Amanunte gospodaresti

Am facut un recesamant de toamna printre lucrurile mele si am tras urmatoarele concluzii:
- sunt plina de nasturi de rezerva: din metal, colorati, nasturi cu gauri, fara gauri, nasturi minori si nasturi majori, imbracati in stofa sau din lemn.
- imi trebuie urgent 2 oale gigantice si un suport de mini-torturi si un set de farfurii albastre.
- stilul pe care-l voi adopta in aceasta toamna este cel de vampir adolescent bland, pasionat de traforaj, si implica mult visiniu si pulovere subtiri, in dungi.
- mi-am facut caiet de retete. Are mai mult desene si povestiri scurte decat retete pentru ca asta e, sunt mai buna la asa ceva decat la bucatarit. Dar nu ma las pana nu devin specialista in fripturi si mini-torturi ( sau, ma rog, semi-specialista, trebuie sa raman realista totusi).
- am capatat o noua dependenta: painea prajita la gratar.

Jurnal de sunete de noapte

Mi-ar fi placut sa am urechi mari si roz, de hamster vesel. Le-as fi purtat cu mandrie pe strada, printre comentariile rautacioase ale trecatorilor-magari si nu le-as fi ascuns nici macar o singura data cu parul.
Am insa o pereche de urechi obisnuite, de care imi aduc aminte doar atunci cand imi aleg cerceii. Noaptea insa, cred ca-mi cresc alte urechi. Urechile mult-dorite. Pentru ca aud tot: strigate de bufnite, chiuituri de lilieci, injuraturi de motani si golani si vecini batausi, melodiile din masinile care trec pe strada, pupaturi de indragostiti, 7 tipuri de sirene si claxoane, certurile locatarilor insomniaci, suieraturile tevilor, bazaielile vampirilor si fosnetul paianjenilor balerini. Si cate si mai cate.

Castele

Imi doresc un castel parasit, bantuit si neingrijit. Pentru ca sunt o ne-perfectionista - sunt de parere ca un om obsedat de curatenie nu are cum sa reziste intr-un castel mare si intunecos, pe care nu-l poti curata niciodata asa cum trebuie, unde peretii din piatra sunt din ce in ce mai negri - culoare care merge perfect cu perdele albe si albastre.
N-am de unde sa iau castelul (deocamdata), noroc ca imi pot face singura un castel din plapuma si perne - cel mai comod castel, in care pot pune "stop" realitatii cand zilele imi sunt prea grele. Si mai pot face un castel din carti de joc - pisoiul demolator de case mici e departe si nu-l poate atinge. Si mai pot face un castel din hartie alba - am facut deja unul in timp ce stateam comod pe covorul nou si pufos pentru ca simteam ca daca nu construiesc ceva care sa nu se naruie la prima miscare, o iau razna. Si am construit si un castel de haine, mi-a parut rau cand am fost nevoita sa-l bag inapoi in dulap. Si un mini-castel din pamant, intr-un ghiveci parasit de floare - a iesit un fel de movilita noroioasa, casa perfecta pentru un monstru mocirlos.
Sunt plina de castele. Nu e de mirare ca ma consider un om foarte bogat.

- fara comentarii -

Hai sa

mancam mere verzi, sa traim intr-o comedie, sa nu ne purtam asa cum ne spune ceasul din vesta interioara, sa inventam o limba proprie asa cum faceam cand eram copii, sa adoptam o musca, sa mancam o gogoasa nesanatoasa sub un copac plin de omizi, sa altoim un copac, sa umflam un balon, sa vopsim o unghie verde-una rosie si tot asa, sa ne facem singuri cheful chiar daca nu avem chef, sa punem la cale o intalnire la o prajitura - nu asa ar trebui sa inceapa un film care nu are succes la critici?

Cadou - cuvantul care deschide toate usile

De vreo 2 ani incoace m-a cuprins febra cadourilor facute fara niciun motiv. Am facut si am primit atat de multe cadouri incat am avut impresia la un moment dat ca am inventat un circuit nou al lucrurilor in natura.
Imi plac cadourile mici, luate din magazine mici si bizare, din orase de provincie, sau pur si simplu de la supermarket. Te duci repede sa cumperi un suc si vezi brusc si o inghetata in forma de raton, nici nu stiai ca exista asa ceva, normal ca trebuie sa o duci repede acasa, in vizuina, la omul care iubeste ciudateniile.
Imi mai plac cadourile medii, cand primesc ceva ce-mi doresc dar tot aman, pentru ca am prostul obicei sa aman lucrurile de care am nevoie. Sunt cadouri care costa ceva mai mult, un parfum cu nume ca Libelula din Paris sau farfurii care prind mereu bine in bucatarie, pentru ca eu nu reusesc sa strang mai mult de 4 farfurii la un loc, genul de c adouri ce nu sunt spontane, dar nu-s nici chiar atat de scumpe incat sa ma simt prost ca le primesc.
Si mi-ar placea sa primesc la un moment dat si cadouri mari, cum sunt "cadourile-experienta" de la Originalo, genul de cadouri pe care le primesc mereu personajele din filme, de care eu insa n-am prea avut parte. Dar nu ma plang, mai e timp. :)

Numar nelimitat de dorinte

Mi-am facut o lista noua de dorinte: sa plec la un moment dat prin jungla, sa dresez un wombat ( wombat-ul matur poate fi considerat la fel de rauvoitor ca hipopotamul), sa croiesc niste pijamale ce merg sa fie purtate si pe strada, sa-mi petrec partea ploioasa a toamnei intr-o pereche de cizme de cauciuc mai rosii ca sangele voinicului, sa pictez un portret gigantic, sa colectionez poze de oameni cu fețe fantomatice, sa-mi fac singura o biblioteca din cutii ( una care sa nu-mi cada in cap atunci cand trece un camion pe strada, daca se poate), sa construiesc o mini-sera si scot din cap o reteta noua, formidabila, absolut originala, de mancare cu galuste.

Reteaua real-sociala

Cea mai minunata retea sociala ( la care nu o sa renunt niciodata) e aia a oamenilor stransi in bucatarie, carora le dai ce ai prin frigider, care-ti beau tot ceaiul, vinul si sucul din frigider si nu fac mofturi la inghetata - poate sa coste 1 leu sau 50 de lei, e la fel de buna.
Cea mai minunata retea sociala poate sa contina uneori numai 2 oameni si atat. Si sa fie de ajuns.

Aduceti masina de facut zgomot in platou!

Ascult muzica linistita, vorbesc cu oameni calmi, stau noaptea tarziu, in intuneric, cu sonorul filmului redus la tacere, ascultand golanii cum joaca table pe infundate, merg tiptil pentru ca nu-mi place zdupaitul, vorbesc incet si cugetat si nu (mai) trantesc usile, tin telefonul mai mult pe silent si daca as putea, as vorbi jumatate din zi pe muteste si telepatic. Si cand aud un om vorbind mult prea tare, ma incrunt dezaprobator.

Concluzia: e prea multa liniste in viata mea.

Toamna-i galbena, nu gri

   Nici nu a venit bine vara ca mie incepe sa mi se para ca se simte toamna la orizont. (E ceva normal pentru mine: de exemplu, ma uit la un jeleu si nu ma gandesc cat de bun e in timp ce-l mananc, tot ce-mi vine in cap e ca o sa se termine foarte curand, asa ca sa fac bine sa ma bucur de el cat de mult pot, sa nu cumva sa nu apreciez cum trebuie jeleul, ca alta ocazie nu o sa mai am si o sa-mi para rau).
Vad semne de toamna peste tot in timp ce merg prin deșert si simt cum mi se usuca pielea si devine pergament de elefant: mormane de frunze galbene, miros de ardei copt si clincanit care se aude din bucatarii pe inserat, acel tip de zdranganit de farfurii pregatite pentru copiii care vin de la scoala.
   Si tare imi doresc sa ies acum pe usa si sa ma trezesc intr-o toamna uscata, cu termometrul blocat la 20 de grade, sa-mi pun pe mine un pulover nu foarte gros si o haina gri-soriceasca, si picioarele sa intre vesele in ghete pudrate de praf, din piele intoarsa, si sa ies la o la o plimbare printre ghindele din parc si sa ma vad numai galben-rosu-portocaliu in fata ochilor, apoi iesiri nesfarsite la ceai in cani pline de buline, ceaiuri care miros a portocale sau mure sau nuca de cocos cu rom, in timp ce frig palmele si fac masaj cu aburi la nas, iar eu numar ca un mafiot banii inainte de cumparaturi de fulare pufoase sau manusi cu semi-degete, si indes pe cap caciula in dungi, cu moț gigantic, care electrizeaza parul, dar parul meu se electrizeaza oricum ca un țipar,  indiferent de conditii, asa ca nu mai conteaza.

2 case

Treceam acum cativa ani pe langa o casa pazita de doi plopi uscati. Era o casa singuratica, frumoasa dar neingrijita. Era napadita de buruieni si pisici fara stapan. Avea perdele la geamuri, parea locuita de niste suflete inchise. Din cand in cand auzeam venind de undeva un fel de marait infricosator. Imi imaginam un cuplu de batrani cu maini tremurande si zgariate, spaland cu un burete de vase, intr-un lighean in bucatarie, un leopard salbatic, adus de cine-stie-unde de nepoti si parasit acolo.

O alta casa care-mi placea era o casa unde se spalau multe cearceafuri. Avea gauri in acoperis si o bicicleta stricata in curte, casuta postala ruginise si banca din fata usii era mereu plina de frunze galbene,  ca intr-o toamna permanenta, nesfarsita. Si niciodata nu vedeam pe nimeni scotand capul pe geamurile murdare sau iesind pe usa cu vopsea scorojita. Am tras atunci concluzia ca era o casa cu fantome. Niste fantome mai curate decat media statistica, din moment ce-si spalau cu atata drag cearceafurile.

Recensamant

Imi plac oamenii blanzi, atat de blanzi incat nu-ti zic niciodata nici macar un "du-te mai incolo". Imi plac oamenii care imi pun si mie intrebari, nu se multumesc doar sa raspunda intrebarilor mele. Ii iubesc pe cei ce nu se baga cu de-a sila in viata mea, care imi dau timp si imi inteleg nevoia de spatiu. Cei care vor sa incerce lucrurile care-mi plac mie si ma conving si pe mine sa renunt la incapatanare si sa intru un pic in lumea lor. Si-mi mai plac oamenii care nu se supara cu una-cu doua pe mine doar pentru ca nu ma port ca un om perfect si nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lor. Adevarul e ca prea avem cu totii asteptari cocotate pe picioroange si cei ce nu renunta la perfectionismul asta relational risca sa se dea peste cap si sa se transforme in bursuci cu limba ascutita de critic. Imi plac oamenii care se lumineaza atunci cand ma vad si nu se plictisesc cu mine nici macar atunci cand recunosc si eu ca m-au prins intr-un moment in care sunt extrem de plictisitoare. Si-mi plac si oamenii care nu se prefac mereu ca sunt veseli si fericiti si victoriosi, care impacheteaza cadourile in ce gasesc si ei prin casa si cu care pot vorbi in limba nonsensiana.

Termometrul arata ca asfaltul are febra

Sa vedem partea buna a lucrurilor: da, e foarte cald, dar in decembrie o sa ne amintim cu placere de parul strans in varful capului, de geamurile mereu deschise ca niste ochi insomniaci si de limonada tinuta in congelator ca sa se raceasca mai repede. De fustele colorate si sandalele lipaitoare si de sentimentul de vacanta pe care il ai chiar si atunci cand deschizi dimineata usa de birou.

Si mai cred ca prieteniile si relatiile care trec cu bine de astfel de zile fierbinti, lipicioase si transpirate, au sanse mari sa dureze. Cand treci printr-un cuptor alaturi de cineva, e clar ca relatia e destul de puternica sa treaca peste o gramada de greutati. "La bine si la greu" ar trebui schimbat in "la fierbinteala si la inghet".

2 lucruri pe ordinea de zi

Desi oamenii cred ca eu beau foarte mult ceai, de fapt singurul meu ceai zilnic, fara de care nu pot si nu vreau sa-mi incep ziua, e cel de dimineata. Ma trezesc extrem de devreme doar ca sa am timp sa stau adormita langa ibricul in care clocoteste apa, sa am timp sa tin cana in mana, sa astept sa se raceasca si sa-l pot bea pe indelete, de preferat la soare. Cat il beau nu ma gandesc la nimic, nu-mi planuiesc ziua, e singurul moment in care totul e perfect pentru ca am oprit timpul intr-un loc cald, aromat si sigur.


Zilele astea imi tin tot felul de discursuri. Ma joc de-a presedintele cu mine insami. Sunt un presedinte sever, dar bun, singurul meu defect e ca am mania cuvantarilor. Imi tot zic sa nu tin seama de probleme, ca asa stau lucrurile in lume, e mereu ceva dureros pe drum, trebuie doar sa fiu puternica si vesela. Si atunci cand mi se intampla sa-mi fie greu, sa ma duc prin librarii seara tarziu, sa ma refac cu mirosul de carti noi. Sau sa intru in depozitul de mobila, sa ma plimb prin aroma dulapurilor din pal. Si sa-mi dau voie sa-mi cumpar oricat de multe fuste verzi doresc - pentru ca ma fac sa vreau sa dansez si sa ma invart ca un hopa-mitica entuziast. Si uite asa, pe langa multiplele mele statusuri si roluri, am devenit si presedintele dansator din mica tara de pe continentul apartamentului nr.13.

No comments for this post

Ceasuri la galop

In ultima vreme parca mi-a ramas timpul scurt. Ma trezesc dimineata la 7 si se face imediat miezul noptii. M-am invartit un pic si gata, e saptamana viitoare. Apoi ma trezesc ca a trecut anul si eu nu stiu cand, cum, ce. Si de ce e totul asa jos si mic si putin in jurul meu. M-am facut eu gigant, a intrat totul la apa? Ma apuc de desenat, termin un caiet si parca totusi m-am apucat de asta acum doar un minut. Inainte, cand ma duceam sa ma vad cu oameni care intarziau, uram cele 10 minute care se scurgeau greu, ca picatura chinezeasca dintr-un robinet ruginit. Acum oricat as veni de devreme, fac 3 pasi in stanga, 2 in dreapta, si intarziatul a aparut in pas alert la orizont. Trebuie facut ceva ca m-am zapacit rau si nu inteleg cine da bice minutelor sa goneasca pe campii.
Apropo de timp, ca tot ziceam de hotelul cu creativii inchisi in afara timpului, a aparut si http://www.youtube.com/user/GrolschRO documentarul in caz ca sunteti curiosi ce a iesit. :)

Scoala oamenilor sensibili

E greu sa fii sensibil, sa te raneasca pana si cel mai mic cuvant, sa nu poti dormi din cauza unei priviri taioase, a unei imagini neobisnuite pe care ai avut norocul sau nenorocul sa o vezi in ziua aceea. Sa simti totul la puterea a 100-a, sa te loveasca cele mai usoare emotii si sa fii o rana deschisa cam 23 de ore din 24. Si sa fii mereu nevoit sa faci fata furtunilor celorlalti, care sforaie fara griji in jurul tau.
Oamenii sensibili au nevoie de o altfel de scoala decat oamenii obisnuiti. Nu au nevoie de oameni brutali, ei nu-i obisnuiesc cu viata, le taie cu toporul parti din suflet si le lasa asa, ciopartite. Au nevoie in schimb de experiente puternice. Asa ca vorbind cu R. am schitat o scoala a sensibililor la care eu m-as duce si acum, desi intre timp am invatat cu chiu si vai sa-mi tin sensibilitatea tin in hambar si sa o las sa-si faca de cap mai rar.
Oamenii sensibili au nevoie de oameni puternici, dar buni si milosi, in jur. Severi doar atunci cand omul sensibil face o ditamai boacana. Un om sensibil trebuie invatat sa manuiasca un topor si o grebla, ba chiar si o ghioaga. Mainile lui ca doua chei sol trebuie invatate sa fie cat mai practice. In loc de pian si balet, l-as trimite pe sensibil sa invete sa danseze o hora populara, unde lumea chiuie si se invarte pana ameteste. Apoi l-as trimite la dans contemporan si l-as pune sa invete sa fie original,  fara sa-l intereseze modul in care se manifesta corpurile celorlalti. Astfel, un sensibil ametit de dans nu mai are putere sa se concentreze pe propriile lui frici sau sa vada durere in jur. Si n-ar mai visa nimic de oboseala. L-as invata sa prepare cartofi prajiti, clatite, ciorba de perisoare si mititei, mancaruri cat mai prozaice si sociale, care au nevoie de public cat mai numeros.
Omul sensibil s-ar juca cu pui de ursi, ar ridica bolovani si ar invata sa prinda pastravi cu mana goala. Si incetul cu incetul ar invata sa iasa uneori din inima lui care palpaie mult prea intens si ar ajunge probabil un Superman (sau un ultim mohican) cat se poate de normal si fericit in lumea ciudata in care suntem nevoiti sa ne gasim un loc cu totii.