Puncte superficiale pe ordinea de zi

As vrea sa existe un supermarket care sa aiba DE TOATE. Inclusiv masini mici ale timpului, de unica folosinta. Cum faci o tampenie, intorci cheita masini, te intorci, nu faci tampenia si gata. mergem inainte.
Blogul asta e ca un bufet masiv, din lemn de cires, mostenit de la bunici, in care gasesti si seturi de cesti inflorate de portelan pentru ceai, si bibelouri kitch, si cutia cu actele familiei, si parfumul cel bun, cu care te dai inainte sa pleci in oras. Si tot ce vrei si ce nu vrei.
Imi plac mult, mult, mult lucrurile vechi, aburite de timp. Unii ar spune patina timpului, eu spun abur pentru ca probabil aura asta veche e formata din toate respiratiile oamenilor din trecut care au iubit acel lucru.
Toamna asta voi purta o gramada de pulovere gri, bluze in dungi si coliere colorate. Si voi avea par scotian.
As vrea sa cunosc mai multi oameni nascuti in '78. Ma inteleg grozav cu ei, dar sunt foarte rari. Cred ca fac parte dintr-o specie care se intalneste probabil doar in junglele amazoniene, unde nu opreste metroul meu.
Iar am capul in nori. As sta si as vorbi numai despre lucruri burgheze si snoabe. Si as vrea sa mi se indeplineasca toate visele pe care le am noptile astea: plimbari prin parcuri islandeze, coruri de balene, clatite umplute cu dulceturi din fructe de pe luna si cate si mai cate.

In care se arata unde mi-e bine pe internet

Sunt cateva locuri pe net in care ma simt foarte bine. Un fel de mini-case dezordonate, colorate si pline de lucruri dragi. Un altfel de loc e o casuta de mail facuta doar pentru mine, unde adun, strang, scriu si re-scriu si unde e un talmes-balmes care mi se potriveste foarte bine. Avand in vedere ca internetul e plin de zumzet, aici imi gasesc de multe ori linistea, ca intr-un dulap mare si primitor. Un alt loc e last.fm-ul pentru ca acolo gasesc doar muzica mea, pusa in borcane, pe rafturi, unde-mi amintesc de trecut, fara vorbe. Pe last.fm imi amintesc de fosti iubiti si zile pline de fericiri si nefericiri. Poate ne-am facut multe zile amare, dar uite ca, datorita lui x si y am aflat de muzica asta, si asta, si cealalta. Si acum fiecare melodie este o lume intreaga, care a inghitit tot ce s-a intamplat intr-o perioada intreaga, si in care pot sa ma intorc ori de cate ori mi se face dor de trecut. Asa ca se pare nu a fost deloc in van. Si-mi mai place pe tumblr, ca e ca o carte nesfarsita de poze, si uneori pe twitter, dar cand simt nevoia sa fiu lup singuratic imi vine sa fug de tot ce e prea social. Cine a mai vazut lup singuratic postand pe facebook, de exemplu? Si-mi mai plac locurile mele secrete, despre care nu povestesc nimanui, unde ma duc incognito ca sa dau idei si linkuri pentru proiectele unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti.

Imi fac o scoala doar a mea

Simt nevoia sa citesc carti groase, cu cuvinte dificile, si sa ma duc la cursuri, cu caietul de notite indoit in geanta, si sa discut despre pictori impresionisti si istorie si arhitectura si design. Si sa-mi pun mintea la treaba, pentru ca odinioara eram un soarece de biblioteca iar acum sunt doar un opossum de internet. Si trebuie sa-mi caut iar carnetelul de bal, sa vad ce concerte mai scriu in el si in ce sali imi mai pun tenisii sa danseze. Si simt nevoia sa construiesc ceva de la 0. 0 este cel mai minunat numar, atat de alb si inocent. Si vreau sa fac toate astea fara sa-mi mai fac planuri, am ajuns sa ma tem de planuri, nu-mi ies niciodata, se usuca pe picioare cum vad lumina soarelui. In timp ce lucrurile neplanificate se maresc si se umfla ca niste pepeni vargati si copti. Un alt semn ca fara control e mai bine, se pare :)

Telegrama catre un om cu care n-am mai vorbit de ceva vreme

Perdeaua portocalie flutura furtunos, cana de ceai imi frige degetele, planta extraterestra de pe birou e din ce in ce mai constienta de propria ei existenta - maine-poimaine isi face cont de facebook, eu imi doresc mai mult ca niciodata sa fiu biomuzicolog, director artistic sau pur si simplu un poet ratat, increzator insa in talentul lui inexistent sau neinteles de ceilalti. Port o bluza cu un urs intr-o scorbura si am dorinte de mangusta sociabila. Imi doresc sa reincep sa cunosc oameni noi. Imi e dor de "oamenii mei". Nu ti s-a intamplat vreodata sa mergi pe strada si sa vezi cate un om, nici foarte frumos, nici foarte urat, mai degraba mic decat inalt, asa-si-asa imbracat, dar care are ceva cunoscut, ceva drag tie, in toata fiinta lui, si esti convins ca omul ala face parte din lumea ta? Nu conteaza ca habar nu ai cine e si ce face, simti ca omul ala face parte din specia ta pe cale de disparitie.

Scuzele scriitorului amator

Tot incerc sa scriu mai des, dar mereu se intampla ceva si nu reusesc: ba e cald, ba e frig, ma simt seaca, am idei prea stranii, ma doare un deget, nu merge internetul, trebuie sa plec de acasa, suna telefonul, fierbe apa in oala si trebuie sa adaug pastele, sunt chemata la plimbare, suna soneria, incepe o melodie care-mi place asa ca trebuie sa o ascult zambind, cu ochii-n tavan, ma loveste lipsa de chef specifica lunii august, am ganduri rele de genul "oricum nu conteaza", am ganduri prea bune si nu pot sa stau linistita, pe scaun, pentru ca-mi vine sa zburd, am pofta mai degraba sa scriu pe hartie, am impresia ca nu am nicio idee, am prea multe idei si nu mai scriu pana la urma despre nimic, ma lovesc la picior si urasc biroul pe care sta calculatorul, vad o omida mica si verde si prefer sa ma uit la ea cum se onduleaza pe geam, ca o poveste miscandu-se pe 8 picioare. Dar o sa ma mobilizez si o sa reincep sa scriu.

Pe langa drum

Trec aproape zilnic pe langa un caine mai batran decat timpul, o bodega numita bar de zi cu stelute lipite pe faianta, un complex multifunctional, cu nume de munte, care nu cred ca e cuiva de folos, un cimitir cu zid zgrunturos si dusmanos, care-mi zgarie mereu mana dreapta, un magazin cu de toate, de unde imi cumpar clipsuri pentru jaluzele si joc remy pentru mama si de unde as putea sa-mi cumpar si clante, robinete, oale sau casuta postala daca as avea nevoie, o terasa minuscula, unde incap doar un ficus gigantic si o singura masa pentru petrecareti, o pisica multicolora, cu nas mare, portocaliu, un capat de teava galbena cu o mutra fericita, o casa cu terasa minunata, plina de flori si iedera, unde m-as muta in 3 minute daca as avea cum.

Din categoria lucruri care-mi plac: metroul

Cred ca sunt putini oameni carora le place cu adevarat sa mearga cu metroul. Doar e un lucru de sub pamant, luminat de neoane obositoare, unde picura apa din tavan, nu ai aer proaspat, sobolanii mananca biscuitii aruncati pe sine si te injura daca te uiti fix la ei, intunericul ce se intrezareste  in tuneluri e infricosator si te face sa te gandesti la monstrii ce cresc acolo nevazuti si neauziti, departe de lumina soarelui. 

Cu toate astea, mie-mi place. E o lume subterana plina de povesti; uneori mi se pare ca sunt intr-un film post-apocaliptic mai vesel si mai optimist decat alte filme din acelasi gen. Ma astept uneori ca tunelurile prin care merge metroul meu sa se intersecteze cu tunelurile unor cartite uriase, dar ne-periculoase si politicoase, imbracate in halate de baie vargate si cu ochelari pentru miopie la ochi.

Ce-am mai vazut prin metrou in ultima vreme: calugarite cu palmieri in brate, doamne cu pisici indiferente aruncate nonsalant peste umar, ca niste prosoape, un domn imbracat ca un pepene rosu, copii din turta dulce, domni si doamne cu papuci foarte mari, tineri care se luptau cu niste sabii, o scufita rosie tinandu-si de mana tatal cE semana foarte bine cu un lup.

Lucruri care s-au ofilit

Nu-mi vine sa cred ca nu mai tin minte numere de telefon, ca nu mai invart pe degete un cablu rasucit de telefon cu disc, ca nu mai vorbesc cu orele la telefon, ca nu-mi mai povestesc viata la un receptor.
Ca nu mai arunc firimituri pe geam pentru dinozauri, ca nu ma mai plimb pe luna fara costum de astronaut, ca nu ma mai plimb cu rachete, ca nu mai ies in recreatie, ca nu mai am cutie speciala pentru pranz, ca nu mai astept cu emotie portocalele de iarna, ca nu mai port sosete trei-sferturi albe si tricouri cu hipopotami prietenosi, ca nu mai am nicio grija, ca nu mai port pantaloni murdari de noroi trei zile la rand.
Azi sunt melancolica, nostalgica si un pic depresiva. Dar las' ca trece. Trebuie sa scriu mai des pentru ca mi-e dor de scris si asa trec eu peste zile mai grele. Iar vara asta e cam grea, ca o bara de fier care-ti cade in cap de undeva de sus, de la etajul 200.

-no comments for this post-

2 puncte pe ordinea de zi

E un caine mic, mic, cat o aluna. Iese zilnic in parc, chiar daca e soarele prea puternic sau zapada prea mare. Si e un caine curajos, are picioarele din spate paralizate asa ca stapanii i-au pus doua rotite. Poarta si niste pampersi. Si zburda prin tot parcul, vesel nevoie mare, scartaind rotitele si latrand la alti caini. Iar ieri am aflat ca numele lui este Hercule.

Una din placerile mele inocente si secrete ( ma rog, acum nu mai e secreta deloc) este sa citesc dictionarul limbii romane seara, inainte de culcare. Daca as putea as manca, m-as imbraca si as face baie in cuvinte si tot nu m-as plictisi de ele. Visez sa am meseria de inventator de cuvinte. Sa stau toata ziua ba intr-un fotoliu, ba intr-un hamac, ba intr-un copac, hai, treaca de la mine, si intr-un birou, cu un carnetel la mine si sa am o norma de 10 cuvinte inventate pe zi.

Blestemul uriasului care s-a trezit pitic

Eu cred ca am fost in tinerete un munte de om. Un urs gigantic si muschiulos ce putea sa zdrobeasca stanci intre degete si sa arunce peste umar cu baobabi vechi de mii de ani. Pentru ca altfel nu-mi explic cum puteam in tinerete sa mut singura un dulap plin de haine, si un pat cu tot cu saltea, si alte mobile grele, iar azi m-am chinuit si m-am umplut de vanatai incercand sa ridic o masa destul de usurica de la Ikea (ca mi-era lene sa o dezmembrez, nu-mi place deloc sa desurubez si sa insurubez la loc). Unde s-a dus forta mea legendara? Nu vreau sa ma imputinez si sa ajung un gnom nevolnic de gradina, ce nu e in stare sa rupa nici macar o floare de musetel.

Imi imaginez vrute si nevrute

Eu imi imaginez venirea lucrurilor rele ca pe o galeata plina de animale negre si unsuroase care iti este varsata in cap. Si animalele astea (vipere, tipari, rechini, maimute, nevastuici, coropisnite)  iti cad in san si prin par, ti se prind de gene, de urechi, iti sfasie hainele cand aluneca pe tine, incercand sa se prinda bine de corpul tau. Si tu stai cu ochii strans inchisi, asteptand sa se termine caderea asta groaznica, tot arunci cu mainile in aer.
In schimb, simt venirea lucrurilor bune ca pe o armata de catei mici, moi, galbeni si buni, galagiosi si murdari de lapte si noroi, ce vin cu toata viteza inspre tine si te lovesc cu nuielele lor de cozi. Si tu stai cu ochii cat mai deschisi, strangandu-i in brate, auzindu-i cum icnesc de grasi si fericiti ce sunt.
Perioada dintre bine si rau mi-o imaginez ca pe un hol lung, umbros, cu o fereastra da, una ba. Minimul necesar: un cuier, o masa, un sifonier alb, poate si un fotoliu pe care sa te poti odihni cand esti obosit.

Buletin de stiri mici

A trecut si mirosul de tei, acum seara miroase iar a friptura, cartofi prajiti si muscate severe. Iar mie mi-e pofta de rom din ala ars, de care beau piratii sau banditii din hanuri bantuite. As vrea sa inventez oja-film mut. Asterni oja pe unghii si cand te plictisesti sau ai chef de o experienta altfel, trebuie doar sa te uiti la ce se intampla pe propriile unghii. Sau, de ce nu, pe unghiile celui care sta langa tine in metrou. De ce film mut? Pentru ca ar putea fi un pic inspaimantator ca unghiile tale sa faca zgomot, nu? Avem destula poluare fonica in oras.
Iar acestea sunt ultimele mele sfaturi intelepte pentru mine: Adopta cat mai multi oameni si fa-ti cat mai multe familii. Tine-te singur ocupat si vezi-ti de viata chiar si atunci cand n-ai chef de nimic si ti se pare ca totul e fara rost. Totul se rezuma la exercitiu si incapatanare. Pune-ti inima pe tava si fa-o turta dulce, tocanita, televizor, fular sau ce ai tu chef. Important e sa o folosesti la ceva pentru ca o inima nefolosita iti face ochii urati si viata oribila.
Am observat ca imi place foarte mult sa-mi dau sfaturi. Sunt propriul meu lider motivational si escroc international.

Filosofia omului prins de furtuna

Sa revenim la normal asadar. Irenul de azi e cu totul altfel decat Irenul de acum o luna, mai temator si mai fatalist. Insa, intr-un mod ciudat, toate fricile si greutatile prin care am trecut m-au facut un om mult mai vesel. Nici nu vreau sa ma gandesc ce râzăreţ as deveni dupa o apocalipsa. Se pare ca am construit undeva, in mijlocul sufletului meu, o mica fabrica de voie buna, unde prelucrez toata gandurile rele, spaimele si greutatile si le transform in emoticoane zambarete de messenger. Sau poate am luat-o razna :)) Mie mi se pare logic. Daca tot ti-e greu si te simti vai de capul tau, ce rost are sa-ti faci viata ( a ta si a celor din jur) de un milion de ori mai grea? Mai bine razi si faci tot ce poti sa fie bine.

In cautarea linistii pierdute

Eram atat de fericita incat era de la sine inteles ca o sa se intample ceva rau. Mama a fost internata in spital si locurile s-au schimbat: eu am devenit mama si ea copilul. A fost ceva grav trecut cu bine din fericire. Am ramas insa speriata, obosita si seaca. Nu-mi prea vine sa scriu si nici sa revin la planurile de acum 2 saptamani. Incerc sa-mi fac singura chef, dar linistea e un iepure care odata speriat revine greu inapoi.  Asa ca imi petrec timpul prinzand ploi, uitandu-ma la filme stupide, intorcand la loc urechi de caini intoarse pe dos si privind in gol, sport la care am devenit olimpica in spital. Si am impresia ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat faptul ca pur si simplu respiram. Sunt sigura insa ca o sa-mi revin repede, sunt un om mult prea vesel ca sa ma complac in starea asta grea prea multa vreme.

Deconstruire

Indragostirea de un om seamana foarte mult cu descoperirea unei case. Il vezi mai intai de la departare, te uiti cu binoclul, faci niste calcule, apoi faci rost de cheie si urci scarile. Apoi te tot plimbi, fara sa-ti faci planuri. Apoi te muti cu totul. Apoi incepi sa-l iubesti pe fragmente: faptul ca uneori clipeste prea des sau ca nu poate sa ridice o spranceana, ca are urechi ca niste frunze de menta, degete lungi si ramuroase, ca rade sacadat cand e nervos si mult prea zgomotos cand e cam ametit. Apoi iti dai seama ca sunt cateva lucruri care te enerveaza, care nu-ti prea plac. Dar te trezesti ca-ti convin si alea, la un moment dat. Pentru ca se potrivesc cu celelalte si potriveala asta o are numai el, nimeni altcineva. Asa ca incepe sa-ti placa si sforaitul-pufaitul lui si sireturile dezlegate si camasa cu un nasture lipsa si ghiozdanul vechi de o suta de ani si spatele un pic cocosat si faptul ca frunzele-i de menta in forma de urechi se inchid atunci cand n-are chef de vorba.  Si te trezesti ca tot descoperi lucruri noi la el si-l tot deconstruiesti in bucati din ce in ce mai mici. Ne indragostim de un intreg si ajungem sa-l iubim pe bucatele.