Reparatorul de greseli

As vrea sa se inventeze mai repede meseria de reparator de greseli. Cauti pe net, gasesti site-ul, alegi reparatorul care pare cel mai de isprava si suni. Apoi astepti sa sune la usa, cu sufletul cat un purice. O mare greseala va fi reparata asa cum repari o gaura in tavan. Viata ta poate fi din nou normala. Si auzi soneria, deschizi usa, vezi reparatorul care arata ca orice om care practica meseria asta de vreo 20 de ani, are vesta, mustata, sapca cu logo, trusa grea de unelte. E un pic plictisit, a vazut multe la viata lui, inca o greseala nu o sa-l dea pe spate. Ii explici care e problema, el isi deschide trusa si calatoreste in timp, repara greseala si se intoarce repede, un pic transpirat. Semneaza chitanta si inainte de plecare iti da cateva sfaturi, ca orice instalator in probleme umane care se respecta: "Nu va mai traiti viata ca si cum mai aveti inca 3 in rezervor, putina atentie nu strica, tineti un pic oamenii sub supraveghere inainte sa va apropiati de ei si nu aruncati banii pe prostii, o sa aveti nevoie de ei la batranete".

Capitolul in care "x" evadeaza si invidiaza

 Zilele astea sunt furtunoase pentru toata lumea. Asa ca incerc sa gasesc zilnic macar o ora in care sa ma simt extrasa din orice ecuatie importanta. Sunt un "x" care vrea sa evadeze din matematica, pentru ca nu m-a intrebat nimeni daca am nevoie sa nimeresc in algebra asta intunecata. 

Tot cautand liniste, mi-am dat seama ca eu nu prea invidiez, dar si ca atunci cand invidiez, ma indrept intr-o directie neasteptat de cuminte. Nu am invidiat niciodata oamenii care au mai multi bani decat mine, poate doar norocul lor extraordinar de a nimeri de atatea ori in locul potrivit, langa persoana potrivita. Faima ma lasa rece, intotdeauna am fugit de ea, cum mi s-a parut ca ajung un om "de succes" conform regulilor societatii noastre, cum am disparut un pic, pana s-au linistit apele. Si asta pentru ca mi-e teama de mediocritate ca de un virus mancator de sanatate. Nu invidiez oameni cu familii vesele, nu invidiez oameni care nu au avut niciodata probleme de sanatate, sau oamenii care stiu corect si exact in ce directie se indreapta in viata. Nu invidiez ordinea si disciplina. In schimb ma uit melancolica spre oamenii care nimeresc in locuri luminoase si linistite, care gasesc putere sa fie calmi si senini, care schimba in bine lucrurile din jurul lor pur si simplu doar fiind ei insisi.

 De fapt, daca ma gandesc bine-bine, nici macar nu-i invidiez, ci ii iubesc si vreau sa fiu mereu prin preajma lor. 

Despre ceasuri si zgomotul lor alb

Cat e ceasul? Cat ti-e nasul! Daca am nasul scurt, inseamna ca o sa fie mereu prea devreme pentru mine? Si daca am nasul lung, inseamna ca e prea tarziu?
Acum cativa ani nu voiam sa aud de ceasuri. Mai ales de cele care fac tic-tac oribil de tare. Intre timp, zgomotul lor mi se pare o bijuterie sonora si rara.
Ceasul se poarta la mana, in buzunar, prins cu un lantisor, pe piept, intr-un inel, uneori chiar la glezna, daca nu planuiesti sa mergi prin noroi sau sa-ti prinzi piciorul in coltii unui buldog. Eu as vrea sa-mi prind insa ceasul in par, sa-mi ticaie in ureche, ca un cleste de par galagios. Sau sa inlocuiesc toti nasturii unui pulover cu ceasuri mici si rotunde. Sa-l port cand ma intalnesc cu un prieten care intarzie mereu, ca sa aiba mereu in fata ochilor dovada minutelor pierdute pe drum.

In ultima vreme, din punct de vedere material

Viata e plina de maruntisuri, cele mai frumoase maruntisuri. Am facut o pasiune pentru tricourile cu mesaje despre ping pong, planuiesc sa-mi cumpar un ficus cat mine de mare - simt nevoia sa cresc un stejar, dar merge si un ficus in conditiile actuale, as vrea sa invat sa fac un covor - am facut deja cateva schite si arata foarte bine pe hartie, m-am intalnit cu oameni super entuziasti, care mi-au facut pofta de trecut prin viata in pasi de dans, am descoperit secretul statutului pana tarziu: daca nu beau nici macar o bere cand ies in oras, nu ma mai simt deloc batrana si nu mai simt nevoia sa ma culc la ora 11 noaptea, mi-am cumparat o punga de cercei, in curand imi iau ochelari, am gasit rama perfecta, de-abia astept sa ma uit in oglinda si sa nu ma recunosc, am descoperit puloverul perfect - are un pui cu bereta pe el, mi-a placut mult un serial -> Orange is the new black. Deci, in ceea ce priveste maruntisurile minunate, chiar cred ca duc o viata luxoasa.

In fiecare vara, un mic post despre caldura de afara

Atunci cand vine caldura mare si uscata peste noi, imi place sa dau o zi de concediu aerului conditionat. Umplu o sticla mare si albastra cu limonada, in care am turnat si un pic de sirop de brad sau menta. Pun sa fluture in fata geamului un cearceaf urias si alb, pe care-l stropesc cu o apa foarte rece, de colonie, super simpla, made by me, din ulei de lavanda sau bergamota, si-mi pun un film rece, cu campii polare, monstri prinsi sub gheata sau oameni blocati in telescaune. Astfel pregatita psihologic, pot sa ies in febra de afara si sa schitez un zambet de inghetata topita. Ma bucur ca se apropie toamna, am trecut ieri printr-un nor de frunze mumificate de plop, mirosul amar si fosnetul lor m-a facut sa uit instant de vara.

Barba intunecata

A fost odata un barbat care avea o barba lunga, lunga, lunga, atunci cand dormea ii ajungea pana sub pat. Deranja monstrii de acolo si-i gadila la nas, facandu-i sa stranute si sa sperie copiii care dormeau un etaj mai jos. Barba lui nu era atat lunga, cat foarte, foarte, foarte adanca. Aruncai o furculita acolo, nu mai aveai sanse sa o gasesti. Iar fluturii de noapte care se strangeau noaptea in jurul lampii nu venea de afara, pe geam, ci din intunecimea barbii. 

Desi avea o barba fantastica, barbatul se simtea insa trist si singur si impovarat. Zeci de femei pe care le iubise se pierdusera in barba lui si duse fusesera. Uneori, atunci cand era liniste, televizorul inchis si masinile nu treceau pe bulevard, le putea auzi cum iau masa departe, in hatisul barbii lui, folosind furculitele pierdute. Se grabea atunci sa le arunce o scara dar in afara de un controlor de bilete alb ca varul si speriat, nimeni altcineva nu-si mai gasise drumul inapoi prin barba.

La geam

In fiecare dimineata trec pe langa geamuri la care stau o multime de pisici si caini mici. Cainii mari stau la balcon, latra si-si flutura urechile, asteptand sa evolueze si sa le creasca maini ca sa poata sa-ti intoarca "paa"-ul. Pisicile stau demne si plictisite, nu le poti impresiona cu nimic. Cainii mici sunt de obicei batrani, stau pe pernute anti-reumatism si au ochi atotstiutori. Nu dau din coada prietenosi, au invatat ca esti un strain doar in trecere.
Tot la geam stau familiile de porumbei. Cei care nu au copii stau la ferestrele dinspre strada, mandri sa arate cat se iubesc, cat se respecta, cat de frumos se cearta si se ciugulesc. Cei cu familii mari aleg geamurile ferite. Cunosc o familie de porumbei care si-a facut cuib in fata unui geam de baie ce da intr-o curte interioara. Au doi pui mari si destul de uratei, care scot sunete de lilieci. Oamenii nu prea pot deschide geamul ca deranjeaza familia. Si-asa pasaroii nu prea au loc, tatal-porumbel doarme pe alt geam ca nu mai incape in cuib. In plus, desi ferit, locul e plin de primejdii. La un moment dat a aparut un porumbel personaj negativ care a vrut sa-i dea pe toti afara si sa le fure locul. Tatal-porumbel s-a luptat cu stoicism ore intregi cu oribilul porumbel. Pana la urma tot oamenii au salvat situatia si au aparat familia. Nu suntem o specie chiar atat de rea totusi. :)

Acum si atunci

Locuri de intalnire din copilarie: la elefant, la furnicute, la leagane, sus pe tobogan, la copacul traznit, la rondul cu levantica, la marul salbatic. ( cateva din ele seamana cu niste nume de locuri bantuite de pirati)
Locuri de intalnire acum: la metrou, undeva in centru, la terasa, la cinema, la magazin, la mall.
Refuz sa cred ca am ajuns un om cu locuri de intalnire atat de plictisitoare!

Despre viitor, la ceas de seara

La apus, langa un buchet de levantica (am cunoscut multi oameni carora nu le place mirosul de levantica, de obicei descopar repede ca nu sunt prea compatibila cu ei - un semn olfactiv mic care ascunde o incompatibilitate mare), la o cana rece de limonada, pe o patura moale, gandurile sunt un pic melancolice, un pic triste, un pic ciudate. Ma gandeam ca perna asta de la Ikea si farfuria asta scumpa si cutia asta de tabla, plina cu biscuiti, si termosul asta cu design futurist si filmul asta de groaza cu super efecte speciale, toate acestea, peste cativa zeci de ani, o sa ajunga vechi si depasite. Ca papusile din carpe ale bunicii, ca radiourile cu tranzistori, ca acele cutii cu crema de ghete sau vaselina chinezeasca. Uneori as vrea sa traiesc la infinit doar pentru aceste curiozitati: sa vad ce mai apare nou, ce mai e modern, ce design ramane vesnic si nemuritor.

Dragostea in vremea gogosilor

Declaratiile poetice de dragoste nu mi se par sincere deloc. Asa ca nu-s de acord cu ele. Declaratiile de iubire trebuie sa fie practice. Nu o sa spun niciodata: "Te iubesc asa cum iubeste luna stelele". Dar s-ar putea sa zic: "Te iubesc asa cum iubesc gogosile cu gem de caise de la patiseria de pe bulevard, atunci cand ies de la serviciu si mi-este foarte, dar foarte pofta de o gogoasa calda!"

O amintire

Crema pentru maini cu mult lapte si unt de shea de la The Scottish Fine Soaps de la Diana mi-a adus aminte de un sapun pe care il foloseam acum multi ani. Era un sapun patrat, pentru copii, de la farmacie, din pacate i-am uitat numele, mirosea a curat, a alb si a haine pentru papusi. Tin minte ca m-am spalat cu el intr-o zi cu eclipsa de soare. Aveam ochelarii de eclipsa la ochi si afara batea vantul. Plutea in aer o aroma de lapte, sarbatoare, vara, viata perfecta si fara griji.

Acele lucruri mici, care-si fac bine meseria

Nu prea plang dupa obiecte, ma atasez destul de rar de ele. Apar insa din cand in cand si exceptii, dar e vorba intotdeauna de lucruri mic, usor de inlocuit: un elastic de par alb cu rosu, pe care il am de milioane de ani, a prins probabil si era dinozaurilor, o cana cu un pescarus si dungi albastre, care-mi aminteste de o plimbare pe un ponton, plimbare ce o sa se intample probabil in viitor, pentru ca in trecut in mod sigur nu am fost pe acolo, un Yeti mic, de jucarie, care sta mereu pe langa monitor si-mi aduce aminte ca mi-am dorit un Yeti de jucarie cand eram mica si uite ca de-abia acum a ajuns la mine, o perna decorativa de la Ikea, care nu e nici macar prea comoda, dar nu pot fara ea, o bratara din granate care pare cusuta de mana mea stanga, o perie ionizatoare care face parul moale, dar cu textura de fan zburlit, instalatia de lumini de Craciun care merge tot anul si inca nu s-a ars niciun bec, cerceii in forma de dinozauri sau un pulover bleumarin pe care imi vine sa-l port chiar si atunci cand fac baie.

Povesti de bloc

Ca sa nu ma mai enervez ca vecina de sus face mult prea mult zgomot, pentru ca blocul e facut din carton si clei si aud absolut tot ce se intampla sus, am inceput sa integrez misterioasele zgomote intr-o poveste. Povestile fac viata suportabila si placuta.
Asa ca pot spune ca sus, la etajul 4, locuieste o fata apriga care face zilnic ligheane. Pentru ca e foarte talentata si le termina rapid, dar le vinde lent, apartamentul ei este permanent plin de ligheane de plumb, arama, argint, cupru, fier, lemn si plastic. Munti si dealuri de ligheane care cad pe jos cand ti-e lumea mai draga. care ti se prind de tocuri atunci cand te imbraci elegant, pe care aluneci si zbori prin casa si care zdrangane ingrozitor indiferent de materialul din care sunt facute.
Sunt convinsa ca si vecina de sub apartamentul meu face povesti despre mine. Pentru ca ma uit mereu la horror-uri, thrillere sau drame, probabil in povestea mea apart zilnic asasini de diverse nationalitati, animale pe cale de disparitie, monstri cu fete umane sau inumane care urla in loc sa vorbeasca politicos si o legatura gigantica de chei pe care o scap mereu din mana, facand zgomot in tot cartierul.

O marturisire penibila pe zi

"Penibil" - acest cuvant ce nu ar trebui sa existe. Daca nu ar exista, ce viata sincera am duce, ne-am minti mai putin pe noi insine si pe ceilalti. Si ne-am lua mai putin in serios si am rade de noi si am avea cu 40% mai multe zile vesele!Sa ne putem marturisi micile slabiciuni cu voce tare fara sa ne fie teama ca cel din fata noastra se uita stramb la noi si apoi o sa ne considere niste fiinte inferioare, niste homari scapati din oala. Si fara sa scadem in proprii nostri ochi.
Eu, de exemplu, marturisesc public ca nu am putut spune unui baiat cand mi-a spus ca ii place atat de mult parfumul meu, o aroma unica si prietenoasa de crema de zahar ars cu nuante de patrunjel, ca e de fapt un parfum pe care mi l-am cumparat pe furis, pe furis chiar fata de mine insami, pentru ca e un parfum mai degraba ieftin, cu nume vulgar, scos de o celebritate care nu-mi place deloc. Si ca-l prefer parfumurilor scumpe si burgheze, chiar daca-l tin ascuns intr-un sertar. Si ca lumea nu observa deloc cand ma dau cu aceste parfumuri superioare, in schimb toata lumea vrea sa stea cu nasul in parul meu cand ma dau cu micul parfum carenupoatefinumitcuvocetare, dar pe care-l dezvalui acum, pentru ca e vacanta si-n vacanta nu ma intereseaza daca sunt sau nu penibila: Beyonce Heat :)).

Si atunci, ce sa vezi... nu s-a intamplat nimic!

Curios cum tinem uneori minte niste non-intamplari: doar pentru ca lumina era frumoasa, oamenii - buni, atmosfera - linistita si senina, de un sfarsit al lumii care nu e apocalipsa pe care o asteapta toata lumea, ci demn si frumos.
Era intr-o seara, la apus, intr-un vagon de tramvai. Era putina lume in el, ne uitam cu totii pe geam. Eram scaldati intr-o lumina aurie care ne facea sa avem piele de sirena si par de miere. O doamna tinea in brate, invelit intr-un pulover, un chihuahua batranel, care tremura si zambea calatorilor. Mergeam drept inainte, fara mari zdruncinaturi, prinzand mereu verdele la semafor si pot sa jur ca aveam cu totii acelasi gand in minte: ca totul va fi bine.