2 case

Treceam acum cativa ani pe langa o casa pazita de doi plopi uscati. Era o casa singuratica, frumoasa dar neingrijita. Era napadita de buruieni si pisici fara stapan. Avea perdele la geamuri, parea locuita de niste suflete inchise. Din cand in cand auzeam venind de undeva un fel de marait infricosator. Imi imaginam un cuplu de batrani cu maini tremurande si zgariate, spaland cu un burete de vase, intr-un lighean in bucatarie, un leopard salbatic, adus de cine-stie-unde de nepoti si parasit acolo.

O alta casa care-mi placea era o casa unde se spalau multe cearceafuri. Avea gauri in acoperis si o bicicleta stricata in curte, casuta postala ruginise si banca din fata usii era mereu plina de frunze galbene,  ca intr-o toamna permanenta, nesfarsita. Si niciodata nu vedeam pe nimeni scotand capul pe geamurile murdare sau iesind pe usa cu vopsea scorojita. Am tras atunci concluzia ca era o casa cu fantome. Niste fantome mai curate decat media statistica, din moment ce-si spalau cu atata drag cearceafurile.

Recensamant

Imi plac oamenii blanzi, atat de blanzi incat nu-ti zic niciodata nici macar un "du-te mai incolo". Imi plac oamenii care imi pun si mie intrebari, nu se multumesc doar sa raspunda intrebarilor mele. Ii iubesc pe cei ce nu se baga cu de-a sila in viata mea, care imi dau timp si imi inteleg nevoia de spatiu. Cei care vor sa incerce lucrurile care-mi plac mie si ma conving si pe mine sa renunt la incapatanare si sa intru un pic in lumea lor. Si-mi mai plac oamenii care nu se supara cu una-cu doua pe mine doar pentru ca nu ma port ca un om perfect si nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lor. Adevarul e ca prea avem cu totii asteptari cocotate pe picioroange si cei ce nu renunta la perfectionismul asta relational risca sa se dea peste cap si sa se transforme in bursuci cu limba ascutita de critic. Imi plac oamenii care se lumineaza atunci cand ma vad si nu se plictisesc cu mine nici macar atunci cand recunosc si eu ca m-au prins intr-un moment in care sunt extrem de plictisitoare. Si-mi plac si oamenii care nu se prefac mereu ca sunt veseli si fericiti si victoriosi, care impacheteaza cadourile in ce gasesc si ei prin casa si cu care pot vorbi in limba nonsensiana.

Termometrul arata ca asfaltul are febra

Sa vedem partea buna a lucrurilor: da, e foarte cald, dar in decembrie o sa ne amintim cu placere de parul strans in varful capului, de geamurile mereu deschise ca niste ochi insomniaci si de limonada tinuta in congelator ca sa se raceasca mai repede. De fustele colorate si sandalele lipaitoare si de sentimentul de vacanta pe care il ai chiar si atunci cand deschizi dimineata usa de birou.

Si mai cred ca prieteniile si relatiile care trec cu bine de astfel de zile fierbinti, lipicioase si transpirate, au sanse mari sa dureze. Cand treci printr-un cuptor alaturi de cineva, e clar ca relatia e destul de puternica sa treaca peste o gramada de greutati. "La bine si la greu" ar trebui schimbat in "la fierbinteala si la inghet".

2 lucruri pe ordinea de zi

Desi oamenii cred ca eu beau foarte mult ceai, de fapt singurul meu ceai zilnic, fara de care nu pot si nu vreau sa-mi incep ziua, e cel de dimineata. Ma trezesc extrem de devreme doar ca sa am timp sa stau adormita langa ibricul in care clocoteste apa, sa am timp sa tin cana in mana, sa astept sa se raceasca si sa-l pot bea pe indelete, de preferat la soare. Cat il beau nu ma gandesc la nimic, nu-mi planuiesc ziua, e singurul moment in care totul e perfect pentru ca am oprit timpul intr-un loc cald, aromat si sigur.


Zilele astea imi tin tot felul de discursuri. Ma joc de-a presedintele cu mine insami. Sunt un presedinte sever, dar bun, singurul meu defect e ca am mania cuvantarilor. Imi tot zic sa nu tin seama de probleme, ca asa stau lucrurile in lume, e mereu ceva dureros pe drum, trebuie doar sa fiu puternica si vesela. Si atunci cand mi se intampla sa-mi fie greu, sa ma duc prin librarii seara tarziu, sa ma refac cu mirosul de carti noi. Sau sa intru in depozitul de mobila, sa ma plimb prin aroma dulapurilor din pal. Si sa-mi dau voie sa-mi cumpar oricat de multe fuste verzi doresc - pentru ca ma fac sa vreau sa dansez si sa ma invart ca un hopa-mitica entuziast. Si uite asa, pe langa multiplele mele statusuri si roluri, am devenit si presedintele dansator din mica tara de pe continentul apartamentului nr.13.

No comments for this post

Ceasuri la galop

In ultima vreme parca mi-a ramas timpul scurt. Ma trezesc dimineata la 7 si se face imediat miezul noptii. M-am invartit un pic si gata, e saptamana viitoare. Apoi ma trezesc ca a trecut anul si eu nu stiu cand, cum, ce. Si de ce e totul asa jos si mic si putin in jurul meu. M-am facut eu gigant, a intrat totul la apa? Ma apuc de desenat, termin un caiet si parca totusi m-am apucat de asta acum doar un minut. Inainte, cand ma duceam sa ma vad cu oameni care intarziau, uram cele 10 minute care se scurgeau greu, ca picatura chinezeasca dintr-un robinet ruginit. Acum oricat as veni de devreme, fac 3 pasi in stanga, 2 in dreapta, si intarziatul a aparut in pas alert la orizont. Trebuie facut ceva ca m-am zapacit rau si nu inteleg cine da bice minutelor sa goneasca pe campii.
Apropo de timp, ca tot ziceam de hotelul cu creativii inchisi in afara timpului, a aparut si http://www.youtube.com/user/GrolschRO documentarul in caz ca sunteti curiosi ce a iesit. :)

Scoala oamenilor sensibili

E greu sa fii sensibil, sa te raneasca pana si cel mai mic cuvant, sa nu poti dormi din cauza unei priviri taioase, a unei imagini neobisnuite pe care ai avut norocul sau nenorocul sa o vezi in ziua aceea. Sa simti totul la puterea a 100-a, sa te loveasca cele mai usoare emotii si sa fii o rana deschisa cam 23 de ore din 24. Si sa fii mereu nevoit sa faci fata furtunilor celorlalti, care sforaie fara griji in jurul tau.
Oamenii sensibili au nevoie de o altfel de scoala decat oamenii obisnuiti. Nu au nevoie de oameni brutali, ei nu-i obisnuiesc cu viata, le taie cu toporul parti din suflet si le lasa asa, ciopartite. Au nevoie in schimb de experiente puternice. Asa ca vorbind cu R. am schitat o scoala a sensibililor la care eu m-as duce si acum, desi intre timp am invatat cu chiu si vai sa-mi tin sensibilitatea tin in hambar si sa o las sa-si faca de cap mai rar.
Oamenii sensibili au nevoie de oameni puternici, dar buni si milosi, in jur. Severi doar atunci cand omul sensibil face o ditamai boacana. Un om sensibil trebuie invatat sa manuiasca un topor si o grebla, ba chiar si o ghioaga. Mainile lui ca doua chei sol trebuie invatate sa fie cat mai practice. In loc de pian si balet, l-as trimite pe sensibil sa invete sa danseze o hora populara, unde lumea chiuie si se invarte pana ameteste. Apoi l-as trimite la dans contemporan si l-as pune sa invete sa fie original,  fara sa-l intereseze modul in care se manifesta corpurile celorlalti. Astfel, un sensibil ametit de dans nu mai are putere sa se concentreze pe propriile lui frici sau sa vada durere in jur. Si n-ar mai visa nimic de oboseala. L-as invata sa prepare cartofi prajiti, clatite, ciorba de perisoare si mititei, mancaruri cat mai prozaice si sociale, care au nevoie de public cat mai numeros.
Omul sensibil s-ar juca cu pui de ursi, ar ridica bolovani si ar invata sa prinda pastravi cu mana goala. Si incetul cu incetul ar invata sa iasa uneori din inima lui care palpaie mult prea intens si ar ajunge probabil un Superman (sau un ultim mohican) cat se poate de normal si fericit in lumea ciudata in care suntem nevoiti sa ne gasim un loc cu totii.

Am disparut un pic pentru ca am fost sa ma plimb

Perioada asta o sa fie amintita peste ani si ani drept perioada plimbarilor prin noapte cu miros de tei. Cu E. de mana, cu tenisi rozatori sau sandale verzi agatate de picioare, cu un pic cam multe beri, cu discutii despre toate si nimic. Cu Pink Floyd in urechi la lucru, cu filme vechi si tricouri comode, clatite cu ciocolata la fiecare pranz si multe ilustratii cu monstri si lupi.
Habar n-am daca e perioada mea preferata dupa prea multe zile urate de iarna. Dar linistea pe care o simt e clar starea mea preferata.

Povestea monstrului cu adidasi albastri

Cand n-am inspiratie, dau drumul la muzica, iau pixul si incep sa desenez.Cel mai mult imi place sa scot la iveala monstri. Sunt cei mai interesanti, nu e nevoie de talent sa desenezi un monstru adevarat si imi dau o gramada de idei in doi timpi si trei miscari.
Azi am desenat un monstru in laboratorul din Experience Hotel si mi-a iesit mai bine decat mai asteptam. Asa ca m-am entuziasmat si am scris repede Povestea Monstrului cu Adidasi Albastri:

   Monstrul era mare si labartat, locuia sub un pod si putea fi vazut mai
tot timpul mancand un carnat. Nu facea nimic toata ziua, se plimba
printre broaste prin apa, pana cand il tragea curentul si termina
toata provizia de nurofen a farmaciei din apropiere. Si suferea pentru
ca toata ziua statea la soare, in fundul gol, fara sa aiba ceva de
facut. Visa sa aiba costum si cravata, sau poate sa comande o armata,
sa scrie la calculator mereu, sa-si dea cu pumnii in cap ca nu-i vin
idei si-i e greu. 
   Asa ca s-a gandit sa-si ia curajul lui de urias in
dinti si sa caute de lucru in oras. A intrat in prima cladire de
birouri care i-a iesit in cale, unde a speriat groaznic o domnisoara
secretara  care a fugit atat de repede incat si-a pierdut una din
sandale. Asa ca l-au dat afara. Monstrul s-a intristat, dar nu s-a
lasat. A intrat in alta firma unde un manager de resurse umane i-a dat
o fisa de completat si un pix prea mic, pe care iute l-a pierdut in
buric. Ce competente ai, a intrebat omul in costum? Imi place sa stau
pe drum si sa mananc scrum. Unde te vezi peste 5 ani? Aici, cu
dumneavoastra, un pic mai evoluat, mancand sapun, a raspuns sincer
monstrul. Iesi afara, fiara, a zbierat angajatorul, esti gol si prost
si mirosi ca o tocanita uitata pe masa, afara.
  Dar unde sa ma duc, s-a intrebat trist si retoric monstrul, demoland
biroul dintr-o singura miscare.
  Nu avea nicio idee, asa ca si-a luat lumea in cap. Pe drum a gasit o
pereche de adidasi albastri, probabil parasiti de un baschetbalist
ratat sau vreun gigant fara talent la aruncat. Si inca e pe drum.
Intre timp s-a mai schimbat, s-a mai micsorat, i-a mai crescut parul,
s-a mai ingrasat, nimeni nu mai stie cum arata acum. Dar daca vreti sa
faceti o fapta buna, angajati-i pe cei ce cauta la voi un loc de munca si-s
incaltati cu adidasi albastri. Poate unul din ei e chiar el. Si poate
chiar aveti nevoie de cineva care stie si poate sa manance de toate,
chiar si sapun.

Poveste patata

A fost odata un leopard care se mandrea cu peste 300 de pete aranjate simetric pe blana. Asa pete perfecte nimeni nu mai avea. Cand era ziua lui, singura lui dorinta era sa-i mai apara o pata, cand statea la lumina lunii si visa cu ochii deschisi, isi imagina cum toate alunitele din lume dispareau de pe tot felul de fiinte si-l alegeau pe el ca stapan. Uneori se gandea chiar sa triseze. Chiar a ajuns la un moment dat in fata unui atelier de tatuaj, dornic sa mai adauge o pata-doua, dar a renuntat in ultima clipa. Ca orice pradator se temea cumplit de ace si durere.
Intr-o zi insa s-a intamplat ceva doar viata iti poate oferi: o dezamagire crunta si neasteptata. A devenit tatal unui pui portocaliu-alburiu, gras si incruntat, fara indoiala extrem de minunat. Doar ca nu avea nicio pata. Nici pe cap, nici pe burta, nici macar vreo bulina ratacita pe nas. Intai s-au gandit ca e inca mic, poate e mai intarziat la pete. Dar pe masura ce crestea, nu au mai avut cum sa se minte pentru ca era clar ca petele il ocoleau asa cum ocoleau gazelele crocodilii. Si atunci a avut loc schimbarea. Mai intai, leopardul a renuntat la dorintele de ziua lui: in loc sa vrea pete pentru el, cerea pete pentru pui. Apoi a renuntat si la visele cu ochi deschisi. Si cand un pasaroi ciudat l-a intrebat daca nu vrea sa incerce o magie extraordinara, prin care sa transfere toate petele lui puiului, s-a trezit ca spune da. Si-a pastrat pentru el o singura pata, ce e acum una din comorile lui cele mai pretioase. Si adevarul e ca este o pata perfecta, ca la carte, cum nimeni nu a mai vazut sau avut vreodata.

I ♥ haos

Cum sa iei un mic dejun traditional si linistit daca ai doar inghetata, gogosari si vin in frigider ( si esti un pic cam gras, asa ca trebuie sa ignori inghetata pana devii iar slab ca sa te poti ingrasa din nou), daca un grup de vrabii se bat ca leoparzii la geam, in timp ce pescarusii se tanguie apocaliptic deasupra blocurilor si in mijlocul camerei e un munte de haine care nu mai intra in dulap, deci trebuie sa ramana acolo?
Acest post este de fapt o oda inchinata dezordinii din viata mea ne-feng-shui. Unii ar spune ca sunt un om neserios, eu zic ca sunt un om care nu ia seriozitatea in serios. Haos, dezordine si lipsa de disciplina - ce poate fi mai zen? Niciun minut nu seamana cu altul, lipsa totala de control si fara un plan concret pentru urmatorii 5 ani. Sunt cel mai oribil cosmar al liderilor motivationali!

Hotelul far' de timp

   Ieri seara, am vazut trei microbisti dinamovisti ce alergau disperati catre stadion. Intarziasera la meci si unul din ei urla catre altul: " de ce mai tii ceasul ala idiot daca ramane mereu in urma cu un minut, arunca-l si ia-ti unul bun". Erau asa suparati din cauza acelui minut pierdut. Poate pe buna dreptate. Acel minut poate fi foarte valoros, intr-un minut poti sa pierzi inceputul unei batai pe cinste sau cel mai minunat gol pe care l-ai vazut in viata ta.
   Daca n-am avea timp, probabil am masura totul in batai de inima, batai din palme, dus-si-intors, buna si pa, nu si da. Probabil ne-am intinde mai mult decat ne tine plapuma in fiecare zi. Fara ceas, eu nu as mai ajunge mereu mai devreme cu cateva minute inainte de intalniri si nu as mai pierde timp valoros calculand in minute si ore cat mai e "...pana la momentul x". Si am trai cu totii, dupa cat ne duce firea, intr-un trecut continuu, prezent continuu sau viitor continuu. Si ne-am apuca sa facem ceea ce ne trece prin cap exact atunci cand ne vine in minte. Adica ne-am arunca in neant ca niste parasutisti cotidieni care nu stau sa se mai uite daca au parasutele in spate.
      Nici nu stiu de ce barfesc acum timpul cu atata rautate. Adevarul e ca-mi plac uneori ceasurile, mai ales cele neserioase si urate de microbisti, care raman in urma sau o iau inainte si care nu tin cont de viata omului, pentru ca sunt niste mici escroci de timp. Si-mi pare rau ca uneori imi tin ideile la coada si le randuiesc dupa ceas: sa nu vina in somn, ca le uit apoi, sa nu vina in dus, ca nu am carnetel de idei rezistent la apa, sa nu vina la bere, pentru ca tind sa le vad prea frumoase si sa ma dezamageasca cand ma trezesc, sa nu vina prea tarziu, cand ceasul arata miezul noptii, pentru ca am tendinta sa le scurtez ca sa ma duc sa ma culc.
   Asa ca m-am entuziasmat cand am vazut ca va exista un hotel pentru cei ce vor sa iasa in afara timpului si sa nu mai tina cont de astfel de repere. E un hotel inventat de experimentalistul Grolsch, numit Experience Hotel, in care vor fi cazati 14 oameni creativi ce-si vor putea vedea de treburile lor creative fara sa mai auda tic-tac-ul ticalos in urechi. Iar noi vom vedea apoi la final intr-un documentar cum a decurs experimentul si daca o lume fara timp e frumoasa si posibila.
   Imi imaginez de pe-acum o cladire in forma de pendula, fara cifre si limba, in care vor intra cei 14 fardeceasonauti, nu inainte de a-si lasa ceasurile de mana in hol, intr-un seif cu cifru. Si care vor inventa ceva. Poate chiar tinerete fara batranete :)

Hai sa iesim la o minciuna

Cum ar fi sa ne intalnim la un moment dat la o bere si sa ne spunem cele mai incredibile minciuni? Eu stiu ca minti, tu stii ca mint, hai sa lasam imaginatia sa ne inventeze o viata palpitanta si sa credem macar 2 ore in ea. Daca exista in povesti, are sanse sa treaca in realitate.
Asa ca lasa-ma sa-ti povestesc despre ursul panda din Carpati, pe care-l cresc in podul unei case facute din plapumi si-i dau frunze de stejar tanar. Si sa vezi cum facem tumbe in fiecare dimineata si cum m-a invatat sa nu-mi mai fie rusine de cearcanele mele. Sunt fericita pentru ca gogosile cresc ca navele spatiale pe plantatie si cand se coc, vin singure si se trantesc langa ceai. Iasomia si teiul stau in floare tot anul. Si tocmai s-a inventat butonul cu care poti sa micsorezi frica si supararea si plictiseala.
Iar tu povesteste-mi despre cum ai inventat un sentiment nou. Starea aia pe care o ai atunci presimti ca vin zile interesante, nu ai nicio dovada ca se va intampla asa ceva, dar exista ceva in tine: poate plamanul, poate buricul, care-ti soptesc ca mai e putin, imediat se va intampla ceva ce ai asteptat atata timp sa apara. Pune-l intr-un borcan si adu-mi si mie, promit sa-ti dau borcanul inapoi.

Mici observatii de sfarsit de aprilie

Telefoanele smart sunt intotdeauna indispuse si se fac ca suna ocupat. Obiectele destepte sunt intotdeauna lenese si se strica usor. Sunt fragile ca un geniu dus cu pluta. Imi e dor de vechiul meu telefon, care tacea si facea, era urat, dar harnic, si-i tinea bateria un milion de ani.

Oamenii care fac lucruri extrem de mici si aparent insignifiante pentru tine sunt cei ce vor fi alaturi de tine si cand e vorba de lucruri cu adevarat importante.

Cred ca sunt maxim 5 oameni pe lumea asta cu care imi place sa ma cert, pentru ca nu sunt certuri, sunt rezolvari de situatii. Noi nu ne certam, noi rezolvam probleme precum cea cu ananasul si iepurele. Cu restul omenirii nu-mi place sa am conflicte pentru ca ei ataca, nu se cearta.

Sunt fericita din punct de vedere meteo. E totul atat de verde, traim intr-o limonada.

Mi-am facut un jurnal de impresii din calatorii scurte: o carte cu 5 semne de carte, o esarfa care are darul sa fie calduroasa si racoroasa in acelasi timp, in functie de cum e vremea in orasul in care ai ajuns, un iepure de ciocolata care a scapat macelului, mult maruntis - unii oameni sunt pusculite purcelus, zdrangane de banuti cu care nu poti cumpara mai mult de o paine, filme pe laptop cu 3 pistrui pixelati, cea mai banala gogoasa din lume si capsuni din sticla, ploaie in tenisi si par de mamut lanos, pepsi in cani egiptene, somn cu miros de benzina si deodorant.

Un prieten mi-a zis sa scriu mai des si mai mult pe blog, chiar daca sunt intr-o stare blanda si contemplativa, de oaie inainte de tuns. E nevoie pe lumea asta si de blandete, si de capete in nori, pentru ca deasupra norilor e mereu vreme buna.

Nostalgii de altitudine

Imi e dor sa locuiesc foarte sus, deasupra tuturor. Am stat foarte multi ani la ultimul etaj al unui bloc foarte inalt. Avea un King Kong prins de paratrasnet, caruia ii dadeam pe furis frimituri in timp ce-mi luam cel mai bun mic dejun: ceai de tei romanesc si paine prajita cu unt si dulceata de 3 feluri. Se vedeau muntii de la geam, se vedeau oamenii care stateau la coada la paine, se vedea chiar si casa unui dictator. Coboram de sus, din cer, doar ca sa ma urc pe cel mai inalt tobogan si sa stau tot sus, sa ma uit deasupra copacilor, la copiii care-mi furau formele de prajituri pentru nisip imprastiate pe jos. Pe masura ce m-am facut mare, am inceput sa cobor. Sa locuiesc din ce in ce mai jos, mai aproape de asfalt. Si in timp ce vecina de sus, care nu doarme niciodata, imi tropaie in cap cu lipsa de eleganta a unui vampir rural, eu stau si-mi amintesc cu mandria unui zeu candva puternic, acum decazut, cum era cand auzeam doar pasii hotilor de antene ce-si lasau grabiti urmele in smoala calda de pe bloc.

De facut

Am facut o gramada de lucruri pana acum, sunt totusi de cativa zeci de ani pe-aici. Am insa o lista destul de lunga de lucruri nefacute, pe care as vrea totusi sa le duc la bun sfarsit la un moment dat. Asadar: n-am reusit pana acum sa invat sa fluier, n-am facut nimanui tocanita, n-am crescut niciun copac dintr-o samanta - am incercat cu un lamai si un mandarin dar nu m-am prea priceput, acum incerc sa cresc un ficus dintr-o frunza, nu am cusut o rochie de la 0, nu am inventat nicio jucarie, nu am facut un perpetuum mobile, nu am facut un compliment pe strada unui om necunoscut si n-am compus nicio melodie, oricat de simpla, cam ca "Un elefant se legana pe o panza de paianjen".