Am disparut un pic pentru ca am fost sa ma plimb

Perioada asta o sa fie amintita peste ani si ani drept perioada plimbarilor prin noapte cu miros de tei. Cu E. de mana, cu tenisi rozatori sau sandale verzi agatate de picioare, cu un pic cam multe beri, cu discutii despre toate si nimic. Cu Pink Floyd in urechi la lucru, cu filme vechi si tricouri comode, clatite cu ciocolata la fiecare pranz si multe ilustratii cu monstri si lupi.
Habar n-am daca e perioada mea preferata dupa prea multe zile urate de iarna. Dar linistea pe care o simt e clar starea mea preferata.

Povestea monstrului cu adidasi albastri

Cand n-am inspiratie, dau drumul la muzica, iau pixul si incep sa desenez.Cel mai mult imi place sa scot la iveala monstri. Sunt cei mai interesanti, nu e nevoie de talent sa desenezi un monstru adevarat si imi dau o gramada de idei in doi timpi si trei miscari.
Azi am desenat un monstru in laboratorul din Experience Hotel si mi-a iesit mai bine decat mai asteptam. Asa ca m-am entuziasmat si am scris repede Povestea Monstrului cu Adidasi Albastri:

   Monstrul era mare si labartat, locuia sub un pod si putea fi vazut mai
tot timpul mancand un carnat. Nu facea nimic toata ziua, se plimba
printre broaste prin apa, pana cand il tragea curentul si termina
toata provizia de nurofen a farmaciei din apropiere. Si suferea pentru
ca toata ziua statea la soare, in fundul gol, fara sa aiba ceva de
facut. Visa sa aiba costum si cravata, sau poate sa comande o armata,
sa scrie la calculator mereu, sa-si dea cu pumnii in cap ca nu-i vin
idei si-i e greu. 
   Asa ca s-a gandit sa-si ia curajul lui de urias in
dinti si sa caute de lucru in oras. A intrat in prima cladire de
birouri care i-a iesit in cale, unde a speriat groaznic o domnisoara
secretara  care a fugit atat de repede incat si-a pierdut una din
sandale. Asa ca l-au dat afara. Monstrul s-a intristat, dar nu s-a
lasat. A intrat in alta firma unde un manager de resurse umane i-a dat
o fisa de completat si un pix prea mic, pe care iute l-a pierdut in
buric. Ce competente ai, a intrebat omul in costum? Imi place sa stau
pe drum si sa mananc scrum. Unde te vezi peste 5 ani? Aici, cu
dumneavoastra, un pic mai evoluat, mancand sapun, a raspuns sincer
monstrul. Iesi afara, fiara, a zbierat angajatorul, esti gol si prost
si mirosi ca o tocanita uitata pe masa, afara.
  Dar unde sa ma duc, s-a intrebat trist si retoric monstrul, demoland
biroul dintr-o singura miscare.
  Nu avea nicio idee, asa ca si-a luat lumea in cap. Pe drum a gasit o
pereche de adidasi albastri, probabil parasiti de un baschetbalist
ratat sau vreun gigant fara talent la aruncat. Si inca e pe drum.
Intre timp s-a mai schimbat, s-a mai micsorat, i-a mai crescut parul,
s-a mai ingrasat, nimeni nu mai stie cum arata acum. Dar daca vreti sa
faceti o fapta buna, angajati-i pe cei ce cauta la voi un loc de munca si-s
incaltati cu adidasi albastri. Poate unul din ei e chiar el. Si poate
chiar aveti nevoie de cineva care stie si poate sa manance de toate,
chiar si sapun.

Poveste patata

A fost odata un leopard care se mandrea cu peste 300 de pete aranjate simetric pe blana. Asa pete perfecte nimeni nu mai avea. Cand era ziua lui, singura lui dorinta era sa-i mai apara o pata, cand statea la lumina lunii si visa cu ochii deschisi, isi imagina cum toate alunitele din lume dispareau de pe tot felul de fiinte si-l alegeau pe el ca stapan. Uneori se gandea chiar sa triseze. Chiar a ajuns la un moment dat in fata unui atelier de tatuaj, dornic sa mai adauge o pata-doua, dar a renuntat in ultima clipa. Ca orice pradator se temea cumplit de ace si durere.
Intr-o zi insa s-a intamplat ceva doar viata iti poate oferi: o dezamagire crunta si neasteptata. A devenit tatal unui pui portocaliu-alburiu, gras si incruntat, fara indoiala extrem de minunat. Doar ca nu avea nicio pata. Nici pe cap, nici pe burta, nici macar vreo bulina ratacita pe nas. Intai s-au gandit ca e inca mic, poate e mai intarziat la pete. Dar pe masura ce crestea, nu au mai avut cum sa se minte pentru ca era clar ca petele il ocoleau asa cum ocoleau gazelele crocodilii. Si atunci a avut loc schimbarea. Mai intai, leopardul a renuntat la dorintele de ziua lui: in loc sa vrea pete pentru el, cerea pete pentru pui. Apoi a renuntat si la visele cu ochi deschisi. Si cand un pasaroi ciudat l-a intrebat daca nu vrea sa incerce o magie extraordinara, prin care sa transfere toate petele lui puiului, s-a trezit ca spune da. Si-a pastrat pentru el o singura pata, ce e acum una din comorile lui cele mai pretioase. Si adevarul e ca este o pata perfecta, ca la carte, cum nimeni nu a mai vazut sau avut vreodata.

I ♥ haos

Cum sa iei un mic dejun traditional si linistit daca ai doar inghetata, gogosari si vin in frigider ( si esti un pic cam gras, asa ca trebuie sa ignori inghetata pana devii iar slab ca sa te poti ingrasa din nou), daca un grup de vrabii se bat ca leoparzii la geam, in timp ce pescarusii se tanguie apocaliptic deasupra blocurilor si in mijlocul camerei e un munte de haine care nu mai intra in dulap, deci trebuie sa ramana acolo?
Acest post este de fapt o oda inchinata dezordinii din viata mea ne-feng-shui. Unii ar spune ca sunt un om neserios, eu zic ca sunt un om care nu ia seriozitatea in serios. Haos, dezordine si lipsa de disciplina - ce poate fi mai zen? Niciun minut nu seamana cu altul, lipsa totala de control si fara un plan concret pentru urmatorii 5 ani. Sunt cel mai oribil cosmar al liderilor motivationali!

Hotelul far' de timp

   Ieri seara, am vazut trei microbisti dinamovisti ce alergau disperati catre stadion. Intarziasera la meci si unul din ei urla catre altul: " de ce mai tii ceasul ala idiot daca ramane mereu in urma cu un minut, arunca-l si ia-ti unul bun". Erau asa suparati din cauza acelui minut pierdut. Poate pe buna dreptate. Acel minut poate fi foarte valoros, intr-un minut poti sa pierzi inceputul unei batai pe cinste sau cel mai minunat gol pe care l-ai vazut in viata ta.
   Daca n-am avea timp, probabil am masura totul in batai de inima, batai din palme, dus-si-intors, buna si pa, nu si da. Probabil ne-am intinde mai mult decat ne tine plapuma in fiecare zi. Fara ceas, eu nu as mai ajunge mereu mai devreme cu cateva minute inainte de intalniri si nu as mai pierde timp valoros calculand in minute si ore cat mai e "...pana la momentul x". Si am trai cu totii, dupa cat ne duce firea, intr-un trecut continuu, prezent continuu sau viitor continuu. Si ne-am apuca sa facem ceea ce ne trece prin cap exact atunci cand ne vine in minte. Adica ne-am arunca in neant ca niste parasutisti cotidieni care nu stau sa se mai uite daca au parasutele in spate.
      Nici nu stiu de ce barfesc acum timpul cu atata rautate. Adevarul e ca-mi plac uneori ceasurile, mai ales cele neserioase si urate de microbisti, care raman in urma sau o iau inainte si care nu tin cont de viata omului, pentru ca sunt niste mici escroci de timp. Si-mi pare rau ca uneori imi tin ideile la coada si le randuiesc dupa ceas: sa nu vina in somn, ca le uit apoi, sa nu vina in dus, ca nu am carnetel de idei rezistent la apa, sa nu vina la bere, pentru ca tind sa le vad prea frumoase si sa ma dezamageasca cand ma trezesc, sa nu vina prea tarziu, cand ceasul arata miezul noptii, pentru ca am tendinta sa le scurtez ca sa ma duc sa ma culc.
   Asa ca m-am entuziasmat cand am vazut ca va exista un hotel pentru cei ce vor sa iasa in afara timpului si sa nu mai tina cont de astfel de repere. E un hotel inventat de experimentalistul Grolsch, numit Experience Hotel, in care vor fi cazati 14 oameni creativi ce-si vor putea vedea de treburile lor creative fara sa mai auda tic-tac-ul ticalos in urechi. Iar noi vom vedea apoi la final intr-un documentar cum a decurs experimentul si daca o lume fara timp e frumoasa si posibila.
   Imi imaginez de pe-acum o cladire in forma de pendula, fara cifre si limba, in care vor intra cei 14 fardeceasonauti, nu inainte de a-si lasa ceasurile de mana in hol, intr-un seif cu cifru. Si care vor inventa ceva. Poate chiar tinerete fara batranete :)

Hai sa iesim la o minciuna

Cum ar fi sa ne intalnim la un moment dat la o bere si sa ne spunem cele mai incredibile minciuni? Eu stiu ca minti, tu stii ca mint, hai sa lasam imaginatia sa ne inventeze o viata palpitanta si sa credem macar 2 ore in ea. Daca exista in povesti, are sanse sa treaca in realitate.
Asa ca lasa-ma sa-ti povestesc despre ursul panda din Carpati, pe care-l cresc in podul unei case facute din plapumi si-i dau frunze de stejar tanar. Si sa vezi cum facem tumbe in fiecare dimineata si cum m-a invatat sa nu-mi mai fie rusine de cearcanele mele. Sunt fericita pentru ca gogosile cresc ca navele spatiale pe plantatie si cand se coc, vin singure si se trantesc langa ceai. Iasomia si teiul stau in floare tot anul. Si tocmai s-a inventat butonul cu care poti sa micsorezi frica si supararea si plictiseala.
Iar tu povesteste-mi despre cum ai inventat un sentiment nou. Starea aia pe care o ai atunci presimti ca vin zile interesante, nu ai nicio dovada ca se va intampla asa ceva, dar exista ceva in tine: poate plamanul, poate buricul, care-ti soptesc ca mai e putin, imediat se va intampla ceva ce ai asteptat atata timp sa apara. Pune-l intr-un borcan si adu-mi si mie, promit sa-ti dau borcanul inapoi.

Mici observatii de sfarsit de aprilie

Telefoanele smart sunt intotdeauna indispuse si se fac ca suna ocupat. Obiectele destepte sunt intotdeauna lenese si se strica usor. Sunt fragile ca un geniu dus cu pluta. Imi e dor de vechiul meu telefon, care tacea si facea, era urat, dar harnic, si-i tinea bateria un milion de ani.

Oamenii care fac lucruri extrem de mici si aparent insignifiante pentru tine sunt cei ce vor fi alaturi de tine si cand e vorba de lucruri cu adevarat importante.

Cred ca sunt maxim 5 oameni pe lumea asta cu care imi place sa ma cert, pentru ca nu sunt certuri, sunt rezolvari de situatii. Noi nu ne certam, noi rezolvam probleme precum cea cu ananasul si iepurele. Cu restul omenirii nu-mi place sa am conflicte pentru ca ei ataca, nu se cearta.

Sunt fericita din punct de vedere meteo. E totul atat de verde, traim intr-o limonada.

Mi-am facut un jurnal de impresii din calatorii scurte: o carte cu 5 semne de carte, o esarfa care are darul sa fie calduroasa si racoroasa in acelasi timp, in functie de cum e vremea in orasul in care ai ajuns, un iepure de ciocolata care a scapat macelului, mult maruntis - unii oameni sunt pusculite purcelus, zdrangane de banuti cu care nu poti cumpara mai mult de o paine, filme pe laptop cu 3 pistrui pixelati, cea mai banala gogoasa din lume si capsuni din sticla, ploaie in tenisi si par de mamut lanos, pepsi in cani egiptene, somn cu miros de benzina si deodorant.

Un prieten mi-a zis sa scriu mai des si mai mult pe blog, chiar daca sunt intr-o stare blanda si contemplativa, de oaie inainte de tuns. E nevoie pe lumea asta si de blandete, si de capete in nori, pentru ca deasupra norilor e mereu vreme buna.

Nostalgii de altitudine

Imi e dor sa locuiesc foarte sus, deasupra tuturor. Am stat foarte multi ani la ultimul etaj al unui bloc foarte inalt. Avea un King Kong prins de paratrasnet, caruia ii dadeam pe furis frimituri in timp ce-mi luam cel mai bun mic dejun: ceai de tei romanesc si paine prajita cu unt si dulceata de 3 feluri. Se vedeau muntii de la geam, se vedeau oamenii care stateau la coada la paine, se vedea chiar si casa unui dictator. Coboram de sus, din cer, doar ca sa ma urc pe cel mai inalt tobogan si sa stau tot sus, sa ma uit deasupra copacilor, la copiii care-mi furau formele de prajituri pentru nisip imprastiate pe jos. Pe masura ce m-am facut mare, am inceput sa cobor. Sa locuiesc din ce in ce mai jos, mai aproape de asfalt. Si in timp ce vecina de sus, care nu doarme niciodata, imi tropaie in cap cu lipsa de eleganta a unui vampir rural, eu stau si-mi amintesc cu mandria unui zeu candva puternic, acum decazut, cum era cand auzeam doar pasii hotilor de antene ce-si lasau grabiti urmele in smoala calda de pe bloc.

De facut

Am facut o gramada de lucruri pana acum, sunt totusi de cativa zeci de ani pe-aici. Am insa o lista destul de lunga de lucruri nefacute, pe care as vrea totusi sa le duc la bun sfarsit la un moment dat. Asadar: n-am reusit pana acum sa invat sa fluier, n-am facut nimanui tocanita, n-am crescut niciun copac dintr-o samanta - am incercat cu un lamai si un mandarin dar nu m-am prea priceput, acum incerc sa cresc un ficus dintr-o frunza, nu am cusut o rochie de la 0, nu am inventat nicio jucarie, nu am facut un perpetuum mobile, nu am facut un compliment pe strada unui om necunoscut si n-am compus nicio melodie, oricat de simpla, cam ca "Un elefant se legana pe o panza de paianjen".

Visul saptamanii

Intrerup pauza de postat pentru ca vreau sa scriu despre un vis aiurea pe care l-am avut si care mi-a placut foarte mult. Asa ca scriu despre el ca sa nu-l uit. Se facea ca invat sa zbor pe o matura. Nu eram vrajitoare, pur si simplu invatam ceva nou, probabil era un curs de la o scoala sau o noua meserie. Stiti cum e in vis, nu prea ai control, te zbati degeaba si intamplarile vin peste tine fie ca esti pregatit sau nu, cam ca-n viata, poate chiar mai rau. Mi se daduse o matura mica, de incepator. Trebuie sa va marturisesc ca este foarte greu sa zbori pe o matura, sa-ti pastrezi echilibru si sa nu te invarti ca o morisca pe bat. Mi-era teama sa nu cad in cap, dar se pare ca omul nu cade prea usor, el cade doar cand ia decizia asta. Asa ca m-am incrancenat sa raman pe matura aia si cand am trecut printr-un stol de pasari uriase, si cand eram sus de tot, deasupra unor blocuri-turn, si cand am trecut printr-o furtuna de gheata. Si tare bine a fost! In vis este foarte greu sa ai control, dar si cand reusesti sa-l ai, te trezesti dimineata proaspat si pus pe fapte mari. M-am simtit mereu vinovata ca sunt un pic prea control-freak, poate e momentul sa accept ca vreau doar sa fiu mereu pe picioarele mele, chiar si atunci cand plutesc undeva, prin atmosfera :)

Buletinul meteo arata cercei lungi si fuste inflorate

Incep sa-mi revin, iarna asta m-a blocat si m-a facut sa simt ca traiesc intr-o perna. Dar acum mi-am pus fusta si am iesit din nou in lume. Citesc Stiinta si Tehnica, imi traiesc demna ultimele zile de raceala si pun la cale noi povesti. Sunt atat de recunoscatoare ca a venit vremea frumoasa, incat imi vine sa deschid o stand cu limonada in fata golanilor care ciripesc ca niste vrabiute date cu gel pe gardul din spatele blocului.
Sunt recunoscatoare zilele astea pentru toate nimicurile: ca nu mai trebuie sa port manusi si sa-mi agat brelocul de la chei in ele cand ma grabesc sa deschid usa de la intrare, ca nu mai trebuie sa patinez si sa urc munti de gheata in fiecare zi cand ies din casa, ca pot sa ma trezesc dimineata, pe la 6, si sa nu ma mai enervez pentru ca lumina este minunata si se aud mierlele cantand, ca pot sa dorm cu geamul deschis fara sa ma invelesc cu 14 paturi, ca peste 2 luni o sa platesc o suma normala la intretinere, ca pot sa port cercei lungi din nou si poate ca daca nu mai port fular de lana si pulover, nu o sa mai electrocutez cetatenii nevinovati care vor sa ma pupe pe obraz, ca pot sa-mi iau micul dejun in soare si ca-mi infloresc muscatele si gardeniile. Si ma gandesc sa scriu in fiecare cate o predictie meteo pentru oamenii care vor neaparat sa fie fericiti.

Convingatorii

Am marturisit deja ca atunci cand am o obsesie incerc sa-i molipsesc pe toti cu ea. Nu prea reusesc, poate si pentru ca nu am obsesii usor de urmat sau utile. Zilele astea sunt obsedata de canari, pietre si pesti. Nimeni din jurul meu nu-si doreste sa creasca asa ceva in casa. Nici macar pietre. Dar eu nu ma las! Poate la un moment dat o sa reusesc sa strang o banda de 40 de convingatori. Oameni ca mine, cu pasiuni dese si marunte, predispusi spre plictis suprem daca nu au ceva sa macine cu mintea. Vom actiona asa: vom pandi in scari de bloc si tufisuri si vom lua prin surprindere cetatenii nestiutori, incercand sa-i convingem sa faca niste lucruri ce nici nu au idee ca si le doresc sau ca le trebuie. Nu-i vom lua prin surprindere ca niste sectanti sau interlopi totusi. Nu-i vom lega de stalpi, in timp ce le vom descrie avantajele cresterii unui aligator in baie, si nici nu-i vom droga ca sa fim siguri ca semneaza actul cumpararii unui tractor auriu. La inceput va fi greu, dar incetul cu incetul oamenii vor intelege ca le vrem binele. Asa ca se vor lua dupa noi si vor incepe si ei sa aiba o existenta obsedata si haotica. Sigur, din cand in cand isi vor blestema zilele pentru ca au ascultat de sfatul unui necunoscut si si-au dat demisia de la munca pentru a se duce in jungla, sau pentru ca si-au facut un tatuaj cu o gogoasa, sau pentru ca au inceput o afacere cu matragune. Dar pana la urma ne vor da dreptate si se vor inscrie si ei in banda noastra. Si vom trai obsedati si fericiti pana la adanci batraneti. Bineinteles, daca nu cumva ne va manca intre timp aligatorul din baie.

O casa gigantica este tot ce-mi doresc

E momentul sa fiu sincera si sa spun ca unul din visurile mele cele mai mari este sa am o casa uriasa. Nu un apartament de 3 camera, nu o garsoniera bine pusa punct, nu o casuta la tara unde n-ai loc nici macar sa faci pirueta ca ai si iesit din ea, nu o cabana sobra. Am stat in destul de multe case ciudate, unele mai urate, altele mai frumoase, din portofoliu imi mai lipsesc o casa sub apa si una in foc si pot spune ca am bifat cam toate tipurile de casa. Dar imi doresc mult sa am casa mea. Casoiul meu, mai bine zis. O casa unde poti da petreceri miercuri noaptea fara sa deranjezi pe nimeni, unde pot sa gazduiesc zeci de oameni dragi, sa-i chem sa stea la mine ca-n vacanta. O casa unde dai peste tot felul de pesti, canari, pisici si caini si anunturi cu "aveti grija sa nu prindeti coada motanului in usa si sa nu lasati geamul deschis ca ispititi papagalul". Cu geamuri mari, patate de urme de ploaie si pervazuri pline de flori puse in sticle de lapte si whisky, pentru ca nu poti sa ai atat de multe vaze pentru atat de multe flori. Cu o curte dezordonata plina de tufe netunse si rugi de zmeura scapati de sub control, broaste testoase sub masa si smochin pitic sub geamul de la bucatarie.
Asta e, devin din ce in ce mai casnica pana si-n visuri :) Si nu-mi pare rau deloc!

Chihlimbar

 Mama avea ca pandantiv la un lantisor de aur o lacrima de chihlimbar in care era prinsa o furnica destul de bine conservata. Aflasem ca un chihlimbar foarte vechi si ca furnica e o insecta straveche. Ma zapaceam in fata lui de atata groaza si fascinatie. In mintea mea, furnica aceea umblase pe un dinozaur inainte sa fie prinsa in rasina, era o furnica istorica, nemaivazuta, si chihlimbarul acela valora probabil milioane de dolari. In acelasi timp, toate lucrurile astea ma ingrozeau. Tineam piatra in mana si mi se parea ca furnica se misca, ca statea altfel in fiecare minut, chiar mi s-a parut ca a disparut din bijuterie la un moment dat.
Anii au trecut, nu stiu ce s-a mai intamplat cu bijuteria, aveam prostul obicei sa port si sa pierd sau sa stric toate bijuteriile mamei. Locuiam in continuare undeva foarte sus, intr-o casa napadita de furnici. In fiecare vara, furnicile urcau rabdatoare zeci de etaje si ajungeau tocmai in baie, ca sa bea apa. Treceau peste mozaicul din granit, probabil peste alte insecte incremenite in piatra, si incercau sa-si gaseasca o casa intr-o crapatura de zid sau un colt de lighean. Intr-o seara, stand in pat si uitandu-ma la luna, am observat o raza care lumina ceva galbui dupa piciorul unei comode. M-am dus sa vad despre ce este vorba si am ridicat de jos chiar pandantivul de chihlimbar. In jurul lui stateau ingramadite mai multe furnici iar eu m-am simtit ca si cum tocmai stricasem o biserica cu zeu cu tot.
Cred ca o sa-mi cumpar din nou o bijuterie de chihlimbar. Probabil tot un pandantiv. Am gasit vreo doua modele frumoase si intr-un magazin online de bijuterii foarte dragut, Silver Box. Poate am noroc si nimeresc de data asta un chihlimbar cu cu o libelula paleolitica prin el. Si daca povestea se va repeta si va atrage un popor de libelule, promit sa le donez lor bijuteria

Post entuziast, cu sfarsit dezumflat

Stiti de ce am nevoie? De un om entuziast. Care se apuca de ceva nou si-ti da telefon zilnic sa-ti povesteasca ce a mai descoperit, te molipseste, te trage dupa el mai ales atunci cand esti caramelizat in plictiseala. Care risca si face sa para totul frumos si nou si interesant, chiar si atunci cand are esecuri. Care e un pic cam enervant de pasionat, dar care reuseste sa-ti dea energie, nu sa te stoarca de ea.
Pentru ca nu cunosc un astfel de om, incerc sa fiu eu unul. Macar din cand in cand. Acum ca sunt obsedata de pestii Betta Splendens, incerc sa-i entuziasmez si pe altii si sa-i conving sa iubeasca un pic mai mult. Povestesc ca-s frumosi, ca-i poti dresa, ca te recunosc drept stapan, ca-ti mananca din mana, ca se infoaie ca niste curcani si nu-s chiar atat de greu de ingrijit. Dar nu am deloc succes. Pana acum n-am convins pe nimeni :( Poate pentru ca mi-e rusine sa insist prea mult. Cred ca ar trebui sa ma duc la niste cursuri pentru agenti de vanzari.