Bilant de buzunar

Imi vine: sa cumpar perne potrivit de pufoase, sa stau pe canapeaua cu elefanti si sa vorbesc la telefon, sa beau ceai cu picioarele pe calorifer, sa-mi cumpar haine colorate care se vad frumos in zapada, sa alint si sa rasfat, sa coc fursecuri mari cat floarea soarelui, sa port sosete alb-negru in dungi, luate din filme mute, sa cunosc oameni buni, care vorbesc frumos despre ceilalti oameni, sa-mi cumpar robot care nu vorbeste, dar ma trage de maneca plin de simpatie atunci cand vede ca sunt suparata.

Nu-mi vine: sa ma gandesc la viitor, sa-mi asum responsabilitati, sa mananc sanatos, sa-mi cumpar telefon nou, sa fac liste, sa caut sireturi gri, sa ma gandesc la bani, sa ma supar, sa n-am chef, sa ma misc greu dimineata, sa scot idei pe banda rulanta ca un xerox resemnat.

Atunci cand "imi vine sa"-urile sunt mai multe decat "nu imi vine sa"-urile inseamna ca totul e bine :)

Camasa cu ghiocei

Imi doresc foarte mult sa aranjez la un moment dat o vitrina. Nici nu stiu de ce nu m-am facut vitrinier, viata mea ar fi fost mult mai estetica si probabil mi-as fi petrecut mai tot timpul stand pe o scarita, aranjand manechine, si nu in fata unui calculator.
Asa ca atunci cand Paula m-a chemat sa dau o fuga pana la TinaR, sa-mi dau cu parerea despre noua colectie, primul meu gand a fost: "Aaaa, poate o sa am in sfarsit ocazia sa-mi manifest talentul de vitrinier amator!".
Cunosc o gramada de oameni care nu-si cumpara haine din Romania din principiu. Si care nu au incredere in brandurile romanesti. Mie-mi plac, am un pitic patriot ascuns in urechea stanga care-mi spune mereu sa cumpar produse romanesti.
Pana la urma nu m-a lasat nimeni sa aranjez vreo vitrina, dar nici eu nu ma las :)).
Colectia noua este colorata si draguta, imi aduce aminte de vechea TinaR, de acum cativa ani. Si toate hainele au eticheta cu mesaj vesel. Iar daca va imprieteniti cu TinaR pe facebook aveti parte de tot felul de reduceri ( de ex: pana duminica, fanii de pe facebook primesc reducere de 20% la colectia noua daca spun la casa parola "zambet")
M-am intors de la magazin cu un pulover rosu si o camasa cu ghiocei foarte pe placul meu. Camasa cu ghiocei  imi aduce aminte de o camasa cu ursuleti pe care o purtam prin clasa intai, in care ma simteam foarte matura si eleganta. Pentru ca pana atunci purtasem doar tricouri, costum bleu din plastic, de soim si uniforma scolara. Iar camasa cu ursuleti fusese pusa in cinstea unei excursii la gradina zoologica, unde era plin de ghiocei, toporasi si brebenei ( de unde si analogia dintre cele doua camasi). Iar acum ma tot gandesc unde sa port camasa cu ghiocei, ca sa raman cu o amintire frumoasa, de care sa-mi amintesc ori de cate ori o imbrac.
Mi-am dat seama ca eu imi aleg intotdeauna hainele si obiectele cu scopuri extrem de ascunse: nu pentru ca sunt frumoase, nu pentru ca mi se potrivesc, nu neaparat pentru ca am nevoie de ele, ci pentru ca vad in ele potential de poveste: "din paharul asta gigantic o sa beau prima data primul meu must facut de mine, iau parfumul asta ca sa-mi amintesc de noua era, cu job nou, casa noua etc."

Luni - cine, cum, care, unde, cand

Pentru ca povestile nu tin cont de reguli, povestea despre micile manii de luni solicitata de Marul s-a transformat intr-o adevarata legenda a zilei de luni, scrisa parca de Alexandru Mitru. Si cred ca asta o sa se intample cu toate povestile, asa ca nu va speriati daca ati cerut ceva si o sa capatati altceva :))

Acum o gramada de vreme, Luni se numea Inul si era cea mai nesuferita fiinta vazuta vreodata. Ii placea sa traga perna de sub capul oamenilor care dormeau, sa intre in jocul copiilor, sa le strice regulile si sa le fure jucariile, prefera compania oamenilor verzi la fata de suparare si activitatea lui preferata era statul pe o bancuta in parc, alaturi de oamenii carcotasi, care nu numai ca nu vedeau partea plina a paharului, dar nu vedeau paharul deloc. Nimeni nu-l putea suporta pe Inul asa ca ori de cate ori lumea il vedea venind, se avertizau reciproc strigand numele lui invers. Vreo cateva secole Inul nu s-a prins de strategie, dar cand si-a dat seama ce se intampla, s-a enervat atat de rau incat pe loc s-a transformat intr-o bucata de timp urata si cruda. Si ne bantuie si astazi, singura noastra salvare este sa-i schimbam un pic numele si sa-l transformam intr-o prelungire duminicala. Propun numele Luminica.

Prietenul adevarat la picnicul de pe Jupiter se cunoaste

I-am zis unei bune prietene acum doua zile: hai sa facem un picnic pe Jupiter! Un picnic mare, pentru ca totul este urias pe Jupiter. Asa ca va trebui sa ne imbracam si cu niste haine cu 3 masuri mai largi, in caz ca Jupiter ne influenteaza si devenim giganti.

Sa nu uitam sa citim cu atentie buletinul meteo inainte, ca sa nu prindem una din furtunile care pot dura secole. Si neaparat sa nascocim un aparat cu care sa captam norii din cristale de amoniu. Poate vrem sa-i folosim mai tarziu, cand ne vom face o gradina cristalina din carbon.

Am chef sa scriu povesti la cerere. Despre ce ati vrea sa cititi povesti?

Ce-am mai vazut

Sigur ca as fi putut sa fac poze. Dar sunt prea multe poze pe lume. Iar eu oricum n-am niciodata aparatul la mine si cu telefonul nu fac poze pentru ca sunt demodata si cred cu tarie in telefonul-telefon ( in curand o sa facem poze cu aspiratorul - o sa imortalizam ultima privire plina de groaza a paianjenului inainte sa fie aspirat - nu, multumesc, nu vreau sa am in calculator o sa astfel de poza).
Am vazut multe garduri: un gard mic si cochet, din lemn alb, spalat de ploi, pus in loc de balustrada la un balcon, un gard inghitit de iedera si pazit de vreo 1000 de albine - varianta silentioasa, dar la fel de mortala, a unui caine rau. Si am mai vazut doua asistente care pazeau un ochi urias, din plastic, asezat trainic pe un gard. Imaginea asta nu-mi iese deloc din cap.
Si am mai vazut multi oameni care-si pierd pantofii din picioare in timp ce merg. Poate se petrece o revolutie a pantofilor zilele astea si noi inca n-am aflat.

Am mai multa inspiratie atunci cand n-am deloc inspiratie

Ce fac atunci cand nu am deloc, dar deloc inspiratie? Imi fac de lucru: fac sculpturi din spaghete, pictez suparari, beau vin si sparg pahare, am spart si o oglinda dar nu ma tem de cei 7 ani de ghinion - cred ca i-am avut deja si fara sa sparg ceva stralucitor, ma joc de-a fashion designer-ul din padure ( pentru ca o astfel de moda nu e acceptata printre oameni), ma uit la filme ori foarte proaste, ori foarte artistice, vorbesc cu oameni care sunt la fel de blocati si ne plangem de mila pana cand ne patam umerii de lacrimi, scriu prostii fara noima - pe care le recitesc apoi cateva luni mai tarziu si mi se par foarte ok, fac ceva nou de mancare - as vrea sa invat sa fac pricomigdale pentru ca lumea mea e mult mai buna atunci cand am castroane pline de pricomigdale in dulap, tac foarte mult dar vorbesc mult mai des cu mine in interior, si ma intreb ca un director de resurse umane grijuliu: cu ce te putem ajuta ca sa fii mai productiva si sa ne aduci mai mult profit? Important este ca pana la urma ma urnesc, centrala da iar drumul la inspiratie calda la robinet si eu imi amintesc cu nostalgie " ce bine era cand n-aveam nicio idee si totusi imi gaseam atatea de facut".

Paracetamolul nu opreste timpul-n loc

Ieri am stat acasa pentru ca ma simteam rau si tuseam ca un motor defect. Si cum stateam eu cu o expresie de "vai de capul meu" in pat, intr-o mare de soare si asternuturi galbene, mi-am amintit de toate racelile mele de toamna. Au devenit deja o traditie. De obicei le patesc pe la inceputul lui octombrie, dar de data asta s-au grabit. Mi-am amintit cum ma apuca brusc usturimea de gat in ora de franceza si plecam de la scoala cu febra, cum nu ma duceam la cursuri si-mi parea rau ca nu o sa pot sa beau bere in pauzele dintre seminarii ( mi-e tare dor de facultate, a fost unul din putinele locuri unde m-am simtit mereu bine si cu mine, si cu colegii, si cu oamenii din barurile din jur, si cu toata lumea), cum am avut un sir de 4 raceli la rand in ultimul an de facultate si cat de fericita eram cu raceala cu tot, pentru ca eram indragostita si ma imbracam subtire -purtam adidasi albastri in loc de cizme in luna februarie.
Si mi s-a facut deodata un dor atat de mare de varsta de 20siceva de ani incat a trebuit sa ma duc repede la oglinda si sa ma conving ca fata mea inca nu e chiar atat de ridata incat sa nu-mi mai recunosc tineretea in ea.

Nu prindeti sirenele de coada!

Sirenele de acoperis canta un jazz fin, pe care doar cunoscatorii il pot aprecia. Cand e vara, isi scutura cozile de apa si racoresc trecatorii. Cand e iarna, intra in apartamente, prin tevi, si fura paturi si paltoane, rochii din fetru si manusi. Orice le-ar putea incalzi. Multe isi pun sosete in maini pentru ca li se par mai frumoase decat manusile. Si poate pentru ca au mai multe degete decat se asteapta oamenii de la o sirena seducatoare.

Dar cele mai frumoase sirene sunt cele ce ies la iveala toamna, la marginea acoperisului. Sunt roscate si poarta pulovere verzi, din lana si solzi. Apar pe la mijlocul lui octombrie, cand e vremea infofolitului in guler de palton, a regretelor, a oftaturilor pe sub frunzele care pica in lumina felinarelor si a pasilor repezi pe trotuarele ude. Cand ploua marunt si rece si blana cainilor devine uda si zimtata, trecatorii grabiti pot auzi cantecele sirenelor de oras si bataile cu care acestea tin ritmul unei melodii triste, ca un planset, lovind in tigle cu unghiile lor lungi si sidefii.

O rabdare, doua, trei, veveriţă cate vrei?

Sunt o persoana super-rabdatoare si-mi place sa am rabdare. Ma antrenez chiar sa am rabdare. Asa cum unii isi cultiva frumusetea ducandu-se mereu la spa, eu imi cultiv rabdarea alegand cu grija situatii si oameni dificili. In timp ce oamenii obisnuiti si nerabdatori urla plini de draci, eu doar inchid pleoapele o secunda, imi teleportez dracii intr-o fabrica speciala, ii transform in ceva mult mai util, anvelope de iarna pentru tristete de exemplu, si-mi recapat firea si rabdarea imediat.
Una din dorintele mele ultra-secrete e sa devin pictor de boabe de orez, sa-mi distrug spatele si ochii pictand tigri si zei pe niste boabe mici, albe si lucioase. Chiar am incercat odata sa desenez un portret pe o boaba de mazare, dar din pacate nu mi-a iesit. Nu am avut ce-mi trebuie, instrumentele potrivite, mi-am zis. Ca rabdare avusesem si perseverenta, ca de obicei.
Daca nu o sa devin vreodata pictor de boabe de orez, pot insa sa devin oricand dresor de pisici, ceasornicar, sculptor in nisip, maseur de furnici sau culegator de roua.

Puncte superficiale pe ordinea de zi

As vrea sa existe un supermarket care sa aiba DE TOATE. Inclusiv masini mici ale timpului, de unica folosinta. Cum faci o tampenie, intorci cheita masini, te intorci, nu faci tampenia si gata. mergem inainte.
Blogul asta e ca un bufet masiv, din lemn de cires, mostenit de la bunici, in care gasesti si seturi de cesti inflorate de portelan pentru ceai, si bibelouri kitch, si cutia cu actele familiei, si parfumul cel bun, cu care te dai inainte sa pleci in oras. Si tot ce vrei si ce nu vrei.
Imi plac mult, mult, mult lucrurile vechi, aburite de timp. Unii ar spune patina timpului, eu spun abur pentru ca probabil aura asta veche e formata din toate respiratiile oamenilor din trecut care au iubit acel lucru.
Toamna asta voi purta o gramada de pulovere gri, bluze in dungi si coliere colorate. Si voi avea par scotian.
As vrea sa cunosc mai multi oameni nascuti in '78. Ma inteleg grozav cu ei, dar sunt foarte rari. Cred ca fac parte dintr-o specie care se intalneste probabil doar in junglele amazoniene, unde nu opreste metroul meu.
Iar am capul in nori. As sta si as vorbi numai despre lucruri burgheze si snoabe. Si as vrea sa mi se indeplineasca toate visele pe care le am noptile astea: plimbari prin parcuri islandeze, coruri de balene, clatite umplute cu dulceturi din fructe de pe luna si cate si mai cate.

In care se arata unde mi-e bine pe internet

Sunt cateva locuri pe net in care ma simt foarte bine. Un fel de mini-case dezordonate, colorate si pline de lucruri dragi. Un altfel de loc e o casuta de mail facuta doar pentru mine, unde adun, strang, scriu si re-scriu si unde e un talmes-balmes care mi se potriveste foarte bine. Avand in vedere ca internetul e plin de zumzet, aici imi gasesc de multe ori linistea, ca intr-un dulap mare si primitor. Un alt loc e last.fm-ul pentru ca acolo gasesc doar muzica mea, pusa in borcane, pe rafturi, unde-mi amintesc de trecut, fara vorbe. Pe last.fm imi amintesc de fosti iubiti si zile pline de fericiri si nefericiri. Poate ne-am facut multe zile amare, dar uite ca, datorita lui x si y am aflat de muzica asta, si asta, si cealalta. Si acum fiecare melodie este o lume intreaga, care a inghitit tot ce s-a intamplat intr-o perioada intreaga, si in care pot sa ma intorc ori de cate ori mi se face dor de trecut. Asa ca se pare nu a fost deloc in van. Si-mi mai place pe tumblr, ca e ca o carte nesfarsita de poze, si uneori pe twitter, dar cand simt nevoia sa fiu lup singuratic imi vine sa fug de tot ce e prea social. Cine a mai vazut lup singuratic postand pe facebook, de exemplu? Si-mi mai plac locurile mele secrete, despre care nu povestesc nimanui, unde ma duc incognito ca sa dau idei si linkuri pentru proiectele unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti.

Imi fac o scoala doar a mea

Simt nevoia sa citesc carti groase, cu cuvinte dificile, si sa ma duc la cursuri, cu caietul de notite indoit in geanta, si sa discut despre pictori impresionisti si istorie si arhitectura si design. Si sa-mi pun mintea la treaba, pentru ca odinioara eram un soarece de biblioteca iar acum sunt doar un opossum de internet. Si trebuie sa-mi caut iar carnetelul de bal, sa vad ce concerte mai scriu in el si in ce sali imi mai pun tenisii sa danseze. Si simt nevoia sa construiesc ceva de la 0. 0 este cel mai minunat numar, atat de alb si inocent. Si vreau sa fac toate astea fara sa-mi mai fac planuri, am ajuns sa ma tem de planuri, nu-mi ies niciodata, se usuca pe picioare cum vad lumina soarelui. In timp ce lucrurile neplanificate se maresc si se umfla ca niste pepeni vargati si copti. Un alt semn ca fara control e mai bine, se pare :)

Telegrama catre un om cu care n-am mai vorbit de ceva vreme

Perdeaua portocalie flutura furtunos, cana de ceai imi frige degetele, planta extraterestra de pe birou e din ce in ce mai constienta de propria ei existenta - maine-poimaine isi face cont de facebook, eu imi doresc mai mult ca niciodata sa fiu biomuzicolog, director artistic sau pur si simplu un poet ratat, increzator insa in talentul lui inexistent sau neinteles de ceilalti. Port o bluza cu un urs intr-o scorbura si am dorinte de mangusta sociabila. Imi doresc sa reincep sa cunosc oameni noi. Imi e dor de "oamenii mei". Nu ti s-a intamplat vreodata sa mergi pe strada si sa vezi cate un om, nici foarte frumos, nici foarte urat, mai degraba mic decat inalt, asa-si-asa imbracat, dar care are ceva cunoscut, ceva drag tie, in toata fiinta lui, si esti convins ca omul ala face parte din lumea ta? Nu conteaza ca habar nu ai cine e si ce face, simti ca omul ala face parte din specia ta pe cale de disparitie.

Scuzele scriitorului amator

Tot incerc sa scriu mai des, dar mereu se intampla ceva si nu reusesc: ba e cald, ba e frig, ma simt seaca, am idei prea stranii, ma doare un deget, nu merge internetul, trebuie sa plec de acasa, suna telefonul, fierbe apa in oala si trebuie sa adaug pastele, sunt chemata la plimbare, suna soneria, incepe o melodie care-mi place asa ca trebuie sa o ascult zambind, cu ochii-n tavan, ma loveste lipsa de chef specifica lunii august, am ganduri rele de genul "oricum nu conteaza", am ganduri prea bune si nu pot sa stau linistita, pe scaun, pentru ca-mi vine sa zburd, am pofta mai degraba sa scriu pe hartie, am impresia ca nu am nicio idee, am prea multe idei si nu mai scriu pana la urma despre nimic, ma lovesc la picior si urasc biroul pe care sta calculatorul, vad o omida mica si verde si prefer sa ma uit la ea cum se onduleaza pe geam, ca o poveste miscandu-se pe 8 picioare. Dar o sa ma mobilizez si o sa reincep sa scriu.

Pe langa drum

Trec aproape zilnic pe langa un caine mai batran decat timpul, o bodega numita bar de zi cu stelute lipite pe faianta, un complex multifunctional, cu nume de munte, care nu cred ca e cuiva de folos, un cimitir cu zid zgrunturos si dusmanos, care-mi zgarie mereu mana dreapta, un magazin cu de toate, de unde imi cumpar clipsuri pentru jaluzele si joc remy pentru mama si de unde as putea sa-mi cumpar si clante, robinete, oale sau casuta postala daca as avea nevoie, o terasa minuscula, unde incap doar un ficus gigantic si o singura masa pentru petrecareti, o pisica multicolora, cu nas mare, portocaliu, un capat de teava galbena cu o mutra fericita, o casa cu terasa minunata, plina de flori si iedera, unde m-as muta in 3 minute daca as avea cum.