Dezamagiri

Imi place mult cuvantul "dezamagire". Nu cred ca sunt prima care observa in continutul lui cuvantul cheie "amagire". Asta inseamna ca atunci cand esti dezamagit, de fapt te trezesti la realitate si  renunti in sfarsit la o iluzie. Nu-s cea mai mare fana a adevarului, cred ca uneori e bine sa tii pentru tine lucruri care i-ar face pe altii sa sufere degeaba. Dar imi dau seama ca ma insel. Pentru ca atunci cand afli tarziu adevarul, e de un milion de ori mai dureros.
Am avut parte de atatea dezamagiri in ultimii 3 ani, incat am simtit la un moment dat sa-mi nascocesc un super-mecanism de aparare. Oamenii ma dezamageau, faceau asta in mod constient si totusi eu le cautam scuze. Nu ei erau de vina, eu eram, sau societatea, buletinul meteo nefavorabil, intamplarea aia de acum x ani, aligatorul albinos, extraterestrii care controleaza mintile sau e-urile din alimente. Daca vreti cumva sa angajati un cautator de scuze, va rog, eu sunt persoana potrivita, fac asta gratis, din pasiune. Apoi colectionez scuzele si le aranjez in rame clasice, pe un perete alb, ca sa le pot privi oricand simt nevoia de a-mi infige cutite in inima.
Nu avem cum sa ne tinem departe de dezamagiri, dar putem alege sa fim sinceri si sa nu ocolim adevarul doar pentru a ramane intr-un loc caldut, dar care nu exista de fapt.

Bacnota de 1000 de dorinte

As vrea ca zilele astea, cat inca nu am creierul din lemn, sa invat 1000 de lucruri noi. Si sa ma intalnesc cu 1000 de oameni care vor sa-mi fie cunoscuti. Si sa port 1000 de conversatii care ai vrea sa nu se mai sfarseasca. Si sa gasesc 1000 de lucruri si persoane pe care le-am pierdut. Si sa am 1000 de idei nemaivazute si nemaigandite. Si sa calatoresc in 1000 de locuri de unde sa ma intorc cu 1000 de suveniruri. Si sa ma indragostesc de 1000 de ori de acelasi om. Si sa incerc 1000 de feluri de-a fi in timpul zilei, dar seara sa fiu mereu eu. Si sa ascult 1000 de cantece noi care spun despre mine ce eu nu stiam. Si sa fac 1000 de prostii, dar sa nu-mi distrug viata de tot.

Lentile pe secrete inutile ( episodul 1)

Am cultivat galbenele cand eram mica. Nu-mi place sa prajesc lucruri. Mi-ar placea sa cresc greieri ( dar sa nu-i vand sa fie mancati). Inainte aveam nevoie de liniste totala ca sa pot adormi, acum imi place sa adorm in bazait de calculator. Imi place sa iert oameni, din pacate unii nu vor sa fie iertati sau nu inteleg de ce ar trebui sa fie iertati :)) Nu-mi dau seama daca am o fire independenta pentru ca asa sunt eu, sau asa m-au obisnuit altii. Imi place sa stric armonia din casele de papusi ( adica sa strecor cate o gorila sau un varcolac in baile papusilor), din pacate pot sa fac asta doar in magazine, pentru ca in realitate nu cunosc pe nimeni care are asa ceva. Am cate o dorinta noua in fiecare zi, nu prea reusesc insa sa le implinesc pentru ca nu ma prea pricep la contabilitate si marketing magic.

Esecul nu e un capat de lume.

D. mi-a adus asta-vara o ciocolata rotunda cu aroma de portocala, feliata in forma de portocala. Nu se deschidea oricum, trebuia sa o trantesti de masa si ea se deschidea ca o floare. Lucru care m-a entuziasmat, pentru ca sincer m-am cam plictisit sa deschid dulciurile in mod clasic. Asa ca m-am dus acasa si am trantit-o de birou  pana n-am mai putut. Portocala de ciocolata nu s-a deschis. Am trantit-o apoi de pat, scaun, masa din bucatarie, dulap, chiar si de parchet, mai aveam un pic si-mi spargeam capul cu ea. Fara niciun rezultat. Asa ca am lasat totul balta, i-am scos ambalajul si am muscat dezamagita din ciocolata ca dintr-un mar. Ca asa sunt eu: dau de ceva nou, incerc, ma lupt, ma blochez de atata indarjire, ma zbat, uit sa ma mai bucur si apoi renunt pentru ca raman fara energie si chef. In loc sa o iau incet-incet, sa-mi acord tot timpul din lume si sa nu-mi iau in serios esecurile :(

Scoate din garaj tractorul zburator si hai sa luam sfecla din Piata Obor!

Anna a cerut poveste despre dorul ala mare, de pe Carul Mare. De data asta am nimerit cerinta, presarata multe cu rime si paranteze, asa cum imi place mie cel mai mult sa scriu :)

Pe Carul Mare nu exista tractoare. Suna bizar, dar e adevarat. Nu exista nici salcii unduitoare, nici motoare tipatoare, nici pisici urlatoare. E un loc cuminte si tacut, cu agricultori asezati toti la casele lor. Toti mai putin unul, un agricultor fara casa, fara pamant, fara iubire, fara nimic. Tot ce avea el era o muzicuta si toata ziua statea cu fundul pe un petec de pamant argintiu si canta despre nimicul din viata lui. Si se tot uita cu binoclul catre Carul Mic ( pentru ca desi nu avea nimic, avea totusi binoclu) unde toti aveau si tractoare si pisici urlatoare si fete agricultoare potrivite pentru el. Si canta puternic la muzicuta, sperand ca dorul lui sa ajunga pana acolo. Dar fetele de pe Carul Mic nu auzeau nimic. Nu pentru ca erau surde, ci pentru ca atunci cand ai planeta plina de tractoare, ai parte in permanenta de zgomot. Si cu totii purtau dopuri in urechi si aveau asupra lor niste dispozitive micute care-i ajutau sa se inteleaga unii cu altii prin scris.
Daca fetele de pe Carul Mic aveau urechile infundate, cele de pe Luna aveau in schimb urechi foarte dezvoltate. Asa ca o fata cu urechi de elefant i-a auzit si muzica, si dorul. Si i s-a facut si ei dor de acel agricultor. Si s-a suit intr-un tractor zburator ( silentios, pentru ca era un mecanism net superior) si s-a dus pe Carul Mare. S-au intamplat multe si marunte, dar pana la urma se pare ca norocul in viata are totusi si adresa celui mai amarat agricultor. Cei doi sunt si astazi impreuna, uneori se suie chiar in tractorul zburator si se duc la cumparaturi in Piata Obor.

Boala nasturilor nebuni

Exista timp pentru toate: timp pentru stricat toate electronicele din jur, timp pentru prins toti virusii si microbii din lume, timp pentru reintalnit cu toate persoanele din trecutul meu dubios etc. Timpul meu de astazi este timpul nasturilor nebuni. Toti nasturii isi doresc sa ma paraseasca si sa-si ia campii spre haine mai verzi. Cos si cos si-mi gauresc degetele ( desi am vreo 3 degetare) si-mi doresc un croitoras viteaz personal care sa faca asta in locul meu si a doua zi nasturele cel cusut trainic pare ca s-a desurubat in timp ce eu dormeam si iar sta sa pice, ca capul in jos. Pana si nasturii de blugi, prinsi in capsele lor, reusesc sa se descuie si sa plece invartindu-se si facand piruete.

Aici locuieste dl. Yeti.

Cineva fara nume a cerut o poveste despre un urs alb care iubeste ceaiul cald si scrisorile scrise de mana. Dar va primi o poveste polara despre Yeti care s-a mutat in Floreasca :)).

Cand Yeti, omul zapezilor, s-a mutat in Bucuresti, prima lui grija a fost sa-si transforme apartamentul din Floreasca intr-un frigider. Si-a facut din calorifere masute de cafea, a scos robinetele de apa calda si le-a pus intr-un borcan pe post de flori argintii, soba din sufragerie a devenit o mini-biblioteca iar aragazul – dulap de farfurii. Pentru ca Yeti nu prea avea bani pentru intretinere si nici nu suporta prea bine caldura. Transpira foarte tare, se usca foarte greu si nu miroase prea placut. Nimanui nu-i place sa aiba parfum de sosete de lana murdare si ude, nu-i asa? Si deodorantul pentru oamenii zapezilor inca nu s-a inventat.
Vecinii lui insa au bombanit. Doamna de la nr. 16 s-a plans administratorului ca vine frig prin perete de la dl.Yeti si ca ea are o colectie de cactusi rari chiar langa acel perete, colectie care nu poate fi mutata pentru ca acesti cactusi rari au nevoie de lumina de estica.
Apoi, domnul de la nr. 14 s-a plans ca Yeti vorbeste prea tare. Ca el e profesor de pian si are nevoie de liniste ca sa auda inspiratia muzicala venind din tavan. Dar ca, in loc de muzica, prin tevi vine vocea groasa a lui Yeti, care pur si simplu striga, nu vorbeste la telefon. Sa-i spuna cineva ca intr-un bloc de oameni cinstiti nu te porti ca-n pestera!
Cand Yeti si-a plantat brazi in balcon, vecina de jos s-a vaitat ca brazii atrag veverite care-i arunca in cap cu conuri si-i fura zacusca pusa la racit pe pervaz.
Administratorul nu mai stia ce sa faca ca sa-i impace pe toti. Mai ales ca Yeti era var prin alianta cu sotia lui si nu voia sa aiba probleme in familie, tinandu-le partea locatarilor.
A venit insa iarna si o minune s-a intamplat. A nins mai mult ca niciodata, zapada a ajuns pana la etajul 5. Toata lumea a ramas blocata in casa, cu provizii alcatuite doar din gogonele si gem de gutui. Pana cand, deodata, usa de la lift s-a trantit de perete si a iesit Yeti cu o lopata uriasa, de profesionist. Intr-o ora, toata zapada era stransa intr-un iglu mare, cu un bar lucios de gheata, unde Yeti dadea din partea casei ceai cu rom, ca sa-si incalzeasca vecinii inghetati, dar fericiti sa se vada scosi din necaz. Dupa aceasta intamplare, toti vecinii si-au schimbat parerea despre Yeti. Ba chiar doamna de la nr. 16 i-a facut cadou unul din cactusii ei, pe care Yeti il tine acum la soare, intr-un cornet de inghetata, la geamul cu lumina estica.

Bonus: am scris despre o fobie inexistenta pe Fishington Post. Nu e chiar poveste, dar poate va place :)

Scoatem din nou blogul din cutia cu amintiri

M-am decis sa fiu un om activ si sa cobor dintre nori, unde e totul perfect, dar din pacate nu se intampla niciodata nimic. Inca n-am renuntat la ideea de a scrie mai des pe blog, de saptamana viitoare o sa postez cate o poveste in fiecare vineri ( n-am uitat de teme), azi am reusit sa pun si butonul de Like pe care tot am vrut sa-l pun de vreo 3 luni de zile. Pentru ca prea m-am lenevit si molesit. Si cu cat stau degeaba si tot spun ca o sa fac si o sa dreg, cu atat nu mai ajung sa fac nimic. Si nu mi se pare frumos sa am blog acoperit de iedera cand am o intreaga colectie de foarfeci in fiecare dulap. Pe de alta parte, cu cat scriu mai multe posturi, cu atat imi vine in minte o frica oarecum ilogica: oare ce reactie o sa am cand o sa ajung la un milion de posturi? O sa ma simt ca o risipitoare de cuvinte?

Cere-mi un deget ca sa-ti dau toata mana

As vrea sa putem inlocui orice cu orice. Daca nu avem sireturi curate, sa putem pune taietei la adidasi. Sa ne punem mure in loc de ochi atunci cand nu vedem bine, cutii in loc de sertare, vulcani in loc de aragaze, sa fim parte din tot si totul parte din noi, fara sa ne ucida. Si cand ti-e foarte drag de cineva, sa poti face schimb de inimi, plamani, urechi, cu el, sa te poti transforma intr-o creatura ciudata de care nu rade nimeni, pentru ca oricum toti oameni sunt facuti din parti de imprumut. Nu mai e nimeni intreg, asa cum imprumuti o carte, sa-ti poti da degetele si sa uiti cui le-ai dat, sa-ti atasezi un telefon in loc de creier, ca sa-ti poti suna telepatic prietenii si sa-i intrebi: degetul meu mic e la voi?

Ciudatul caz al femeii cu inaltime variabila

Nu-s un om inalt si pe masura ce ma fac mare la varsta, intru la apa ca un pulover made in China. Si nu-mi mai place nici sa ma prefac ca sunt inalta si sa port tocuri, pentru ca am devenit un om comod. Cu toate acestea, mi se intampla deseori un lucru extrem de bizar. Atunci cand sunt in magazine sadice, unde cele mai frumoase lucruri sunt agatate sus, sus de tot, tocmai in cuierul lui Sfantul Ilie, o multime de fete un pic mai scunde in comparatie cu mine ma roaga sa le ajut si sa le dau eu jos hainele. In mod normal, daca eu am nevoie de o bluza asezata atat de sus, degeaba ma inalt si ras-inalt, ca nu ajung la ea oricate eforturi as depune. Cand imi cere insa cineva ajutorul, ma pomenesc ca pot sa ma intind ca o spagheta elastica, ajung chiar pana la tavan daca trebuie. De unde trag concluzia ca bunavointa e o scarita cu care poti ajunge oricat de sus doresti

Case, visuri, copaci sub pat

Ieri noapte am ajuns acasa foarte obosita. Si acasa era asa bine, curat si cald incat pentru a mia oara m-am gandit ce bine e sa-ti placa locul in care stai, sa ai impresia ca ai capatat un al doilea corp sanatos si frumos. Sunt un om foarte comod care nimereste des in situatii incomode, asa ca am ajuns sa apreciez fiecare firimitura de bine care-mi iese in cale. Iar o casa buna nu e deloc o firimitura, e o felie de paine mai degraba.
Am stat in multe case nepotrivite, pe toate am incercat sa le iubesc si toate au venit pana la urma cu intamplari frumoase la pachet. Uneori am stat sus, alaturi de nori, cotofane si furnici alpiniste, alteori am stat mult prea jos, in intuneric, printre pisici de toate culorile; apoi am stat si in centru, am stat un pic mai langa centru, langa parcuri, la gradina, fara gradina. Acum stau intr-un apartament mic si luminos, plin de lucruri ori prea albe, ori prea colorate, asezat intr-o insula a golanilor. Si mi-e bine, mi se potriveste, oamenii d-abia asteapta sa vina la un ceai ( sau, mai degraba, la o bere), sa stea pe canapea si sa bata campii impreuna cu mine. Si azi-noapte am visat ca imi crescuse un copac rosu sub pat, trebuie sa fiu atenta sa nu-mi agat papucii in crengi. Mi s-a parut un semn bun. Anul asta a fost un an bogat in visuri (si de noapte, si de zi) si am inceput sa ma gandesc mult mai serios la ele. Si chiar sa ma iau dupa ele. Eu nu ma duc la psihanalist ca e mult prea scump si nici n-am rabdare sa lucrez cu mine insami, asa ca o terapie proprie a visurilor e singurul lux pe care mi-l permit.

Cum se rezolva un caz de "dor"

Ce dor imi e uneori de unii oameni! Un dor mare, care ma face sa simt un nod in gat, prelungit pana in piept, un nod ciudat care se simte ca o gaura neagra de fapt.
De unii am cum sa dau, dar e ceva care ma opreste, poate modul ciudat in care s-a oprit prietenia noastra. De unii nu mai stiu nimic si habar n-am cum sa aflu pe unde mai sunt si ce mai fac. De unii dau pe internet dar mi-e nustiucum sa le spun ca mi-e dor fizic de ei. Unii nu o sa stie niciodata cat de dor imi e de ei pentru ca simt eu ca ei nu isi mai doresc sa aiba habar de mine, sau poate isi inchipuie ca oricum lucrurile ar sta altfel. Iar pe unii simt ca trebuie sa-i las in pace, ca asa e cel mai bine.

Bilant de buzunar

Imi vine: sa cumpar perne potrivit de pufoase, sa stau pe canapeaua cu elefanti si sa vorbesc la telefon, sa beau ceai cu picioarele pe calorifer, sa-mi cumpar haine colorate care se vad frumos in zapada, sa alint si sa rasfat, sa coc fursecuri mari cat floarea soarelui, sa port sosete alb-negru in dungi, luate din filme mute, sa cunosc oameni buni, care vorbesc frumos despre ceilalti oameni, sa-mi cumpar robot care nu vorbeste, dar ma trage de maneca plin de simpatie atunci cand vede ca sunt suparata.

Nu-mi vine: sa ma gandesc la viitor, sa-mi asum responsabilitati, sa mananc sanatos, sa-mi cumpar telefon nou, sa fac liste, sa caut sireturi gri, sa ma gandesc la bani, sa ma supar, sa n-am chef, sa ma misc greu dimineata, sa scot idei pe banda rulanta ca un xerox resemnat.

Atunci cand "imi vine sa"-urile sunt mai multe decat "nu imi vine sa"-urile inseamna ca totul e bine :)

Camasa cu ghiocei

Imi doresc foarte mult sa aranjez la un moment dat o vitrina. Nici nu stiu de ce nu m-am facut vitrinier, viata mea ar fi fost mult mai estetica si probabil mi-as fi petrecut mai tot timpul stand pe o scarita, aranjand manechine, si nu in fata unui calculator.
Asa ca atunci cand Paula m-a chemat sa dau o fuga pana la TinaR, sa-mi dau cu parerea despre noua colectie, primul meu gand a fost: "Aaaa, poate o sa am in sfarsit ocazia sa-mi manifest talentul de vitrinier amator!".
Cunosc o gramada de oameni care nu-si cumpara haine din Romania din principiu. Si care nu au incredere in brandurile romanesti. Mie-mi plac, am un pitic patriot ascuns in urechea stanga care-mi spune mereu sa cumpar produse romanesti.
Pana la urma nu m-a lasat nimeni sa aranjez vreo vitrina, dar nici eu nu ma las :)).
Colectia noua este colorata si draguta, imi aduce aminte de vechea TinaR, de acum cativa ani. Si toate hainele au eticheta cu mesaj vesel. Iar daca va imprieteniti cu TinaR pe facebook aveti parte de tot felul de reduceri ( de ex: pana duminica, fanii de pe facebook primesc reducere de 20% la colectia noua daca spun la casa parola "zambet")
M-am intors de la magazin cu un pulover rosu si o camasa cu ghiocei foarte pe placul meu. Camasa cu ghiocei  imi aduce aminte de o camasa cu ursuleti pe care o purtam prin clasa intai, in care ma simteam foarte matura si eleganta. Pentru ca pana atunci purtasem doar tricouri, costum bleu din plastic, de soim si uniforma scolara. Iar camasa cu ursuleti fusese pusa in cinstea unei excursii la gradina zoologica, unde era plin de ghiocei, toporasi si brebenei ( de unde si analogia dintre cele doua camasi). Iar acum ma tot gandesc unde sa port camasa cu ghiocei, ca sa raman cu o amintire frumoasa, de care sa-mi amintesc ori de cate ori o imbrac.
Mi-am dat seama ca eu imi aleg intotdeauna hainele si obiectele cu scopuri extrem de ascunse: nu pentru ca sunt frumoase, nu pentru ca mi se potrivesc, nu neaparat pentru ca am nevoie de ele, ci pentru ca vad in ele potential de poveste: "din paharul asta gigantic o sa beau prima data primul meu must facut de mine, iau parfumul asta ca sa-mi amintesc de noua era, cu job nou, casa noua etc."

Luni - cine, cum, care, unde, cand

Pentru ca povestile nu tin cont de reguli, povestea despre micile manii de luni solicitata de Marul s-a transformat intr-o adevarata legenda a zilei de luni, scrisa parca de Alexandru Mitru. Si cred ca asta o sa se intample cu toate povestile, asa ca nu va speriati daca ati cerut ceva si o sa capatati altceva :))

Acum o gramada de vreme, Luni se numea Inul si era cea mai nesuferita fiinta vazuta vreodata. Ii placea sa traga perna de sub capul oamenilor care dormeau, sa intre in jocul copiilor, sa le strice regulile si sa le fure jucariile, prefera compania oamenilor verzi la fata de suparare si activitatea lui preferata era statul pe o bancuta in parc, alaturi de oamenii carcotasi, care nu numai ca nu vedeau partea plina a paharului, dar nu vedeau paharul deloc. Nimeni nu-l putea suporta pe Inul asa ca ori de cate ori lumea il vedea venind, se avertizau reciproc strigand numele lui invers. Vreo cateva secole Inul nu s-a prins de strategie, dar cand si-a dat seama ce se intampla, s-a enervat atat de rau incat pe loc s-a transformat intr-o bucata de timp urata si cruda. Si ne bantuie si astazi, singura noastra salvare este sa-i schimbam un pic numele si sa-l transformam intr-o prelungire duminicala. Propun numele Luminica.