Din insemnarile unui antropolog oarecare

Pentru ca sunt un antrolog preocupat de gesturile marunte ale oamenilor obisnuiti m-am hotarat sa studiez strambatul din nas. Fac asta de aproape o luna de zile. Stau ca un paianjen la panda si cum stramba cineva din nas, prind repede miscarea si o sigilez intr-o cutie de chibrituri. Apoi o pun intr-un fel de insectar care se numeste "strambatar" si o cataloghez cu grija. Asa cum niciun fluture nu seamana cu altul, nicio strambatura nu seamana cu alta. Unii oameni se stramba tuguindu-si de asemenea si buzele, ca si cum ar vrea sa-si pupe singuri varful nasului. Unii isi muta gura in partea stanga, de parca ar vrea sa vada cat de aproape de ureche o pot duce. Altii isi muta gura in partea dreapta si parca isi doresc sa o lase parcata acolo.  Altii isi deschid larg narile, ca si cum ar face curatenie de primavara si vor sa lase sa intre soarele si aerul curat in cele doua boxe intunecate. Altii, dimpotriva, par sa-si blocheze nasul si sa-l inconjoare cu o invizibila banda galbena de protectie "pe aici nu se trece". Altora le freamata nasul intr-un mod ciudat si d-abia atunci observi cat de tare seamana nasul lor cu un plop. Si altii stramba din nas in interior. Dar pentru strambatul nasului din interior imi trebuie cu totul alte instrumente de observatie asa ca voi reveni cu informatii intr-o alta zi.

Misteriosul ilustrator de la etajul 3

Nu prea mi se mai intamplase sa stau pana seara tarziu facand ceva ce-mi place atat de mult incat sa nu vreau sa ma duc la culcare, sa vreau sa nu se mai termine niciodata. Asa cum simteam cand eram mica si ma jucam. Pe nesimtite se facea miezul noptii si joaca era in toi si venea mama in pijama, tipand in soapta sa ma duc imediat la culcare. Dar toata lumea stie ca daca joaca moare, nu o mai poti invia a doua zi.
Apoi in gimnaziu faceam reviste pe care le copiam la indigo. Si ma prindea miezul noptii tot desenand si scriind la lumina neprietenoasa a lampii de sus.
Si apoi vorbitul cu orele la telefon cu baieti. Nu ne spuneam nimic, dar nimicul asta hranea fluturii din stomac si le facea aripile mari si puternice.
Si apoi scriam proiecte pentru facultate, de multe ori scrise de mana. Si scriam pagini multe, multe, ba pe pat, ba pe jos, ba pe scaun, cu geamul deschis ca sa intre aer curat si tipete de cucuvele si vecini, fara muzica, fara internet, doar cu 30 de carti deschise peste tot in jurul meu. Si nu voiam sa ma culc pentru ca-mi placea ce scriam acolo si aveam milioane de idei.
Si acum cateva zile, cand uitasem cum e sa amani somnul si nu pentru cineva, un film sau o carte, am descoperit ca se face ora 2 dimineata si eu inca mai desenez cu tus rosu si tus negru ilustratii pentru povestile mele din cap, nescrise inca nicaieri. Pentru ca-mi ieseau asa cum doream sa-mi iasa, aveau o lume a lor, separata de a mea. Si am fost atat de fericita ca inca mai pot sa ma bucur 100% pentru ceva incat m-am dus repede si am baut un rest de sticla de sampanie. Si apoi m-a durut capul toata ziua dar durerea de cap de la sampanie e mai dulce decat alte dureri asa ca a fost ok.
M-am apucat greu de desenat. Sunt atat de multe stiluri si eu nu-l gaseam deloc pe al meu printre ele. Si dupa ce am trecut cu greu peste "dar eu nu stiu, dar eu nu pot, dar nu-mi place ce iese, dar iese aiurea, de ce nu am talent" acum e bine. Mi-am indeplinit singura o dorinta foarte mare. Mi-a luat ani, dar acum ma simt in stare sa trec la urmatorul nivel si sa fac orice credeam inainte ca mi-e imposibil: sticla, afaceri, expozitii, sabii, un nou soi de lalele.

Z de la Zgruntaroi

Zgruntaroiul este de trei ori mai groaznic decat un zgripturoi. Si mult mai ascutit. Un dentist malefic i-a pus un fierastrau in gura lui neagra, ca un hau. Are doua serii de dinti mici si taiosi cu care toaca nervii oamenilor din autobuzele din Bucuresti, celor aflati in sedinte care dureaza mai mult de 2 ore, celor sculati mult prea dimineata sau celor care stau la coada la o administratie financiara. Zgruntaroiul este rau si nesimtit si ii place sa strice vietilor oamenilor nevinovati. Intra in pielea oricui, a ta sau a mea. Atunci cand simtiti asa, parca din senin, ca va enerveaza foarte tare un coleg, ca va vine sa-i puneti piedica unui prieten foarte drag sau sa-i spuneti iubirii vietii voastre sa se duca invartindu-se undeva, intr-un loc oribil, sa stiti ca tocmai ati avut in vizita un zgruntaroi nepoftit, care a scotocit prin toate camarile sufletului, a stat cu ciocatele lui pline de noroi pe biroul de lac al iubirii din voi si apoi a plecat trantind usa, lasandu-va pe voi sa stingeti miile de scantei si artificii nervoase.

E bine

E sambata continua. Nu ma mai uit la ceas, nu mai tai zilele din calendar asteptand parca sa vina ceva, alarma telefonului tace malc dimineata, nici macar buletinul meteo nu ma mai intereseaza, ma imbrac cum imi vine, chiar daca in mod sigur o sa racesc din cauza asta. Incerc sa-mi scot toate rutinele din mecanisme, o sa dureze ceva vreme dar nu ma grabesc, am cam jumatate de an la dispozitie. Stau in soare, scriu povesti si mi-e de ajuns.

G de la gogosar ambitios

A fost odata o gospodina care punea muraturi. Toata casa mirosea a otet si telina iar porumbeii sunau cu nesimtire la usa cerand boabe de mustar alb. Lucrurile mergeau struna pana cand din plasa a iesit gogosarul ambitios. Gogosarul ambitios nu voia sa fie murat. Era deja acru, cinic si avea un caracter oribil. Locul lui nu era intr-un borcan, ci intr-un scaun important, de manager sau presedinte. Poate chiar de imparat. Cand gospodina a ridicat cutitul ca sa-l taie in bucatati, gogosarul s-a umflat ca broasca rosie, gospodina s-a speriat si l-a aruncat pe geam. Gogosarul rautacios a nimerit intr-un camion, printre niste caramizi. Era fericit si ar fi baut ceva in cinstea evenimentului, dar n-avea la indemana nici macar un capacel de otet de mere. In sfarsit scapase de borcan, isi depasise conditia de gogosar si evadase dintr-un apartament de doar 3 camere. Lumea era a lui.
Cand a ajuns pe santier, gogosarul s-a rostogolit cu maiestrie pana in masina arhitectului. Unde a inceput sa invete meserie. Arhitectul asta era mult mai simpatic decat gospodina si explica clar si frumos. Treaba lui era sa ridice niste monstri din sticla in locul unor parcuri si cladiri vechi. Si a invatat gogosarul cat l-au lasat semintele pana cand a considerat ca stie tot despre constructii si arhitectura.
A participat la o licitatie, a castigat si acum ridica o cladire de birouri undeva prin centru. Iar atunci cand oamenii trec pe langa santier si spun lucruri urate, nemultumiti ca iar se construieste o cladire din otel, fara poveste sau forme frumoase, gogosarul scoate capul pe geam si urla la ei nervos: "Muraturilor!"

In care se arata unde a disparut piticul nomad

Am facut un an de cand nu m-am mai mutat. Un an de cand stau in acelasi loc si nu am motive sa plec iar. Undeva in capul meu insa, piticul care s-a obisnuit cu stilul nomad se stramba la mine si-mi arata un geamantan in care si-a strans cateva lucrusoare piticesti. Cum ar fi sa te duci iar? Iar eu ii raspund indesandu-l in propriul geamantan.
Ce am invatat din asta? Ca omul nu e niciodata asa cum crede el ca e. Credeam ca sunt statica si totusi cativa ani de du-te-vino m-au facut sa-mi schimb parerea asta despre mine. Nu-s statica pentru ca-mi place sa ma tot mut, sa traiesc printre saci si cutii si perdele stranse, sa ma trezesc brusc in alt decor. Pentru ca mutarea ma obliga sa fac curatenie, sa arunc ce nu-mi trebuie, sa descoper lucruri ingropate si sa ma reindragostesc de ele.
Dar in casa asta ma potrivesc perfect, ca un cintezoi intr-un cires, si nu mai vreau sa plec. E colorata, e luminoasa, am portrete cu familii de iepuri pe pereti si un om de Chesire ( care tine locul pisicii) ce zambeste neterminat printre alge si plante nemuritoare si in curand o sa am si un sevalet. Si e bine.
Piticul nomad e inchis deocamdata in geamantan. Sunt curioasa cand o sa reuseasca sa evadeze.

U de la urechi speciale

Urechile mele au inceput sa se trezeasca la realitate. Ori am din nou auz bun, ori devin varcolac, se stie ca varcolacii au auzul mai fin decat lupii. Am inceput sa aud zgomotul de ac care cade la cativa kilometri, torsul pisoiului intins pe un aparat de aer conditionat pe blocul de vizavi, fosgaitul perilor aspri de mustata ai cetateanului care bea cafea dintr-un paharel de plastic, scartaiturile curelelor de la blugii celor ce merg pe strada. Noaptea ma trezesc cu sentimentul ca sunt in mijlocul unui bombardament atunci cand pica frunzele din lamaiul bolnav si pot sa aud chiar si cum se desurubeaza singur un surub nepotrivit al mesei pe care sta calculatorul.
Sper totusi ca e vorba de o noua super-putere si ca nu devin varcolac. Pe langa multe alte defecte, varcolacii au par sur in urechi si nu vreau sa ma duc sa ma epilez in urechi, cred ca e foarte dureros.

Butoane care ar trebui sa existe

Butonul de teleportare evident ( pus langa interfon, la usa de la intrare, sa fii nevoit cand te teleportezi sa nu agati in timp ce dispari si un tenis in plus sau o esarfa), butonul de dezbracat in 3 secunde si de demachiat, butonul de stins sonorul ( sau inchis urechile, cand nu mai vrei si nu mai poti sa auzi anumiti oameni, pac, nu-i mai auzi), butonul adevarului ( daca ai prea multi oameni in preajma care mint apesi butonul si toate minciunile iti sunt traduse in adevaruri) o telecomanda cu buton care aduce lucruri mai aproape ( bluza din balcon, barbatul din noua zeelanda, cainele fugar) butonul care are grija ( uneori ai nevoie de cineva care sa te bata la cap, sa-ti aduca aminte, mai mult decat un reminder totusi, un buton grijuliu dar nu pisalog) butonul stietot care iti spune lucruri bune ( cand nu mai poti, apesi butonul si afli ca peste 2 zile ti se va intampla ceva ultra-fantastic de bun, sa mai ai doar un pic de rabdare si sa fii foarte atent. cine vrea si poate suporta, poate sa aiba si buton care iti spune lucruri rele dar doar daca sunt foarte specifice. de exemplu nu te duce pe bulevardul ala ca o sa-ti cada copacul in cap. nu vreau sa-mi spuna doar ca o sa mi se intample ceva oribil ca sa nu pot dormi noaptea de suparare).

Super-puterea mea

Gripa m-a lasat fara energie dar m-a inveselit subit. Am observat eu ca sunt mereu vesela atunci cand nu mai am putere sau chef, asta e una din ciudateniile mele si probabil mecanismul meu de adaptare cel mai avansat.De fapt e super-puterea mea.
Cand o sa incep sa-mi caut din nou loc de munca o sa-mi fac un CV special, unde o ma laud mai ales cu faptul sunt un om vesel chiar si cand ceasul suna ora neagra a disperarii ( probabil o suta de angajatori o sa rada de CV-ul cel special, dar ei oricum nu-s minunati si nu vreau sa lucrez in astfel de locuri).
Pentru ca sunt un om vesel nu-mi gasesc prea des locul avand in vedere ca oricum traiesc intr-un nor negru, unde oamenii se trezesc dimineata cu sprancenele incruntate si nervii in pioneze.
Sunt de multe ori de o suta de ori recunoscatoare pentru fiecare om care-mi seamana si cu care reusesc sa stau si sa rad, fara griji si fara probleme. Veselia e o super-putere pe care eu credeam ca o are toata lumea, dar se pare ca e mai rara decat ziceau statisticile.

R de la raceala ( povestea omului vesnic racit)

Omul vesnic racit nu mai arata de foarte mult timp ca un om obisnuit. Are parul mereu valvoi si incurcat, pentru ca sta mereu in pat, rapus de febra dar are ten palid si frumos pentru ca transpira mereu, ca un suedez intr-o sauna. Din nas au inceput sa-i creasca servetele, pentru ca si-a suflat prea mult nasul si in timp i-a crescut o glanda mentolata care secreta servetele de unica folosinta. Unii colegi, mai rautaciosi, nici nu-si mai cumpara servetele, vin si se servesc singuri din rezervorul lui.
Cand omul vesnic racit merge pe strada, servetelele albe de la nas flutura ca niste steaguri diafane, lasand in urma o aroma mentolata de eucalipt si paracetamol care aduce aminte de febra si gust acru de vitamina c, facandu-i pe cei din jur sa-si pipaie ingrijorati gatul "oare ma ustura si pe mine amigdalele?".
Omul vesnic racit e mereu un pic trist, un pic melancolic, pentru ca are mereu o bariera de corali rosii in gat. In loc de scheleti in dulap, are carcase de virusi puse cu grija pe umerase. Si atunci cand telefonul suna "haide sa ne imbatam" omul vesnic racit vede cu ochii mintii paharul de bere rece, simte racoarea lui in gatul lui usturator, si se cutremura, isi mai pune un fular si spune cu voce haraita "nu pot, iar am racit".

O camera din trecut

Patul avea la capat o lada, un sertar si un dulap mic. In lada ma ascundeam cand ne jucam. In dulapul mic se gasea o pereche decolorata de coarne de cerb si mirosea amarui, a lemn vechi, acte ingalbenite, medicamente expirate si chihlimbar, pentru ca intr-o cutie se gaseau si niste bucati mari de chihlimbar auriu stins, in care dormeau niste frumoase adormite furnici. Tot in camera se mai gasea si un pocal vanatoresc, din bronz. Genul de pocal din care beau boierii dupa ce vaneaza mistreti si in care uneori se mai picurau si cativa stropi de otrava. Eu ascundeam caramele englezesti. Dar cand nici eu, nici boierii, nu foloseam pocalul, din filodendron cobora cate in paianjen gospodar si-si cosea repede un labirint in el, cu Minotaur cu tot.

Manifestarile lui "te iubesc"

Yeti arunca manios cu bulgari de zapada. Lupii musca. Plantele se inclina intr-o parte. Gogosile se umfla. Clatitelor le apar pete. Ciupercile otravitoare devin pentru un minut comestibile. Bebelusii trag de par. Mestecenii se latesc. Carasii aurii scuipa diamante invizibile. Televizorul face purici. Bulgarii isi baga nasul in trandafiri. Piticii bat uriasi. Cartile se deschid. Printesele spala farfuriile de la cina. Cainii se abtin sa nu explodeze de fericire. Pisicile zic "mda". Oamenii obisnuiti tac, se inrosesc si-si ascund mainile tremurande in buzunare. Oamenii neobisnuiti tac, se fac palizi si-si ascund mainile si picioarele tremurande in buzunare.

Ce-mi place pe aici, pe la mine

Ca am iar energie si pofta de facut un milion de lucruri. Iarna asta am fost ca o leguma care incerca din greu sa-si depaseasca biata conditie. Si acum ma simt ca si cum in sfarsit am reusit sa o depasesc!
Ca am iar multe idei. Trebuie sa scriu un post despre cum e sa devii om fara idei, cu intuneric in cap si sa ramai asa cateva luni bune. The horror!
Ca ma dez-bursucesc si cunosc multi oameni noi. Incetul cu incetul, bineinteles, bursucul nu are cum sa devina animal social peste noapte.
Ca-s vesela fara motiv.
Ca d-abia astept sa vina aprilie, asta e ultima mea luna de om angajat in publicitate, si incepand cu aprilie o sa am o perioada de om in reconstructie, care-si cauta alte drumuri. Si s-ar putea sa iasa prost, dar si ce daca, parca am trait intr-un sertar pana acum si in sfarsit risc sa-mi mut fundul intr-un loc mult mai frumos.
Ca iar risc. Aveam de mult timp in suflet un jucator profesionist de casino care d-abia astepta sa riste un pic, pe rosu.
Ca-s sanatoasa, ca nu seman cu un urangutan, ca nu-s cinica, ca nu-s amarnica, ca am presiune la robinetul de apa calda de la baie si ca imi revine memoria si nu ma mai intreb de mii de ori daca am lasat fierul de calcat in priza.

Aceasta nu este o recenzie de film

Marti, de 1 martie, la invitatia Cristinei ( mi-a parut tare bine de cunostinta :) ), m-am dus sa ma uit la filmul "Buna, ce faci?" alaturi de inca alte 49 de bloggerite. Eu ma duc sa vad cam toate filmele romanesti care apar la cinematograf, pentru ca simt ca e mare nevoie de sprijin si suntem cat p-aci sa facem in sfarsit filme si pentru public, nu numai pentru festivaluri si critici. Filme usoare, cu personaje care-ti plac, care nu dureaza prea mult, care au o poveste, de la care pleci bine-dispus, cu floricele de porumb prin buzunare. "Buna, ce faci?" e un film colorat, care deschide drumul unor astfel de filme. Nu-i un film perfect dar n-am de gand sa-l critic, important e am ras destul de des si nu mi-a venit sa casc in timpul lui. Si e clar ca e un film mai degraba pentru fete, decat pentru baieti :)
Sunt sigura ca acusica, mai curand decat credem, or sa apara in sfarsit si filme romanesti cu personaje in care ne regasim, filme cu happy-end-uri ca la carte, poate chiar si comedii cu zombie, care asediaza Bucur Oborul, poate chiar si filme bizare, fantasy, sau, si mai bine, filme facute dupa carti romanesti. D-abia astept! :)

Inima rece

Am recitit de curand povestirea "Inima rece" in care Peter ( pe care eu mi-l aminteam ca se numea Hans dar se pare ca toate amintirile mele din copilarie sunt foarte inexacte) renunta la inima lui pentru a primi in schimb o inima de piatra si bogatie de la Michael Olandezul. Nu e singurul care face targul asta, bineinteles, asa ca Michael Olandezul avea o incapere intreaga cu inimi in borcane, o imagine care ma fascineaza si in ziua de azi: inimile puse ordonat pe rafturi, in borcane de muraturi. Curios e ca atunci cand eram mica nu credeam deloc in povesti. D-abia dupa ce m-am facut mare si am cunoscut un numar insemnat de oameni cu inima ba din piatra, ba din fier, sticla pisata, cuie sau paine uda, am inceput sa cred foarte tare in basme si personajele lor bizare.