Iubire tip 1 si iubire tip 2

Am 2 feluri preferate de povesti de iubire.
Cele care incep cu o pierdere: am pierdut trenul, am alergat dupa autobuz si mi-a inchis usa in nas, am fugit dupa caine, hamster, cutie care s-a rostogolit, mi-am pierdut portofelul, cheful, felul de-a fi, prietena, prietenul, timpul, serviciul, batista, cercelul liftul, tot ce aveam pe lumea. Dar daca nu pierdeam si nu eram ravasit, ca dupa orice pierdere, oricat de mare sau de mica, nu as fi primit un premiu de consolare: acel cineva foarte special.
Si cele de la polul opus, care incep cu o victorie: am prins telecabina, am luat exact atunci metroul, am ajuns totusi la petrecere, in ultima clipa, m-am dus cu greu la magazin, la concert, am luat interviul in ciuda celor 100 de persoane, am luat examenul, nava spatiala, biletul de cinema. Ca de obicei, invingatorul primeste premiul cel mare: acel cineva foarte special.
La mine e mereu o situatie jumatate pierdere-jumatate victorie. Ca si cum habar n-am pe ce lume traiesc.

Post cu luminite colorate

Afara e ceata, dar toate geamurile din jur sunt impodobite cu luminite, asa ca vremea urata nu ma intristeaza. Iar eu am familia de dinozauri care-mi pazeste cu strasnicie geamul. Sunt niste dinozauri de treaba, care nu cer salariu pentru ceea ce fac. Imi mai trebuie o familie de brontozauri si la usa de la intrare, pentru colindatorii care trec si zguduie clanta, in rest e liniste. Patul e plin de mandarine, briose si bomboane, mi-as dori doar sa existe si greieri de iarna, sa intre cantecul lor odata cu aerul rece pe geam. Imi trec prin cap o multime de lucruri bune si imi sunt recunoscatoare pentru asta. Pentru ca a fost un an alb-negru: multe fericiri mari si nefericiri la fel de mari, multe fapte bune si fapte oribile, dar nu pot sa zic ca ma plang. Un an dezechilibrat ca un leagan patrat e mai bun decat unul echilibrat si plictisitor ca un leagan stricat. :)
Sarbatori fericite! :)

Despre risc si voie buna!

Nu pot sa zic ca risc prea des. Imi place sa traiesc mai mult intr-o perna moale, sa nu ma arunc cu capul inainte in fiecare zi pentru ca n-am casca de protectie si tin la capul meu. Dar risc totusi indeajuns de des si mult incat sa nu ma plictisesc si sa am parte de intamplari de care imi aduc aminte peste ani si ani.
Niciodata nu mi s-a intamplat sa risc si sa zic "ce greseala epocala, mai bine stateam in banca mea". Poate lucrurile nu au iesit bine pe termen lung, poate au iesit chiar prost pe termen scurt, dar a iesit mereu frumos. Si, mai ales, de-abia atunci mi-am dat seama cata putere am, ca am mai multa decat cred.
Si chiar daca o sa ajung vreodata la o masa de ruleta cu miza mare si o sa pariez un milion de dolari pe rosu si o sa pierd totul intr-o secunda, sunt sigura ca o sa plec de acolo fluierand si la urmatorul risc o sa castig de 2 ori mai mult!

no comments for this post

Dragii mei necunoscuti

In fiecare zi dau pe internet si pe strada peste oameni cu care as vrea sa am de-a face. Sa fim macar semi-prieteni, daca nu prieteni buni. Ii aleg dupa ceva ce nu poate fi descris, pur si simplu au un aer familiar, care are sens pentru mine. De exemplu, azi am vazut un baiat cu care mi-ar fi placut sa joc ping-pong, cu o fata mi-ar fi placut sa merg la cumparat oja cu sclipici, cu alte 2 fete sa merg la o degustare de vin, cu un domn extrem de bine imbracat as fi mers la o prezentare de moda sau la cumparat candelabre de cristal, cu o doamna as fi vorbit despre barbatii din ziua de azi, iar cu un baiat as fi facut schimb de muzica. Si tot asa, insira-te margarite. Si poate undeva, candva, cine stie... chiar o sa reusesc sa ma imprietenesc cu 10% din omenire.

Feng shui propriu si personal

Pentru o viata minunata si plina de impliniri, se pune in partea de nord o farfurie nesfarsita, gigantica, cu ciocolata de casa. In partea de sud se construieste un turn de carti, gata sa se darame la primul bobarnac. In partea de est se pune telefonul mobil la incarcat, iar in partea de vest un pat cu cat mai multe perne mobilat. In partea de nord-est se aranjeaza o colectie de papuci de casa unii mai seriosi, altii mai neseriosi, potriviti pentru fiecare stare sau musafir. In partea de nord-vest se tin pe o tava canile de ceai, paharele de whiskey si sticla de vin - sa fie la indemana atunci cand vrei sa te ametesti in cinstea cuiva. In partea de sud-est se planteaza o padure de interior: ficusi, bambusi inelati, plante de jad, banani si tot felul de plante necunoscute de bloc. Uneori se cresc lighioane si paianjeni care pot fi dresati usor, pe post de ogari cu multe picioare slabe si inalte. In partea de sud-vest se pune canapeaua pentru musafiri, muzica care nu le umfla urechile si filme pe care nimeni n-are chef sa le vada la cinema.

Despre zilele grele

Uneori mi-e greu si atunci devin slaba si trista. In prima faza, depresia are 1-0. Ma baga intr-un sac negru, are impresia ca a castigat razboiul si se bucura ca un corb oribil ce e.

Apoi se intampla ceva. Exact cand nu mai am deloc putere si vreau sa traiesc in sacul negru, departe de lumina si de oameni si de orice bucurie, ma salt la suprafata, imi prind de fata cu carlige de rufe un zambet mic, ma zbat sa ies si sa ma departez de griji si incerc sa rad ca si cum n-am nicio grija pe lume. Sa iau fiecare zi grea ca pe o zi un pic mai usoara.

Si timpul trece, vin vremuri mai bune, supararile lasa urme care se sterg usor-usor si bag sacul negru inapoi in dulapul corbului. Sunt foarte recunoscatoare ca, desi sunt un om pasnic, inca pot sa ma lupt cu mine insami si sa inving.

Dar adevarul e ca in astfel de momente mi-as dori ca oamenii din jur sa fie mai intelegatori, rabdatori si mai iubitori.

Miracolul din metroul Garoafa

As putea sa scriu despre lucrurile din viata mea care merg anapoda, ca-s multe si variate. O simfonie de defectiuni si de suparari. 

Saaaau as putea sa scriu despre o mica (si ca de obicei inutila) dorinta implinita.

Stateam intr-un dimineata in metrou, mi-era somn si aveam sprancenele atat de incruntate incat mai aveau un pic si-mi cadeau pe obraji. Si cascam ca sa le mai ridic la locul lor. Deodata am observat: nimeni din jurul meu nu casca dupa ce eu cascam. In schimb, cand baiatul din dreapta, sau barbatul cu ochelari din fata mea, sau fata cu palton albastru de la usa, cascau, toata lumea, inclusiv eu, cascam cu totii pana la lacrimi.

Atunci mi-am dat seama: nu pot sa molipsesc oamenii atunci cand casc! Imi lipseste acest mecanism pe care ar trebui sa-l aiba toata lumea! Dupa ce ca am o lista de defecte cat China, mai trebuia sa adaug si asta acum.

 Descoperirea m-a suparat mai mult decat credeam. Am inceput sa casc pe strada, la serviciu, la magazin, la cinema. Nimeni nu observa, nimeni nu se molipsea, stiam acum ce simte omul invizibil. Cu toate acestea, nu m-am lasat si am exersat. Perseverenta, nu talentul sau norocul, conteaza, nu-i asa?

Si uite-asa, intr-o foarte dimineata, intr-un vagon de metrou aproape gol, am cascat cu sinceritate. Nu stiu daca a fost o simpla intamplare sau lucrurile au revenit la normal, dar am observat cum, ca intr-un joc de domino, ceilalti calatori incep si ei sa caste, pe rand, ca oamenii care fac valuri la meciurile de fotbal. Si m-am simtit ca si cum as fi avut parte de o mica, dar importanta, victorie.

Vino pe planeta mea!

Pe planeta mea lumea poarta cu placere pulovere. Suntem un pic invechiti, desi purtam pantofi moderni, de staruri pop si suntem la curent cu ultimele noutati din lume. Buletinele meteo arata ca nivelul responsabilitatilor  domestice a crescut ingrijorator in ultima perioada, dar nimeni nu-si face prea multe griji. Filosofia celor de pe planeta mea este ca veselia salveaza omenirea, asa ca oamenii fac in continuare glume, orice ar fi.
Pe planeta mea se citesc la ora actuala carti cat mai mari si mai cartonate, se poarta discutii infinite si se fac economii pentru carti despre anatomia mainii. Lumea discuta despre filme, retete de punch, creaturi legendare, origami si muzica extraterestra.
Pe planeta mea lumea e extrem de civilizata. Adevarul e ca suntem toti niste mici tirani dictatori, prea politicosi si lenesi insa ca sa ne subjugam reciproc.

Citeste pentru doi

Cand sunt foarte, foarte, foarte suparata, de cele mai multe ori pentru ca viata mi-a aruncat in cap ba cu un butoi, ba cu o sticla, ori un munte pitic de 14 kile, ma strang in pat, ma fac mica mica de tot si-mi citesc cu voce tare Cartea cu Apolodor, pinguinul din Labrador. Functioneaza la fel de bine ca 100 de strangeri in brate.
Imi place sa citesc si sa mi se citeasca si daca o sa am un copil o sa-i citesc toate povestile de pe pamantul asta + atlase de botanica, zoologie si mineralogie ( bietul copil). Daca sunteti si voi ca mine, Booktopia, reteaua sociala prietena cu cititul, va cheama sa Cititi pentru doi - unui copil caruia nu are cine sa-i spuna povesti sau unui batran care nu mai are pe nimeni. Nu e un proiect frumos?

Cea mai mare pauza din lume

Stiti cum e in filme: eroul principal nu are loc de munca si-si cauta, si-si cauta, si nu gaseste nimic, si exact inainte sa fie dat afara din casa si sa se mute intr-o cabina telefonica, PAC - un necunoscut ii ofera cel mai bun loc de munca din lume.
Sau personajul principal feminin care nu-si gaseste sufletul pereche desi se intalneste cu sute si mii de barbati si exact cand vrea sa lase totul balta, sa renunte la barbati si sa nu-si mai dea cu oja unghiile de la picioare, BAM - ii apare brusc in fata si se indragosteste de ea cel mai frumos si minunat si bogat barbat din lume.

Ca-n filmele cu buget redus, in ultima vreme mi-a mers totul prost si pana la urma m-am ales si cu racealo-gripo-virozo-guturai de toamna. Si cum stateam eu necajita si ma gandeam la lucrurile obisnuite (faptul ca nu mai poti sa ai incredere in instalatori ca pe vremuri, sau ca oamenii nu se mai ofera asa usor sa-ti faca o supa buna la raceala), avand usoara impresie ca toata lumea m-a parasit pentru ca nimanui nu-i plac oamenii care stau raciti mai mult de 3 zile, BONG - am primit deodata un cadou-surpriza: o cutie plina cu batoane KIT KAT. Nu e nici cel mai bun loc de munca din lume, nici cel mai frumos barbat din lume, dar e totusi o cutie mare, plina cu KIT KAT, pe post de invitatie la World's Biggest Break! Pauza asta mondiala o sa aiba loc foarte curand, pe 11 octombrie, si ca sa participi trebuie doar sa intri in aplicatie si sa trimiti pauze prietenilor.
Deci, macar am primit si eu ceva care este "cel mai ... din lume": cea mai mare pauza din lume. :)

Candva...

Uneori am asa un chef sa ma apuc de un proiect unic, fantastic, nemaipomenit, sa ramana oamenii stana de piatra si sa se minuneze cand aud de el. Sa ma faca sa nu dorm noaptea, sa-mi frang mainile de dimineata pana seara de cat de uimitor este. Sa pornesc in jurul lumii si sa dau interviuri ziarelor de provincie vorbind despre proiect. Si sa apara tot felul de bunicute si unchi cu mustati care sa declare ca lumea lor e un pic mai buna de cand a aparut acest proiect mirific.
Pana la urma am facut un chec. A iesit asa-si-asa.

Acasa, pe vreme rea.

Ora mea preferata de venit acasa toamna este seara, pe la 9. Imi place sa aprind veiozele si sa pun apa la fiert, pentru un ceai cu rom. O friptura in cuptor si o prajitura cu ananas. Imi scot cerceii cei cruzi, in forma de dinozauri lipsiti de intelegere, care ma zgarie ori de cate ori prind momentul, si-i inchid in gradina zoologica, alaturi de celelalte animale de pus la urechi. Imi desert geanta pe covorul pufos si strang intr-un morman toate chitantele care se aduna peste zi. Altfel ma napadesc ca iedera financiara. Si ma bucur ca macar 2 zile pe saptamana pot sa ma bucur de linistea asta singuratica si casnica, un mic lux in locul sampaniei pre care de ceva vreme nu mai pot s-o beau pentru ca-mi da dureri de cap.

Iarna, cand e soare si zapada, imi place sa ma intorc acasa dimineata, pe la 8. Mai ales duminica. La geamuri se vad oamenii de-abia treziti, inca in pijamale, papagalii din bucatarii isi intind aripile somnorosi si soarele incalzeste caciula ca pe un coif de aur. Si totul sclipeste, trozneste, tuseste pe infundate, din cauza zapezii.

Pe culmile discretiei si modestiei

De ceva vreme trec printr-o perioada foarte ciudata: am devenit extrem de discreta. Asta dauneaza scrisului pe blog si pe tot felul de retetele sociale. Orice as scrie am senzatia ca este foarte personal ( daca nu pentru mine, atunci pentru celelalte persoane implicate), ca este ceva special si intim si nu pot sa-l arat si lumii fara sa am senzatia ca pierd ceva. Nici macar o poza cu o prajitura nu mai pot posta fara sa ma simt aiurea. Si daca asta si cealalta si altele sunt atat de private, nu-mi mai ramane nimic de spus. 

In afara de discretia monstruoasa de care dau dovada, am luat-o razna si cu modestia. Daca povestesc despre ceva ce mi-a iesit bine, am impresia ca ma laud ca om arogant si egoist si ma simt foarte prost. Iar cand citesc posturile altora, in care insira numai reusita dupa reusita si succes dupa succes, imi vine sa nu ma mai laud niciodata ca sa nu ajung niciodata asa.

In rest, sunt un om normal. :))

Sper sa fie doar o faza totusi, sunt de parere ca oamenii prea discreti pot sa explodeze la un moment dat din cauza atator lucruri secrete.

Amanunte gospodaresti

Am facut un recesamant de toamna printre lucrurile mele si am tras urmatoarele concluzii:
- sunt plina de nasturi de rezerva: din metal, colorati, nasturi cu gauri, fara gauri, nasturi minori si nasturi majori, imbracati in stofa sau din lemn.
- imi trebuie urgent 2 oale gigantice si un suport de mini-torturi si un set de farfurii albastre.
- stilul pe care-l voi adopta in aceasta toamna este cel de vampir adolescent bland, pasionat de traforaj, si implica mult visiniu si pulovere subtiri, in dungi.
- mi-am facut caiet de retete. Are mai mult desene si povestiri scurte decat retete pentru ca asta e, sunt mai buna la asa ceva decat la bucatarit. Dar nu ma las pana nu devin specialista in fripturi si mini-torturi ( sau, ma rog, semi-specialista, trebuie sa raman realista totusi).
- am capatat o noua dependenta: painea prajita la gratar.

Jurnal de sunete de noapte

Mi-ar fi placut sa am urechi mari si roz, de hamster vesel. Le-as fi purtat cu mandrie pe strada, printre comentariile rautacioase ale trecatorilor-magari si nu le-as fi ascuns nici macar o singura data cu parul.
Am insa o pereche de urechi obisnuite, de care imi aduc aminte doar atunci cand imi aleg cerceii. Noaptea insa, cred ca-mi cresc alte urechi. Urechile mult-dorite. Pentru ca aud tot: strigate de bufnite, chiuituri de lilieci, injuraturi de motani si golani si vecini batausi, melodiile din masinile care trec pe strada, pupaturi de indragostiti, 7 tipuri de sirene si claxoane, certurile locatarilor insomniaci, suieraturile tevilor, bazaielile vampirilor si fosnetul paianjenilor balerini. Si cate si mai cate.