Poveste din gogoserii pentru copii

Aceasta este povestea unei gogosi urlatoare. Nu e de mancat, e de ascultat.
De ce urla, nimeni nu stia. Din momentul in care a fost scoasa din tigaie, gogoasa a inceput sa se tanguie tare. I-a crescut un omulet in gat si nimeni nu a mai putut sta in preajma ei de atunci. Pentru ca toti patiserii incepusera sa-si dea demisia din cauza ei ( nervii si timpanele lor ajunsesera in ultimul hal), pentru ca nu gasea niciun cumparator care sa-si doreasca sa manance o gogoasa care tipa in halul acela, patronul a bagat-o intr-un servetel si i-a dat drumul pe strada. Iar gogoasa a inceput sa fuga si sa urle cat o tinea gura ei de coca. Oamenii care isi fac veacul pe terasele de pe Lipscani inca mai vorbesc despre ea.
A fugit gogoasa ce a fugit, a tipat cat a tipat dar la un moment dat a obosit si a inceput sa faca pauze de urlat. Acum tipa doar din 5 in 5 minute si o gospodina chiar a coborat la un moment dat dintr-un bloc, crezand ca gogoasa e un vanzator de maturi. Apoi a inceput sa tipe din ora in ora. Si gogosile au limitele lor! A ajuns intr-un parc, s-a invelit in frunze ca sa nu manance porumbeii sau cainii si a incercat sa doarma. Dar nu putea sa doarma din cauza propriilor urlete.
O gogoasa plangand cu lacrimi din praf de copt - asta a gasit in acea zi de marti in parc, in timp ce-si plimba pekinezul, domnul B, pensionar si fost profesor de muzica. A luat-o acasa si i-a dat o educatie, a invata-o chiar sa cante la pian, a vorbit cu un prieten d-al sau, fost bariton, sa-i lucreze vocea. Si astfel gogoasa urlatoare a ajuns la Opera. Acum e in turneu, smulge ovatii unui public norvegian, in timp ce inima domnului B, devenit pensionar-impresar intre timp, creste de mandrie si creste, creste ca un aluat pus la dospit in lighean. Sa speram ca nu va deveni si ea o inima urlatoare.

Maruntisuri

Poti da atat de mult, facand atat de putin: un moment de liniste unui om agitat, un pas inapoi in fata cuiva speriat, o floare unei fete care se simte urata, un ban unui om insetat ( chiar daca va da banul ala pe bautura, cine suntem noi sa judecam dependetele si fericirile unui om), un cuvant bun pentru un om care a tacut prea mult, un sarut celui care n-a fost sarutat de prea mult timp, un desen pentru un cineva copilaros si un mar pentru altcineva care nu prea mananca sanatos.
Dragostea ia multe forme, uneori e un gest mic si amarat.

Haine noi de schimb

Sunt din ce in ce mai curioasa sa vad cum ma mai schimb, unde mai ajung, ce mai pierd si ce mai castig. Deocamdata ma uit cu uimire la mine ca am ajuns foarte romantica intr-un sens siropos ( dupa cum demonstreaza si ultima povestire) si daca as mai avea pe cine sa rasfat, chiar m-as transforma pentru el intr-o bucatareasa rabdatoare care face dulceturi seara tarziu, cu fereastra deschisa. In acelasi timp am renuntat sa mai fiu o luptatoare pentru cauzele altora atunci cand acestia nu fac nici cel mai mic efort sa lupte pentru cauzele mele, am renuntat sa mai renunt la mine pentru altii. Sunt la fel de inocenta si increzatoare ca inainte, dar mai neintelegatoare si severa. Si nu ma prea mai intereseaza scuzele.
Dar e o toamna frumoasa :)
no comments for this post

Poveste de ceai pentru copii de ceai

A fost odata o cescuta de ceai care a picat din plasa unei domnisoare grabite chiar pe sina tramvaiului. Unde evident s-a spart, dar nu pentru ca tramvaiul a trecut exact atunci pe acolo, ci pentru ca un domn grabit, care traversa aiurea a dat peste ea cu piciorul lui drept incaltat intr-o gheata trainica si scumpa.
Nu s-a intamplat nimic imediat dupa aceea sau mai bine zis nimeni nu a observat nimic deosebit, pentru ca era o zi de luni obisnuita si oamenii isi vedea de ale lor, n-aveau timp sa caute miracole la fiecare colt de strada. Dar ce nu stiau ei este ca de cate ori o ceasca de ceai se sparge, tot ceaiul din lume se strange intr-un nor mare si parfumat ca sa o planga.
Asa ca a fost acest moment de liniste urmat apoi de un tunet ciudat, ce semana mai degraba cu un clinchet intens de lingurita uriasa scapata pe podea. Si apoi a inceput ploaia. Plangeau dinastiile ceaiului si cu lacrimi de ceai alb si de ceai rosu si de ceai verde si negru si verzui-albastrui. Cadeau stropi de ceai de iasomie peste politie si ceai de urzici peste croitorie, toate pietele au fost scaldate in ceai de sunatoare si o gramada de precupete care sufereau de ficat si-au umplut sticlutele cu el pentru zile negre, ceaiul de ghimbir a cazut peste oameni raciti si le-a scos microbii pe nas pe care i-a luat pe sus o alta rafala de ceai de pelin, ceaiul de Ceylon si-a asezat geamantanele in holurile hotelurilor si ceaiul de bujori a curatat hornurile caselor, ceaiul de menta a improspatat toate strazile cu canalizarea infundata si ceaiul verde i-a trezit pe toti cei ce motaiau in birouri.
Si toata lumea isi intindea ceasca de ceai in aer, lasandu-le sa se umple. Si parca toti ciocneau in cinstea cuiva nevazut. Si cu ocazia asta s-a facut si un recensamant al portelanurilor si al serviciilor de ceai. A iesit o cifra insemnata si toti mai-marii ceaiului s-au simtit prin urmare mai putin tristi din acest motiv. Atata timp cat cestile de ceai au in continuare multi urmasi lucrurile nu au cum sa mearga rau pentru nimeni.

Despre minunatele zile de vineri si virtutile lor terapeutice

Mi-ar placea sa existe bomboane cu vineri sau tinctura de vineri sau balsam de vineri. Iti dai dupa ce te samponezi bine cu vineri in cap si gata, te simti din nou lucios, sanatos si plin de speranta. As vrea sa existe sos de vineri in friptura de duminica, pentru ca duminica e trista si iti pierzi toata buna-dispozitie de sambata si ai nevoie sa-ti reamintesti de starea de vineri cand totul ti se pare posibil, iti umblau promisiunile prin maini si aveai chef din nou, de orice, nu conteaza, important e ca ai-aveai chef. As vrea sa existe cearceafuri impregnate cu vineri si mai multi oameni care sa fie ca niste vineri. Cunosc cativa si dupa ce ma intalnesc cu ei am impresia ca vin doua zile libere ( nici nu vreau sa amintesc de oamenii Luni seriosi care ma alieneaza sau oameni Marti care ma enerveaza).
Exista deja niste lucruri cu esenta de vineri in ele si pentru mine ele sunt inghetata, ceaiul de ghimbir, cateva tricouri preferate, House, bomboanele Maltesers, cartile cu pinguinul Apolodor. Cred ca mai sunt cateva dar nu-mi vin acum in minte.
Si d-abia acum am inteles de ce Robinson Crusoe avea nevoie de un Vineri. Nu de un Joi sau un Sambata.

Pioneze pentru momente

Exista niste momente pe care nu le pot descrie dar as vrea la un moment dat sa le prind intr-o fotografie sau un desen sau macar o fraza.
Cand razi atat de tare incat te sufoci, plangi, te dor toti muschii stomacului si pari ca explodezi de durere.
Cand e de ajuns de liniste incat auzi zapada topindu-se.
Cand te bagi inghetat intr-o cada plina de apa calda si aburi.
Cand treci pe langa casa unde ai locuit atunci cand erai copil si iti amintesti cum priveai si simteai atunci, felul in care asta te face sa te simti.
Cand saruti prima oara pe cineva de care esti indragostit.
Cand scapi dintr-o primejdie si era cat pe-aci si sperietura te face sa te simti viu si adrenalina iti trimite vestea asta prin intermediul unor arici acidulati.
Cand un simplu miros iti aduce inapoi 100 de amintiri in acelasi timp si parca iti cresc 100 de perechi de ochi, urechi, nasuri si urechi ca sa le poti retrai mai bine.

Poveste de toamna

O moneda si o castana au hotarat la un moment ca se iubesc si s-au mutat impreuna. Casa lor era o minunata groapa in nisip, langa un lac artificial format din picaturile aruncate de palmele ingerilor de piatra de pe pe o fantana arteziana. Moneda admira nuantele de rosu pe care castana le capata in lumina soarelui in timp ce castana iubea faptul ca moneda era un lucru pretios. Se intalnisera intr-un moment greu pentru fiecare: un copil se apucase sa joace fotbal cu amandoua. Cand se pregatea sa dea in castana insa, moneda incepuse sa straluceasca atat de tare incat atentia baietelului se indrepta catre ea, lasand castana in pace. Dar cand se pregatea sa invarta moneda ca pe un hopa-mitica, rotunda castana parca se marise si se rotunjise si mai mult, luand forma uneu mingi marunte, perfecta pentru fotbal. Noroc ca ora mesei venise repede si copilul a fost luat pe sus de bunic acasa.
Salvandu-se reciproc, castana si moneda au crezut ca asta trebuie sa aduca acel minunat si inaltator sentiment denumit dragoste. Nici una. nici alta nu prea stiau ce e aceea o iubire.
Dar incepe dragostea din salvare? In noua lor casa plina de umezeala moneda incepu sa rugineasca si castana sa putrezeasca si relatia lor incepu sa scartaie. Poti sa simti dragoste pentru cineva care e bun cu tine, care te salveaza, care te face sa simti ca insemni ceva? Si mai ales pentru cineva care te salveaza la randul lui? E dragostea o mare si bogata recunostinta?
Dupa ce moneda si castana s-au despartit ( fiecare cu sanatatea facuta praf si cu inima sfarmata in mii de forme geometric imposibile), moneda a pornit catre nord, in portofelul unui copil care a avut rabdare sa-i curete rugina si sa-i redea luciul. Nimeni nu stie pe unde e acum, urma i s-a pierdut, se stie doar ca moneda a continuat sa-si dea inima ei de metal altor obiecte, sa fie dezamagita dar si fericita, sa incerce sa afle de fapt ce-i starea aia care o face sa rugineasca dar si sa straluceasca mai frumos ca niciodata.
Iar castana a imbatranit peste noapte, si-a pierdut nuanta cea rosie atat de frumoasa, s-a inacrit si a devenit o celibatara convinsa. Cinismul ei e celebru in parc, dar uneori ingerii de pe piatra de pe fantana arteziana ii iau apararea si au grija sa nu-i ude casa in care ea isi trateaza reumatismul. Pentru ca, in ciuda celor intamplate, castana continua sa locuiasca in casa de unde i s-a tras nefericirea. Unii cinici sunt de fapt niste nostalgici incurabili, care nu au curaj de fapt sa renunte la dezamagiri.

Internetul are gust de plastic alb

La un moment dat te plictisesti de internet, te plictisesti sa scrii pe toate conturile pe care le ai, sa le tii pe toate la zi (parca ai de vizitat in fiecare dimineata cateva case in care trebuie sa uzi plantele si sa stergi praful), sa cunosti oameni care te stiu de pe net si tu-i stii de pe net si parca toata lumea incape intr-o servieta, atat de mica si stransa s-a facut, te plictisesti sa fii introspectiv si sa sapi in tine, sa scoti ridichi si radacini cu care uneori n-ai ce face, doar umpli camara ( suntem cu totii atat de bine aprovizionati zilele astea), parca faci abuz de psihoterapie; sa vezi tot felul de minunatii pe toate site-urile pana cand iti vine sa tipi pentru ca s-a facut ora 6 dimineata si tu inca n-ai vazut TOT, nu o sa vezi niciodata tot si intri in panica, sa ai de ales - sa ignori daca asta ai chef, sa vorbesti cu x daca ai chef sau sa te faci invizibil daca esti ursuz, ca un urs care nu se simte bine in noul costum ecosez luat de la mini prix.
Am impresia ca traiesc intr-un mare jurnal si ca sunt un stilou mare si nemilos care scrie, scrie, scrie de-i sar tastele in dreapta si-n stanga, exact ca intr-un documentar despre exploziile din univers.Un stilou fara cerneala, unul electric si nervos, care nu stie ce e aia caligrafie.
Nu ma vait sau sa ma revolt, doar spun ca mi-au cam obosit ochii de atata scris.
Doar e uman sa ti se urasca cu binele electronic si tehnologic :))

Mie-mi place haosul

As vrea ca din 5 in 5 ani sa se schimbe totul in jurul nostru, sa fie altfel, nu neaparat in bine sau in rau. In loc de porumbei sa avem ursi domestici carora sa le dam zmeura prin parcuri ( cu ocazia asta comertul cu zmeura ar prinde aripi si s-ar gasi mai des zmeura si mure prin magazine), toata lumea sa mearga cu masinile inclinate, pe doua roti, facand echilibristica in siguranta, toata lumea s-ar aduna la terase ca sa nu vorbeasca, ci sa se inteleaga cu ajutorul mainilor, picioarelor si ochilor ( cei mai talentati vor reusi sa se inteleaga chiar si cu gaturile si coloana vertebrala), plasticul ar disparea, pentru ca totul s-ar face din sticla din sticla, chiar daca asta ar insemna ca din 5 in 5 minute sa se auda zgomot de lucruri care se sparg si leucoplastele ar deveni foarte in voga, pentru ca toata lumea ar avea mult mai multe taieturi. Si oamenii ar trai in magazine si magazinele s-ar muta in case, uneori coada de la casa de marcat intinzandu-se pana in baie. Nu trebuie sa fie schimbari logice, nu-i asa? Si toata lumea ar fi asa zapacita de schimbarile uimitoare incat toata lumea ar fi extrem de ocupata sa se adapteze. Si batranii n-ar mai putea de uluire, pentru ca pe vremea lor totul era organizat altfel.

Norocul la nefericire e exact ca uleiul de peste

Ca tot ma intreba cineva cum e cu norocul la nefericire.
Da, am noroc si la nefericire. Daca as putea sa va arat ce frumoase pot sa fie nefericirile mele! Si cat plang cand vin in sir si cat plang cand vad ca nu ma invat minte si repet greselile! Si cat de repede am ajuns sa-mi revin spre propria mea mirare! Poate pentru ca sunt un om rabdator, care plange mult si des si-si descarca norii si a ajuns sa vada cate un lucru bun in fiecare liniuta neagra.
Suna teoretic, dar am gasit cate o trebuinta in fiecare om marunt care nu s-a purtat omeneste cu mine, in fiecare intamplare rea, nenorocire mare, dorinta neimplinita. De multe ori am invatat acelasi lucru din nou si din nou, dar poate asa e mai bine, ce sa fac daca unele lucruri ( chiar daca de bun simt) se lipesc asa de greu de mine?
Eu nu cred in fericire continua si nici nu cred ca sunt cel mai special om din lume, care nu merita lucrurile rele care i se intampla uneori. Mai ales ca nu am patit pana acum nicio tragedie si pentru asta trebuie sa fiu foarte foarte recunoscatoare. Si dupa ce furia, dezamagirea, supararea, socul imi trec, reusesc sa ma detasez si sa apreciez frumusetea unei povesti cu final nefericit prin care tocmai am trecut. Si ce daca mi s-a intamplat mie? Si ce daca am plans si am suferit si am ramas cu un gust amar? Doar n-o sa mananc toata viata cirese glasate doar pentru ca au gust dulce si bun. E adevarat tot bla-blaul ala conform caruia relele te ajuta sa-ti cladesti caracterul, sa te cunosti mai bine etc. E adevarat si nimic mai mult. Atata filozofam, in loc sa le traim pur si simplu si sa vedem unde ajungem.
Pentru mine lungi perioade de depresie si nefericire au ramas in mintea mea ca niste zile pe care acum mi-e usor sa mi le amintesc. Si sunt scaldate in lumina, nu in intuneric si smoala. Bineinteles ca nu as vrea sa le retraiesc, dar daca tot am trecut prin ele de ce sa nu fiu sincera si sa nu le tin la iveala, ca pe niste lucruri urate si dragi.
Dar, cum spuneam, ca sa nu te mai sperii de nefericire trebuie sa ai multa rabdare si sa nu te iei in serios. Altfel esti doar un ofticos care pleaca acasa ori de cate ori copiii ii dau cu o minge in cap in timpul jocului.

Vinerea norocoasa

Eu n-am parte de multe tipuri de noroace: noroc tehnologic ( toata ziua mi se defecteaza cate-un aparat), n-am foarte mult noroc la bani sau jocuri de noroc ( desi nu-s saraca banii-mi zboara printre degete si n-am niciodata noroc la Pacalici), uneori n-am noroc la barbati sau la oameni in general ( dar si cand am...!). Si daca de obicei ma resemnez in fata tuturor acestor lipsuri, uneori imi vine greu si mi se pare ca eu n-am nici macar un capat de ata de noroc in nicio parte a vietii mele.
Dar de fapt ma rasfat, pentru ca, pe langa multe altele, am si un noroc pe care il iubesc atat de mult incat n-as renunta la el pentru niciunul dintre noroacele de mai sus: am noroc la entuziasm. Sunt zile ( ca asta) cand ma entuziasmeaza orice lucru banal, murdar, nou sau vechi si orice fiinta care-mi iese in cale. Imi vine sa tac si sa stau cuminte, zambitoare si linistita, in timp ce in capul meu zarva e in toi si infloresc toate lucrurile din jur. Totul devine o poveste extraordinara: sosetele domnului cu mustata de cupru, sirul de furnici care cara firimituri in forma de pahare, ferestrele in forma de case arse, mirosul de gogosi care spune intamplari cu boieri rasturnati din trasuri. Si-mi mai vine sa-mi lipesc cate 10 perechi de ochi, nasuri si urechi in plus ca sa pot sa simt si mai multe povesti pe care oricum nu mai prididesc sa le notez ( ca nu prea am noroc la memorie si uit repede).
Pentru mine fericirea sta de cele mai multe ori in toate amanuntele pe care entuziasmul le scoate din cele mai prafuite cotloane si mi le tranteste in brate. Asa ca pot sa generalizez si sa zic: da-le naibii pe toate celelalte noroace, bine ca am noroc la fericire!

Poveste din lumea becurilor care se sparg

A fost odata un bec alergic la pere. Desi se umfla de ii pleznea filamentul, manca in continuare pere pentru ca, asa cum se intampla in viata, era dependent exact de ceea ce ii facea mai mult rau.
Intr-o zi insa becul s-a umflat atat de tare incat omul in lampa caruia locuia in chirie a crezut ca in interiorul abajurului a crescut un porc. Asa ca a scos becul si l-a gatit la cuptor, cu garnitura de cartofi noi si rozmarin. Apoi s-a mirat ca friptura are gust pronuntat de pere.
Un ciob a intrat intr-o parte a omului numita marul lui Adam si pentru ca i-a placut in livada cu un singur mar, a ramas acolo sclipind. De cate ori omul dormea, ciobul se spargea un pic in mii de aschii lucitoare asa ca rasuflarea omului era mereu stralucitoare si lumina ca un far.

O grupare terorista de diamante din Africa s-a suparat insa ca un om scanteia mai frumos decat ele asa ca au pus la cale o nelegiuire: spargerea ciobului si trecerea lui nefiinta. Si au tocmit un bec sa faca asta, un bec spion care si-a facut repede intrarea in locul becului alergic la pere.
Becul acesta nu stie insa exact daca are vreo alergie. Asa ca mananca de zor migdale, unt de arahide, grau si lapte, isi cumpara crini si-si face asternut din polen, sperand ca, la un moment dat, o alergie oarecare sa-l umfle si pe el cat un porc, sa sfarseasca friptura si sa ajunga alaturi de acel ciob care a reusit sa intreaca stralucirea celor mai frumoase diamante din lume.

Toate fetele se fac mari, din pacate pentru ele

Existe o gramada de fete care locuiesc in case zambarete, care se murdaresc dimineata de cafea cu lapte pe fetze, care copilaresc fericite printre matusi cu mustetze si-si pun fuste scurte pentru prima lor iubire, un baiat cu plete cretze care nu are ochi pentru ele, pentru ca se teme inca de femei si belele pe care le aduc ele.
Apoi fetele astea cresc mari si incep sa se gandeasca la exercitii pentru glezne si coapse frumoase, isi cumpara rochii din materiale cu pisici si cirese lucioase, incep sa munceasca si sa dea banii pe prostii, apoi se casatoresc, apoi fac copii, apoi incep sa se teama de batranete si sa se gandeasca-amarate cum in copilarie le era teama doar de jungla, spanac si musca tzetze. Cu varsta incep sa se rasuceasca usor, sa semene cu niste lana alba invartita pe-un fuior, incep sa faca supe si fripturi pentru nepoti necopti si pentru gineri, in cazuri mai mult sau mai putin rare, cam netotzi.
Asta in cazul in care fetele din casele zamberete nu se fac exploratoare, inventatoare sau imblanzitoare de fiare. Sau poate femei usoare, mereu rujate astfel incat sa para surazatoare. Sau se casatoresc c-un birou sau c-un bou. Sau poate c-un pahar de vin foarte plin sau poate cu-o pastila alba invelita in hartie sterila.
Si-ntr-un caz si in altul, toate fetele sunt povesti. Si nu lasati magarii, misoginii si cinicii sa se amestece in povestirea lor, pentru ca astia au numai imaginatie de tip xy si vad femeia intr-un mod incolor.

Scopuri

fata care locuia intr-o sticla
fata care se decisese sa manance numai pastarnac
fata care facea prea multe poze dar nimeni nu stia cum arata ea

M-am decis ca saptamana viitoare sa scriu numai despre fete, urmand ca apoi sa scriu numai despre baieti si la sfarsit sa nu mai scriu deloc de oameni.

Cine vinde gratis demoni-abtibilduri

Pentru C. :)

Exista niste oameni care trec prin amintirile mele dar nu-mi prea amintesc mare lucru in legatura cu lucrurile facute impreuna cu ei. Dar imi amintesc foarte clar lucrurile pe care nu le-am facut impreuna. Ca-s atat de multe. Mai intai este vina mea, pentru ca am acceptat ca lucrurile sa stea asa. Dar este mai ales si vina lor, pentru ca uitau sa spuna la inceput cum sunt: ca sunt comozi si speriati de orice este nou, ca nu vor sa riste si sa puna mai presus de ei un alt om.
Asa ca eu am devenit recreatia lor, nu o ora de studiu intens, asa cum mi-as fi dorit eu.
Daca eu voiam sa beau vin rosu pe acoperis ei ziceau "nu", ca o sa cadem in cap.
Daca voiam sa facem excursii neasteptate in orice colt al lumii ei ziceau "nu", ca sa o ne pierdem prin lume si nu e nimic mai grav decat sa te pierzi pe undeva, departe de canapeaua ta.
Si apoi, in ore intregi de incantatii si vorbe mestesugite imi bagau in cap idei cum ca eu nu sunt romantica, cum ca eu nu sunt spontana, cum ca eu sunt de vina pentru faptul ca nu-i fac sa se dea jos de pe canapea si nu repar ceea ce ei considerau ca e de reparat.

Si multi ani m-am gandit oare ce nu e in regula cu mine, de ce salbaticesc oamenii, de ce-i fac sa-si doreasca putin si de ce dorintele mele par sa nu conteze si devin invizibile si fum? Singura mea vina e ca rascoleam in cutia cu acelasi model de oameni ( cutie cuprinzatoare, ce-i drept), model special conceput sa traiasca pe insule in forme de canapea.
Apoi am vorbit cu alte fete si ele patisera la fel, si cu alti baieti care si ei patisera la fel, apoi au trecut anii si oamenii aceia s-au dovedit neschimbati.
Intre timp, eu mi-am vazut de ale mele si m-am indepartat de cutia periculoasa incet, incet. Si-am invatat ca sunt si romantica si spontana si, desi o gramada de oameni m-au urat pentru asta, daca am simtit ca nu sunt omul potrivit sa-i faca fericit, i-am lasat in pace si nu am incercat sa le vand iluzii.

In cutia oamenilor din care fac parte exista loc si pentru vin rosu pe acoperis si pentru orice lucru nou si neasteptat. Mi-am dat seama in sfarsit ca eu nu-s mecanic si nici nu am talent la reparat.
Mi-ar placea sa ajung sa rad intr-o zi de toate astea, dar stiti cati demoni-abtibilduri lipeste de tine o relatie cu un om care nu e interesat sa creasca si nici sa te ajute pe tine sa cresti? Peste 100 de demoni care nu te mai parasesc cu anii.

no comments for this post