Judy de Bustamante

LINK

De pe drum

Exista niste oameni pe care as vrea neaparat sa-i cunosc. Sunt convinsa ca avem multe in comun. Sunt oamenii care se aduna sa priveasca oamenii care se imbulzesc sa urce pe scara pe rulanta, care fug sa prinda metrou, masina, care se imping sa incapa ei primii pe usa, sa fie ei primii, sa castige niste secunde in plus, calcand alti oameni pe picioare, imbrancindu-i si dandu-le fularele pe jos. Noi, cei care nu ne grabim decat acolo unde avem loc. Majoritatea sunt barbati trecuti de 40 de ani, cu sepci in cap si fulare in carouri, haine bine croite, maro sau verde inchis. Majoritatea suntem infofoliti, pentru ca oamenii care nu se grabesc sunt destul de frigurosi. Si avem intotdeauna haine cu buzunare.

Buzunarele...imi plac la nebunie buzunarele, aproape la fel de mult ca nasturii si acoperisurile. Din pacate majoritatea hainelor mele au buzunare mici, nepractice, unde nu-mi pot tine nici mainile, nici biletele vechi de cinema sau bomboanele fosgaitoare. Sunt mai mici decat dictionarele de buzunar. Imi place sa ma uit la buzunarele oamenilor. Unii au buzunare trecute prin razboi, ce par sa se destrame si sa se scurga pe pantaloni in jos, ca melasa. Altii au buzunare sanatoase, de haine trecute de prima tinerete, parca sunt cusute cu parame. Sunt si buzunare-bijuterii, in care fetele isi tin degetele indecent de roz, in care daca aluneca un inel, el nu se pierde. Dar sunt si buzunarele-violatoare de maini, care-ti lasa rani si murdarie pe piele. Peste toate vegheaza insa Marele Buzunar, care are pentru fiecare om buzunarul pe care acesta il merita.

Silence, please!

Jumatate din vagonul metroului era ocupat de surdomuti. Intai m-a frapat linistea, se auzea doar zgomotul facut de metrou, apoi m-a frapat forfota nonverbala din jurul meu: semnele facute rapid, miscarile corpului mult mai exagerate. Parca se auzea un falfait de aripi neincetat. Asta m-a facut sa ma gandesc la ultima data cand am reusit sa comunic cu cineva in alt fel decat prin vorbe si n-am prea reusit
(bineinteles, vorbesc de comunicarea face to face).

Este foarte greu sa gasesti oameni cu care sa taci si sa te simti confortabil si care, mai ales, sa nu se simta obligati sa compenseze tacerea ta. Uneori ma simt atat de bine incat nu am nimic de zis. Nu consider ca trebuie sa turui nonstop si pauzele moarte considerate "jenante" dintr-o conversatie nu ma deranjeaza deloc. Numai ca am dat aproape numai peste persoane care cred altceva.

Am avut un prieten care percepea toate pauzele astea moarte drept un esec personal, el considerandu-se un mare entertainer. Ca atare orice discutie trebuia sa curga ca un rau, fara sa intalneasca nici un hop sau o cotitura. Si trebuia sa fie obligatoriu amuzanta! Orice subiect terminat, trebuia urmat in secunda urmatoare de un alt subiect. Toate intalnirile cu el erau epuizante din punct de vedere al comunicarii. Simteam presiunea atat de mare, incat nu de multe ori ma duceam la intalniri cu temele facute: liste mentale de subiecte posibile, cat mai variate, de conversatie :)) Am reusit insa sa pun piciorul in prag cand a fost vorba de filme. La tacerea din timpul filmului nu o sa fiu niciodata pregatita sa renunt.

In ultima vreme simt din ce in ce mai mult fizic nevoia sa tac si sa zambesc mai mult. Si sa vorbesc mult mai incet, pentru ca nu numai ca am devenit mult mai nervoasa si vorbesc mult mai rastit, din te miri ce, am inceput sa vorbesc si in mod obisnuit mult mai rapid. Parca prin vorbele mele trece un tren rapid. Este prea obositor pentru mine ritmul asta pe care nici nu stiu cine mi-l impune: locul de munca, oamenii din jurul meu care se invart prin viata ca niste titirezi, faptul ca in ultima vreme 90% din comunicarea mea se petrece online, unde trebuie sa tastezi repede si cat se poate de corect daca vrei sa ai o conversatie cu sens? Toate ritmurile astea se aduna si te trezesti ca ajungi sa faci totul in graba. Si nici macar nu e ritmul distractiv al unui carusel! :(

Calm

Daca o sa ma mut vreodata din Romania, sa stiti ca o sa ma mut numai si numai din cauza faptului ca in Romania toata lumea are nervi. Toata lumea parca traieste intr-un thriller psihologic, cu nervii intinsi la maxim. Poti sa sari de pe ei ca de pe o trambulina, atat de bine sunt intinsi. Orice sunet, orice clinchet, orice atingere e de ajuns ca ei sa izbucneasca. Dimineata, cand ma duc la serviciu si se presupune ca ar trebui sa intalnesc oameni odihniti si relaxati, parca merg prin "Strigatul" lui Munch, prin culori stridente care-ti usuca retina si toti din jurul meu sunt iritati, inspaimantati si pentru ca se tem, reactioneaza violent. Lumea asta nu e pentru mine. Am observat ca am inceput sa vorbesc rastit din ce in ce mai mult. Nu vreau sa-mi incep si eu ziua la limita rabdarii :(

zen :)

winter evening
by Razaq Vance

LINK

Matthew Feyld

Bird returning bird

Imi place foarte mult printul asta :) Se potriveste foarte bine cu o situatie.

from here

Minte mousse aux fraises

V-am spus cat de mult imi place mousse aux fraises? Pana si numele este aerisit, acrisor dar totodata dulce, este perfect! Da, cu ceva perfect imi compar eu acum mintea de duminica dimineata.
Imi place mult mintea mea de weekend. In timpul saptamanii am impresia ca incerc sa-mi indes grabita mintea in creier. Dar, ca o plapuma prea mare, nu intra exact si raman colturile pe afara. In weekend am timp, am rabdare, totul este pe indelete, nu fac patul. Gandurile mele nu fac eforturi sa se stranga, sa se plieze; nu le mai pasa. Imi pot dori ca atunci cand am o coafura noua si nu vreau sa creasca parul, sa am lacate mici pentru fiecare fir de par. Vine parul nou sa creasca si gaseste drumul blocat asa ca pleaca de unde a venit. Asta ar fi o solutie si pentru crescutul unghiilor. Am mult timp la dispozitie sa ma gandesc la meteoriti si la numele lor. Pe luna cad meteoriti Leonid si Geminid. Sa ma gandesc ca exista oameni care fabrica praf de luna fals, de care este mare nevoie in testarea jeepurilor de mers pe luna.

-

R. Schumann - Concert pentru pian in la minor, op. 54. Nu mi-a placut niciodata sa cant la pian Schumann, doar sa ascult si sa ma simt din lana, uitandu-ma in gol, fara sa fiu deprimata.

Oglinzile mele

Mi-am luat o oglinda mica, foarte ieftina, cu rama verde, din plastic. Este evident made in China. Imi place foarte mult pentru ca mereu cand ma uit in ea sunt foarte draguta:)). Chiar daca in ea partea dreapta a fetei este un pic mai sus decat cea stanga. Imi sta bine asa, intr-un fel frankestenian :)). Mai arat bine si in oglinda de la baie. Acolo pielea mea capata o nuanta foarte sanatoasa iar parul se asaza ordonat cand imi trec mana peste el. In schimb in oglinda din cealalalta baie sunt oribila: cenusie ca un elefant, cu crengi in cap si cearcane verzi. Arat ca un trol :| Mai arat bine si in oglinda de la mine din camera, care este mereu plina de praf pentru ca sta intr-un colt al camerei unde mereu se strange tot praful din lume, orice as face. Si cand ma uiti in ceata ei, vad doar niste trasaturi armonioase si atat. Mintea mea completeaza ceea ce vede asa cum ii convine ei si gata, ajung la concluzia ca sunt un verb la timpul mai mult ca perfect ( da, sunt un verb, nu un substantiv). Apoi merg pe strada si ma uit cum ma oglindesc in anumite vitrine. In afara de cea a magazinului de frigidere, unde pana si hainele mele sunt mult mai frumoase decat in realitate, toate celelalte vitrine nu merita a fi pomenite!
Si totusi, dupa atatea oglindiri, tot nu stiu prea bine cum arat.

!

Nu vreti un catel? :) Pe cineva care sa va faca big brown puppy eyes? Eu as lua unul daca nu as avea deja un monstru pisicesc gri acasa, deosebit de gelos, care nu sufera nici macar musafirii.

Mai multe despre catei aici

Shoji Ueda

shoji ueda museum of photography

In targ

Socoteala de acasa nu se potriveste niciodata cu cea din targ. Foarte bine ca e asa. Acum un an aveam mare nevoie de o prietena foarte buna. Stiti categoria: care sa ocupe un loc major in viata ta, cu care poti sa faci planuri, care sa nu se plictiseasca de problemele tale si sa-ti reteze vorba cand aduci vorba de ele, care sa te ajute sa fii un om mai bun si in bratele careia sa plangi cand iubitul se poarta urat. Dar eram cumva resemnata pentru ca aveam cuiul fix in cap ca de la o anumita varsta incolo e dificil, aproape imposibil, sa mai gasesti oameni cu material de prieteni foarte buni. Pentru ca fie toti sunt luati, fie cei care nu sunt luati, au o problema :)) Evident gandeam prostii, pentru ca anul trecut am cunoscut-o pe Iulia. Si pentru ca a adus numai lucruri bune cu ea si pentru ca locuieste in Germania, in capul meu numele ei este asociat cu Haribo :)

Tot din categoria socotelilor nepotrivite - credeam ca nu o sa mai gasesc niciodata ceva de facut care sa ma entuziasmeze la fel de mult ca scrisul, poate chiar mai mult. Si pe care-l sa-l fac de dragul lui, fara sa-mi pese daca fac bine sau fac rau. Si totusi sa fac fotografii ma relaxeaza mai mult decat somnul :)

Evgen Bavcar - the blind photographer

see more photos here

via

Drumul meu, dimineata

Trec aproape zilnic pe langa:
- un depozit-magazin-atelier de mobila. Nu miroase insa a lemn proaspat, ci a aprozar. De parca oamenii de acolo mai intai scot din pamanat morcovi si ciuperci si apoi ii sculpteaza in stare naturala, proaspata. Vrei o noua masa de bucatarie? Nimic mai simplu. Uite una facuta din cartofi.
- fetita cu chibrituri ajunsa la batranete. De fapt nu stii ce varsta are. Are mereu o scufie alba, tricotata pe cap, imbracaminte ciudata, bleumarin, curata, mai degraba de copil decat de om mare, care se potriveste cu statura ei fragila. Atunci cand are chibrituri le aprinde si le arunca imediat pe jos, de parca ar vrea sa insemne drumul inapoi spre casa. Nu lasa sa arda niciodata tot batul, doar capatul.
- un batran cu voce tunatoare, imbracat in trening rosu, care-si antreneaza cainii. Cand un caine merge, celalalt trebuie sa stea calm, pentru ca atunci cand celalalt primeste comanda "stai", el sa preia stafeta. Batranul e mereu suparat pe caini. Unuia ii spune "magarule", celalalt caine fiind "obraznic si nesimtit". Cainilor nu pare sa le pese ca-l enerveaza groaznic pe stapan. Ei au hainute groase si curate, sunt trecuti de prima tinerete si probabil d-abia asteapta ca pensionarul sa se enerveze groaznic si sa puna punct corvoadei.

:D

Fredo si Pid'Jin au casa noua. Acum serios, chiar ati crezut ca se retrag?

De acum incolo sunati la sonerie aici: www.pidjin.net daca vreti sa-i gasiti.