G de la gogosar ambitios

A fost odata o gospodina care punea muraturi. Toata casa mirosea a otet si telina iar porumbeii sunau cu nesimtire la usa cerand boabe de mustar alb. Lucrurile mergeau struna pana cand din plasa a iesit gogosarul ambitios. Gogosarul ambitios nu voia sa fie murat. Era deja acru, cinic si avea un caracter oribil. Locul lui nu era intr-un borcan, ci intr-un scaun important, de manager sau presedinte. Poate chiar de imparat. Cand gospodina a ridicat cutitul ca sa-l taie in bucatati, gogosarul s-a umflat ca broasca rosie, gospodina s-a speriat si l-a aruncat pe geam. Gogosarul rautacios a nimerit intr-un camion, printre niste caramizi. Era fericit si ar fi baut ceva in cinstea evenimentului, dar n-avea la indemana nici macar un capacel de otet de mere. In sfarsit scapase de borcan, isi depasise conditia de gogosar si evadase dintr-un apartament de doar 3 camere. Lumea era a lui.
Cand a ajuns pe santier, gogosarul s-a rostogolit cu maiestrie pana in masina arhitectului. Unde a inceput sa invete meserie. Arhitectul asta era mult mai simpatic decat gospodina si explica clar si frumos. Treaba lui era sa ridice niste monstri din sticla in locul unor parcuri si cladiri vechi. Si a invatat gogosarul cat l-au lasat semintele pana cand a considerat ca stie tot despre constructii si arhitectura.
A participat la o licitatie, a castigat si acum ridica o cladire de birouri undeva prin centru. Iar atunci cand oamenii trec pe langa santier si spun lucruri urate, nemultumiti ca iar se construieste o cladire din otel, fara poveste sau forme frumoase, gogosarul scoate capul pe geam si urla la ei nervos: "Muraturilor!"

In care se arata unde a disparut piticul nomad

Am facut un an de cand nu m-am mai mutat. Un an de cand stau in acelasi loc si nu am motive sa plec iar. Undeva in capul meu insa, piticul care s-a obisnuit cu stilul nomad se stramba la mine si-mi arata un geamantan in care si-a strans cateva lucrusoare piticesti. Cum ar fi sa te duci iar? Iar eu ii raspund indesandu-l in propriul geamantan.
Ce am invatat din asta? Ca omul nu e niciodata asa cum crede el ca e. Credeam ca sunt statica si totusi cativa ani de du-te-vino m-au facut sa-mi schimb parerea asta despre mine. Nu-s statica pentru ca-mi place sa ma tot mut, sa traiesc printre saci si cutii si perdele stranse, sa ma trezesc brusc in alt decor. Pentru ca mutarea ma obliga sa fac curatenie, sa arunc ce nu-mi trebuie, sa descoper lucruri ingropate si sa ma reindragostesc de ele.
Dar in casa asta ma potrivesc perfect, ca un cintezoi intr-un cires, si nu mai vreau sa plec. E colorata, e luminoasa, am portrete cu familii de iepuri pe pereti si un om de Chesire ( care tine locul pisicii) ce zambeste neterminat printre alge si plante nemuritoare si in curand o sa am si un sevalet. Si e bine.
Piticul nomad e inchis deocamdata in geamantan. Sunt curioasa cand o sa reuseasca sa evadeze.

U de la urechi speciale

Urechile mele au inceput sa se trezeasca la realitate. Ori am din nou auz bun, ori devin varcolac, se stie ca varcolacii au auzul mai fin decat lupii. Am inceput sa aud zgomotul de ac care cade la cativa kilometri, torsul pisoiului intins pe un aparat de aer conditionat pe blocul de vizavi, fosgaitul perilor aspri de mustata ai cetateanului care bea cafea dintr-un paharel de plastic, scartaiturile curelelor de la blugii celor ce merg pe strada. Noaptea ma trezesc cu sentimentul ca sunt in mijlocul unui bombardament atunci cand pica frunzele din lamaiul bolnav si pot sa aud chiar si cum se desurubeaza singur un surub nepotrivit al mesei pe care sta calculatorul.
Sper totusi ca e vorba de o noua super-putere si ca nu devin varcolac. Pe langa multe alte defecte, varcolacii au par sur in urechi si nu vreau sa ma duc sa ma epilez in urechi, cred ca e foarte dureros.

Butoane care ar trebui sa existe

Butonul de teleportare evident ( pus langa interfon, la usa de la intrare, sa fii nevoit cand te teleportezi sa nu agati in timp ce dispari si un tenis in plus sau o esarfa), butonul de dezbracat in 3 secunde si de demachiat, butonul de stins sonorul ( sau inchis urechile, cand nu mai vrei si nu mai poti sa auzi anumiti oameni, pac, nu-i mai auzi), butonul adevarului ( daca ai prea multi oameni in preajma care mint apesi butonul si toate minciunile iti sunt traduse in adevaruri) o telecomanda cu buton care aduce lucruri mai aproape ( bluza din balcon, barbatul din noua zeelanda, cainele fugar) butonul care are grija ( uneori ai nevoie de cineva care sa te bata la cap, sa-ti aduca aminte, mai mult decat un reminder totusi, un buton grijuliu dar nu pisalog) butonul stietot care iti spune lucruri bune ( cand nu mai poti, apesi butonul si afli ca peste 2 zile ti se va intampla ceva ultra-fantastic de bun, sa mai ai doar un pic de rabdare si sa fii foarte atent. cine vrea si poate suporta, poate sa aiba si buton care iti spune lucruri rele dar doar daca sunt foarte specifice. de exemplu nu te duce pe bulevardul ala ca o sa-ti cada copacul in cap. nu vreau sa-mi spuna doar ca o sa mi se intample ceva oribil ca sa nu pot dormi noaptea de suparare).

Super-puterea mea

Gripa m-a lasat fara energie dar m-a inveselit subit. Am observat eu ca sunt mereu vesela atunci cand nu mai am putere sau chef, asta e una din ciudateniile mele si probabil mecanismul meu de adaptare cel mai avansat.De fapt e super-puterea mea.
Cand o sa incep sa-mi caut din nou loc de munca o sa-mi fac un CV special, unde o ma laud mai ales cu faptul sunt un om vesel chiar si cand ceasul suna ora neagra a disperarii ( probabil o suta de angajatori o sa rada de CV-ul cel special, dar ei oricum nu-s minunati si nu vreau sa lucrez in astfel de locuri).
Pentru ca sunt un om vesel nu-mi gasesc prea des locul avand in vedere ca oricum traiesc intr-un nor negru, unde oamenii se trezesc dimineata cu sprancenele incruntate si nervii in pioneze.
Sunt de multe ori de o suta de ori recunoscatoare pentru fiecare om care-mi seamana si cu care reusesc sa stau si sa rad, fara griji si fara probleme. Veselia e o super-putere pe care eu credeam ca o are toata lumea, dar se pare ca e mai rara decat ziceau statisticile.

R de la raceala ( povestea omului vesnic racit)

Omul vesnic racit nu mai arata de foarte mult timp ca un om obisnuit. Are parul mereu valvoi si incurcat, pentru ca sta mereu in pat, rapus de febra dar are ten palid si frumos pentru ca transpira mereu, ca un suedez intr-o sauna. Din nas au inceput sa-i creasca servetele, pentru ca si-a suflat prea mult nasul si in timp i-a crescut o glanda mentolata care secreta servetele de unica folosinta. Unii colegi, mai rautaciosi, nici nu-si mai cumpara servetele, vin si se servesc singuri din rezervorul lui.
Cand omul vesnic racit merge pe strada, servetelele albe de la nas flutura ca niste steaguri diafane, lasand in urma o aroma mentolata de eucalipt si paracetamol care aduce aminte de febra si gust acru de vitamina c, facandu-i pe cei din jur sa-si pipaie ingrijorati gatul "oare ma ustura si pe mine amigdalele?".
Omul vesnic racit e mereu un pic trist, un pic melancolic, pentru ca are mereu o bariera de corali rosii in gat. In loc de scheleti in dulap, are carcase de virusi puse cu grija pe umerase. Si atunci cand telefonul suna "haide sa ne imbatam" omul vesnic racit vede cu ochii mintii paharul de bere rece, simte racoarea lui in gatul lui usturator, si se cutremura, isi mai pune un fular si spune cu voce haraita "nu pot, iar am racit".

O camera din trecut

Patul avea la capat o lada, un sertar si un dulap mic. In lada ma ascundeam cand ne jucam. In dulapul mic se gasea o pereche decolorata de coarne de cerb si mirosea amarui, a lemn vechi, acte ingalbenite, medicamente expirate si chihlimbar, pentru ca intr-o cutie se gaseau si niste bucati mari de chihlimbar auriu stins, in care dormeau niste frumoase adormite furnici. Tot in camera se mai gasea si un pocal vanatoresc, din bronz. Genul de pocal din care beau boierii dupa ce vaneaza mistreti si in care uneori se mai picurau si cativa stropi de otrava. Eu ascundeam caramele englezesti. Dar cand nici eu, nici boierii, nu foloseam pocalul, din filodendron cobora cate in paianjen gospodar si-si cosea repede un labirint in el, cu Minotaur cu tot.

Manifestarile lui "te iubesc"

Yeti arunca manios cu bulgari de zapada. Lupii musca. Plantele se inclina intr-o parte. Gogosile se umfla. Clatitelor le apar pete. Ciupercile otravitoare devin pentru un minut comestibile. Bebelusii trag de par. Mestecenii se latesc. Carasii aurii scuipa diamante invizibile. Televizorul face purici. Bulgarii isi baga nasul in trandafiri. Piticii bat uriasi. Cartile se deschid. Printesele spala farfuriile de la cina. Cainii se abtin sa nu explodeze de fericire. Pisicile zic "mda". Oamenii obisnuiti tac, se inrosesc si-si ascund mainile tremurande in buzunare. Oamenii neobisnuiti tac, se fac palizi si-si ascund mainile si picioarele tremurande in buzunare.

Ce-mi place pe aici, pe la mine

Ca am iar energie si pofta de facut un milion de lucruri. Iarna asta am fost ca o leguma care incerca din greu sa-si depaseasca biata conditie. Si acum ma simt ca si cum in sfarsit am reusit sa o depasesc!
Ca am iar multe idei. Trebuie sa scriu un post despre cum e sa devii om fara idei, cu intuneric in cap si sa ramai asa cateva luni bune. The horror!
Ca ma dez-bursucesc si cunosc multi oameni noi. Incetul cu incetul, bineinteles, bursucul nu are cum sa devina animal social peste noapte.
Ca-s vesela fara motiv.
Ca d-abia astept sa vina aprilie, asta e ultima mea luna de om angajat in publicitate, si incepand cu aprilie o sa am o perioada de om in reconstructie, care-si cauta alte drumuri. Si s-ar putea sa iasa prost, dar si ce daca, parca am trait intr-un sertar pana acum si in sfarsit risc sa-mi mut fundul intr-un loc mult mai frumos.
Ca iar risc. Aveam de mult timp in suflet un jucator profesionist de casino care d-abia astepta sa riste un pic, pe rosu.
Ca-s sanatoasa, ca nu seman cu un urangutan, ca nu-s cinica, ca nu-s amarnica, ca am presiune la robinetul de apa calda de la baie si ca imi revine memoria si nu ma mai intreb de mii de ori daca am lasat fierul de calcat in priza.

Aceasta nu este o recenzie de film

Marti, de 1 martie, la invitatia Cristinei ( mi-a parut tare bine de cunostinta :) ), m-am dus sa ma uit la filmul "Buna, ce faci?" alaturi de inca alte 49 de bloggerite. Eu ma duc sa vad cam toate filmele romanesti care apar la cinematograf, pentru ca simt ca e mare nevoie de sprijin si suntem cat p-aci sa facem in sfarsit filme si pentru public, nu numai pentru festivaluri si critici. Filme usoare, cu personaje care-ti plac, care nu dureaza prea mult, care au o poveste, de la care pleci bine-dispus, cu floricele de porumb prin buzunare. "Buna, ce faci?" e un film colorat, care deschide drumul unor astfel de filme. Nu-i un film perfect dar n-am de gand sa-l critic, important e am ras destul de des si nu mi-a venit sa casc in timpul lui. Si e clar ca e un film mai degraba pentru fete, decat pentru baieti :)
Sunt sigura ca acusica, mai curand decat credem, or sa apara in sfarsit si filme romanesti cu personaje in care ne regasim, filme cu happy-end-uri ca la carte, poate chiar si comedii cu zombie, care asediaza Bucur Oborul, poate chiar si filme bizare, fantasy, sau, si mai bine, filme facute dupa carti romanesti. D-abia astept! :)

Inima rece

Am recitit de curand povestirea "Inima rece" in care Peter ( pe care eu mi-l aminteam ca se numea Hans dar se pare ca toate amintirile mele din copilarie sunt foarte inexacte) renunta la inima lui pentru a primi in schimb o inima de piatra si bogatie de la Michael Olandezul. Nu e singurul care face targul asta, bineinteles, asa ca Michael Olandezul avea o incapere intreaga cu inimi in borcane, o imagine care ma fascineaza si in ziua de azi: inimile puse ordonat pe rafturi, in borcane de muraturi. Curios e ca atunci cand eram mica nu credeam deloc in povesti. D-abia dupa ce m-am facut mare si am cunoscut un numar insemnat de oameni cu inima ba din piatra, ba din fier, sticla pisata, cuie sau paine uda, am inceput sa cred foarte tare in basme si personajele lor bizare.

Cererile consumatorului

As vrea sa existe un magazin unde sa ma pot duce si sa cer la pachet soare, bani, vointa, chef si capsuni.
Sa mi se dea chitanta. Sa pot returna soarele daca are cumva dinti de vampir sau vointa are fire duse. Sa-mi fie date in cutii de carton care miros frumos, impachetate in hartie moale si fosnitoare. Sa le pot da mai departe, sa nu mi se spuna ca ajung in inchisoare daca le copiez, asa cum e cu muzica si filmele. Sa pot alege mai multe feluri din fiecare, vanzatorii de la magazin sa fie un fel de prietenii necunoscuti, in preajma carora te simti mereu bine si firma care se ocupa cu asa ceva sa aiba logo si slogan frumos, dar sa nu aiba reclame stupide la tv si nici cont pisalog pe facebook.

Valsul pisoiului Walter

Walter e unul din pisoii cu bun simt care nu s-ar aseza la cina fara sa poarte un elegant papion si nu ar intra intr-o casa fara sa se stearga pe picioare. De aceea ii e destul de greu sa-si gaseasca locul intr-un oras cu oameni nervosi si neglijenti, care poarta mereu ghete pline de noroi.
Povestea lui Walter are un inceput trist pentru ca prima lui familie a fost o familie de mitocani. Walter nu putea sa asculte Chopin si sa se reculeaga in sufragerie pentru ca toti cei din jurul lui se certau, injurau si-si turnau bere in cap. Cand mitocanii au intrat in provizia lui de bauturi rare si i-au baut singura sticla de sampanie Veuve Clicquot Ponsardin din anul 1890 care-i mai ramasese, Walter si-a pus in geamantan colectia de papioane, soareci si valsuri si a plecat unde vedea cu ochii. A fost o perioada neagra din viata lui. S-a iubit pe acoperisuri cu dame fara scrupule si a injunghiat adversari in dueluri groaznice si sangeroase. Si si-a pierdut 4 papioane preferate ( din care doua i-au fost in mod sigur furate in trenul de Viena, cat el dormea). Apoi a hotarat sa-si gaseasca din nou un camin. A devenit pisoiul unui filosof cam hedonist, al unui mecanic masochist, al unui barbos incoerent si al unui sef de gara decadent. De fiecare data trebuia sa plece pentru ca nu se potrivea deloc nici cu proprietarii caselor, nici cu casele proprietarilor. Cine ar putea sa traiasca mai mult de un an intr-o casa intunecata, carti rupte, oglinzi patate si canapele care nu fac parte din acelasi set cu fotoliile?
Asa ca Walter inca rataceste. Daca vedeti vreodata la geam un pisoi negru, cu papion la gat si valiza tocita in calatorii, lasati-l sa traiasca la dumneavoastra in casa, serviti-l cu un pahar de ceva bun, lasati-l sa rasfoiasca albumele de arta din biblioteca si incercati sa va schimbati un pic de dragul lui. Deveniti un pic mai nobili, mai burghezi, mai elevati. Si cumparati-va si voi un papion!

Post entuziast, siropos si feminin

Iubesc siropul de gat si momentul acela in care dulceata lui te face sa te simti bine macar un minut. Iubesc documentarele despre oameni foarte batrani care nu stau o clipa locului pentru ca ma fac sa ma simt tanara si lenesa si ma ambitioneaza sa fac mai multe. Si iubesc sa aranjez mereu cate ceva in casa si sa scriu remindere ca sa nu uit sa cumpar vopsea pentru picioarele de masa care vor sosete turcoaz. Si iubesc culoarea galben, Romania e o tara in care galbenul se gaseste rar, desi il avem pe steag, o sa-i fac in sâc si o sa cumpar si masa galbena si scaune galbene si perne galbene si flori galbene si rochii galbene. Si astfel o sa-i fac in sâc si lui Pantone care a declarat ca anul 2011 are culoarea caprifoiului ( un fel de roz bonbon mai vegetal). Si iubesc ca am asa un chef de munca! Si o sa-mi cumpar si o masa mare de tot, de arhitect-designer-tamplar-inginer, pe care o sa-mi intind toate viata si o sa mesteresc la ea, pe care o sa scriu si o sa pictez si o sa decupez si o sa pun 10 ghivece de flori si o sa servesc vin bun si fripturi si ceai cu miere cu tarte sau cafea proaspat macinata de la Papa Jacques. Si iubesc ca e bine cu toate grijile, problemele, visele ciudate, virusii, frigul, intunericul, stirile, monstrii de sub pat, sperietorile si zgripturoii care plutesc in jur si rontaie din noi.

Geniul din casa intunericului

Saptamana trecuta am ramas cateva zile fara curent si asa mi-am dat seama ca iubesc electricitatea, dar ca, fara ea, viata e mult mai palpitanta. Eu n-am lanterna in casa. Am vrut sa-mi iau una in forma de urs dar pana la urma am cumparat-o si am dat-o cadou. Lumanari am doar trei, cu fitil anemic si corp obez, care dau lumina doar un strop, cat sa nu ma impiedic de mobila.
Atunci cand n-ai lumina este foarte greu. Esti obligat sa-ti auzi toate gandurile din cap si sa te distrezi singur, in mintea ta. De aceea, devii filosof. Sau iti pierzi mintile.
N-am rezistat decat o singura noapte intr-o casa fara curent, apoi am fugit, ca o lasa ce sunt. Lucrurile mergeau mult mai bine decat ma asteptasem!
In noaptea aceea am stabilit ca:
- e bine atunci cand vecinul de vizavi are un televizor maare-maare, am putut sa ma uit ( nu si sa aud) la un talk-show. Mi-as fi dorit totusi ca vecinul sa se uite la un film subtitrat.
- am in continuare o voce de Gavroche la telefon. M-am distrat chiar foarte bine inregistrand tonuri de apel aiurea pe telefonul meu, dar bateria se ducea rapid asa ca a trebuit sa renunt.
- picturile facute de mine pe intuneric sunt la fel ca picturile facute de mine pe lumina: abstracte si mistice. am pictat cu ceai negru concentrat, pentru ca nu mai aveam culori.
- am scris de mana o multime de idei, atunci cand nu mai vezi ce e in jur nu-ti prea mai pasa de cenzura si perfectionism.
- daca as trai undeva, fara electricitate sau gaz, as fi un om care se culca odata cu gainile, dar mult mai activ si creativ, un geniu chiar :)).