-s eu, trebuie sa am o imagine ideala si despre zilele urate. Si ideal ar fi sa ploua cand stau eu in podul ala ( care nu este prafuit, se mentine curat de la sine), eventual cu un caine, o pisica, un papagal si o sinsila pe langa mine ( toti astia se inteleg bine intre ei, nu se gheraie si nu se fugaresc, ori e un miracol ori eu, in lumea asta rea ideala, sunt un fel de Noe si fac animalele sa se inteleaga) Si mai am si o biblioteca plina de carti de povesti, despre stele si fizica ( inteleg fizica in lumea asta, bineinteles), era mezozoica ( a fost cea mai bogata in dinozauri) si tamplarie. Si niste salcami japonezi exagerat de plini de flori, care stau infloriti tot anul, nu numai in luna mai.
Si cand imi merge bine, imi promit printre multe altele ca o sa pun numai povesti si poze pe blogul asta. Ca acum, de exemplu.

Ti-aduci aminte, Teofile...

Spre deosebire de Sadoveanu, eu am vreo 10 Teofili. Sunt administratorii lumii mele interioare si sunt niste barbosi extrem de bine platiti.
Uneori ma simt extrem de norocoasa ca am o lume interioara unde nu-mi lipseste nimic, unde lucrurile nu merg perfect dar nici nu patesc prea multe rele si unde ma refugiez ca in vacanta in momentul in care afara mi-este mult prea greu. Am incercat sa aduc si blogul in partea asta de lume, uneori imi iese, alteori afara-ul da buzna in el cu toata puterea si imi vine sa-l dau afara din gradina secreta pentru ca aduce virusi. Dar ma razgandesc repede pentru ca virusii nu-s niste lucruri chiar atat de importante.
Toata lumea are cate o gradina secreta, asta nu e o mare noutate, chiar daca unele-s invizibile chiar si pentru ei. Mie-mi plac oamenii care au asa ceva si nu le e rusine ca au, nu-si reneaga gradina si pot vorbi cu ei despre toate plantele necunoscute pe care le cultiva acolo.
Teofilii mei leaga prietenii cu Teofilii altora, se casatoresc cu Teofilele lor si uite asa lumile noastre interioare devin imparatii in toata regula, facem congrese si intalniri la nivel inalt. Si cand oamenii astia ies din viata mea, uneori cu mare cearta, alteori tiptil, fara prea mult zgomot, si lumile noastre interioare se despart, se micsoreaza considerabil si administratorii mei se aduna la un vin fiert sa faca ordine prin catastife si sa-si aduca aminte cum era pe vremuri ca sa se asigure ca eu nu o sa uit nimic din ceea ce a fost.

Uneori se intoarce ieri-ul

Este foarte ciudat sentimentul ca traiesti in trecut. De exemplu, acasa nu am apa calda in zilele de luni, marti si miercuri. Nu stiu de ce, e posibil sa fie o conspiratie intre tevi, radet si administratori. Sper sa nu mai dureze mult. Ideea e ca m-am trezit ca trebuie sa cumpar o oala mare, maaaare, cat o parcare, in care sa incalzesc apa. Pentru ca eu am doar o oala mica, un ibric mijlociu si un ibric si mai mic in care trebuie sa incalzesc apa pentru baie in zilele astea si nu-i bine deloc asa. Si e asa ciudat, ca asa facea mama inainte de revolutie. Dar atunci eu incapeam intr-un lighean si totul era mult mai simplu pentru mine.
Si mai simt ca traiesc in trecut cand intru in anumite blocuri, unde miroase a culoare cafeniu-verzui, tocanita de gospodina, pereti zgrunturosi si linoleum pe care au trecut multi pantofi. Si a manere de lift trase de multe degete ( si a usi de lift care au prins multe degete) Asa cum mirosea tot inainte de revolutie. Dupa aia a venit revolutia si a schimbat toate mirosurile. Ca astea se schimba primele.
Si tot prin trecut trec atunci cand merg prin parc. Stiti ca lucrurile ni se par mai mari cand suntem mici si apoi se micsoreaza in fiecare an. Dar aici e altfel. Parcul mi se pare din ce in ce mai mare si nuferii de pe lac, pe care ii tineam minte mici si delicati, sunt acum gigantici si umflati, ca niste baobabi ai lumii nuferilor.

Cluburi secrete din care as putea face parte

- clubul celor care au revelatii numai cand sunt suparati
- societatea oamenilor cuminti carora le place sa stea la soare si sa se uite in jur cu bunavointa
- asociatia celor care sunt plictisitori inainte si dupa masa.
- grupul oamenilor care doresc sa traiasca intr-o padure, dar in conditii civilizate
- cercul celor care ies la iveala doar cand se simt in siguranta
- institutia oamenilor care iubesc lucrurile mici, derizorii, invizibile sau greu vizibile
- sindicatul oamenilor care nu stiu nimic si nu inteleg nimic pentru ca sunt cam lunatici ( si pe luna, dupa cum se stie, exista alte legi)
- liga celor care au mereu crize existentiale si nu fac din ele un secret
- organizatia oamenilor care se apuca de multe si le termina pe toate dar d-abia dupa o suta de ani
- clubul oameni care nu-s spontani dar se incapataneaza sa fie chiar daca regreta imediat dupa
- grupul celor care cred ca personajele din filme si carti  exista cu adevarat, sunt oameni ca mine si ca tine, doar ca au mai multe vieti la dispozitie

Prea personal

Lucrurile stau: depresie meteo, din motive foarte serioase n-am putut pastra pisica ( da, am plans) iar imi zic oamenii sa-mi iau broasca testoasa ( nu!), am casa plina de portocale pe care nu le mananc - intr-o buna dimineata o sa ma trezesc sufocata de ele, or sa vina pana la mine in pat si or sa-mi sara in cap, unde-s zilele in care o singura portocala se transforma in cel mai frumos cadou? atunci cand nu esti prea bine trezesti pradatorul din oameni, toata lumea e racita in jurul meu, inca nu mi s-a intors mirosul asa cum trebuie ( a fost o raceala extrem de oribila si indelungata pentru toata lumea) dar asta nu ma opreste sa nu-mi doresc miros de ceai negru Earl Grey peste tot, de la parfum pana la sapun si servetele de bucatarie. Si e frig, frigul ala care-ti intra in oase si te face sa-ti pui fular la gat dupa ce iesi din baia fierbinte de 100 de grade. Si cam toti pantalonii mei de pijama sunt scurti si nepotriviti pentru iarna :( Am mutat totul in casa, acum ma trezesc sub geam si primul lucru pe care il vad sunt violetele. Cand o sa fie iarna si o sa vad zapada pe sticla, o sa-mi imaginez cum vine un urs si abureste fereastra cu rasuflarea lui, poftind la violete. Noroc ca ursii nu ajung prea usor la etajul trei, doar cei peste masura de inalti sau care si-au construit o pereche de catalige de brad.