Buletin de stiri mici

A trecut si mirosul de tei, acum seara miroase iar a friptura, cartofi prajiti si muscate severe. Iar mie mi-e pofta de rom din ala ars, de care beau piratii sau banditii din hanuri bantuite. As vrea sa inventez oja-film mut. Asterni oja pe unghii si cand te plictisesti sau ai chef de o experienta altfel, trebuie doar sa te uiti la ce se intampla pe propriile unghii. Sau, de ce nu, pe unghiile celui care sta langa tine in metrou. De ce film mut? Pentru ca ar putea fi un pic inspaimantator ca unghiile tale sa faca zgomot, nu? Avem destula poluare fonica in oras.
Iar acestea sunt ultimele mele sfaturi intelepte pentru mine: Adopta cat mai multi oameni si fa-ti cat mai multe familii. Tine-te singur ocupat si vezi-ti de viata chiar si atunci cand n-ai chef de nimic si ti se pare ca totul e fara rost. Totul se rezuma la exercitiu si incapatanare. Pune-ti inima pe tava si fa-o turta dulce, tocanita, televizor, fular sau ce ai tu chef. Important e sa o folosesti la ceva pentru ca o inima nefolosita iti face ochii urati si viata oribila.
Am observat ca imi place foarte mult sa-mi dau sfaturi. Sunt propriul meu lider motivational si escroc international.

Filosofia omului prins de furtuna

Sa revenim la normal asadar. Irenul de azi e cu totul altfel decat Irenul de acum o luna, mai temator si mai fatalist. Insa, intr-un mod ciudat, toate fricile si greutatile prin care am trecut m-au facut un om mult mai vesel. Nici nu vreau sa ma gandesc ce râzăreţ as deveni dupa o apocalipsa. Se pare ca am construit undeva, in mijlocul sufletului meu, o mica fabrica de voie buna, unde prelucrez toata gandurile rele, spaimele si greutatile si le transform in emoticoane zambarete de messenger. Sau poate am luat-o razna :)) Mie mi se pare logic. Daca tot ti-e greu si te simti vai de capul tau, ce rost are sa-ti faci viata ( a ta si a celor din jur) de un milion de ori mai grea? Mai bine razi si faci tot ce poti sa fie bine.

In cautarea linistii pierdute

Eram atat de fericita incat era de la sine inteles ca o sa se intample ceva rau. Mama a fost internata in spital si locurile s-au schimbat: eu am devenit mama si ea copilul. A fost ceva grav trecut cu bine din fericire. Am ramas insa speriata, obosita si seaca. Nu-mi prea vine sa scriu si nici sa revin la planurile de acum 2 saptamani. Incerc sa-mi fac singura chef, dar linistea e un iepure care odata speriat revine greu inapoi.  Asa ca imi petrec timpul prinzand ploi, uitandu-ma la filme stupide, intorcand la loc urechi de caini intoarse pe dos si privind in gol, sport la care am devenit olimpica in spital. Si am impresia ca nimic nu e mai important pe lumea asta decat faptul ca pur si simplu respiram. Sunt sigura insa ca o sa-mi revin repede, sunt un om mult prea vesel ca sa ma complac in starea asta grea prea multa vreme.

Deconstruire

Indragostirea de un om seamana foarte mult cu descoperirea unei case. Il vezi mai intai de la departare, te uiti cu binoclul, faci niste calcule, apoi faci rost de cheie si urci scarile. Apoi te tot plimbi, fara sa-ti faci planuri. Apoi te muti cu totul. Apoi incepi sa-l iubesti pe fragmente: faptul ca uneori clipeste prea des sau ca nu poate sa ridice o spranceana, ca are urechi ca niste frunze de menta, degete lungi si ramuroase, ca rade sacadat cand e nervos si mult prea zgomotos cand e cam ametit. Apoi iti dai seama ca sunt cateva lucruri care te enerveaza, care nu-ti prea plac. Dar te trezesti ca-ti convin si alea, la un moment dat. Pentru ca se potrivesc cu celelalte si potriveala asta o are numai el, nimeni altcineva. Asa ca incepe sa-ti placa si sforaitul-pufaitul lui si sireturile dezlegate si camasa cu un nasture lipsa si ghiozdanul vechi de o suta de ani si spatele un pic cocosat si faptul ca frunzele-i de menta in forma de urechi se inchid atunci cand n-are chef de vorba.  Si te trezesti ca tot descoperi lucruri noi la el si-l tot deconstruiesti in bucati din ce in ce mai mici. Ne indragostim de un intreg si ajungem sa-l iubim pe bucatele.

Monstrii de sub pat merita o viata mai buna

Fiecare sup-pat isi are monstrii lui. Trebuie sa fii atent cand te dai jos din pat, noaptea, sa nu te prinda mainile lor noduroase si umede. Asa credeam cand eram mica. Acum sunt mare si cred ca sub fiecare pat se ascund monstri buni, dar neintelesi. Sunt monstrii care mananca bomboanele si floricelele scapate in timpul filmului, sosetele, cartile fara semn de carte, cremele de fata, sunt monstrii care se sperie groaznic de picioarele care apar de undeva de sus, in intuneric, gata sa-i calce pe cap atunci cand indraznesc sa iasa la geam. Monstri nevinovati care sunt striviti de sertarele cu lenjerie sau cutiile indesate sub pat. Si care plang in fiecare noapte atunci cand ies sa se uite in oglinda, pentru ca se vad ciudati si diformi si frumusetea e cel mai important lucru pentru ei. Ei nu stiu ca asa aratam cu totii noaptea si ca lipsa luminii e de vina. Ar trebui sa iasa de sub-patul-lor si ziua, sa se spele pe fata, a se dea cu anticearcan daca e cazul, sa se imbrace in haine colorate si sa-si vada de viata.

Status update

Imi dau seama ca ultimele posturi de aici sunt un pic enervante. Fericire, liniste, libertate blabla. Cred ca o sa-mi treaca repede, nu cred sa mai dureze mult. Fericirea are un obicei prost: goleste mintea si te indeamna doar sa razi, sa bei bere in continuare si apoi sa dormi si apoi sa bei iar bere si sa razi. Si trece timpul si iti dai seama ca tot ce ai creat in tot timpul asta e doar o minunata si rotunda burta de bere. In astea 2 luni am reusit cu multe sfortari, printre beri, sampanii, iesit nonstop in oras si desenat, sa scriu doar o carte mica-mica, cu povestiri mici despre micile mele iubiri esuate. Ca m-am gandit ca merita sa fie toate stranse la un loc. O sa fie cu ilustratii, asa ca o sa mai treaca insa o vreme pana sa fie gata.
Si am inceput si o carte la fel de mica-mica plina de nonsens, care ma face sa zambesc in timp ce o scriu. Si intre timp ma tot gandesc si ma razgandesc in ceea ce priveste cea de-a treia carte, care se scrie foarte greu. Cartile sunt tot un fel de oameni, greu de prins si inteles.  Iar asta e un om serios care vine incet spre casa, fara graba, oamenii seriosi nu alearga niciodata de nebuni pe strada.
Si-n timp ce scriu si scriu si scriu imi dau seama ca nu vreau sa fiu nici scriitor, nici om de cultura, nici intelectual. Eu nu vreau sa fiu nimic. Eu vreau doar sa nasc personaje si sa scriu.

Pune in valiza tot ce-ti place acum

La un moment dat o sa ma aplec si o sa scot de sub pat o valiza grasa, in care o sa pun bucati din binele de acum. Cand viata ta e foarte buna, e intelept sa pui de-o parte si pentru zile negre, nu? Asa ca pun de pe acum o omleta gigantica, facuta fara graba la ora 11 dimineata, capsune cu frisca indesate intr-o cupa de sampanie, filme de toate felurile vazute in toiul zilei, cu perdelele trase ca sa nu strice soarele atmosfera, tenisi roz murdariti de ploaie, capace de bere castigatoare sau necastigatoare, sms-uri cu "hai sa ne vedem", usi de dulap pictate la 6 dimineata si macat un picior de pat asezat in mijlocul camerei, pentru vise best-seller. Si un ceas stricat, ca e bine sa ai mereu timp.

Spranceana-party

M-am trezit dimineata cu cateva bucati de sclipici in spranceana stanga. Avand in vedere ca eu nu ma machiez cu sclipici, ca nu ma duc la petreceri unde ploua cu sclipici, ca nu mi se arunca in cap cu confetti cu sclipici ( ce pacat ca nu) si ca nu am pernele umplute cu sclipici, am inceput sa ma gandesc de unde a aparut sclipiciul. Ori intra cineva pe geam ( pentru ca, mai nou, mi-am pus patul langa geam, sfidand normele feng shui) cu un plic de sclipici si-mi toarna in ochiul stang in timp ce dorm. Este vorba probabil de un nou tip de Mos Ene, mai hipster si mai glamouros, care nu lucreaza cu nisip ca irita corneea. Ori in spranceana mea stanga exista un zacamant de pirita pe care nu ma pricep sa-l exploatez. Ori, cel mai probabil, in spranceana mea stanga se dau niste petreceri nemaipomenite, cu lasere, alcool si femei care danseaza in custi, unde eu nu-s invitata. Probabil invitatii imi pun somnifere in ceai in fiecare seara sa adorm naibii mai repede ca sa-si poata ei face de cap la mine pe cap.

Cine iese pe balcon

Tot mergand eu vesela si uitandu-ma pe sus, am observat ca pe balcon ies foarte multi pantofi. Pantofi care vor sa evadeze, sa se sinucida, sa fumeze o tigara sau sa mai strige la un caine, la o dama. Pantofii sunt asezati mereu pe cea mai subtire margine a balconului, uneori par ca leviteaza. Mai vad caini seriosi, stand in doua picioare, foarte atenti la tot ce se intampla in jur. Caini care se cred probabil foarte inalti, mandri ca sunt atat de marinimosi si ca desi au atatia metri, nu se apuca sa calce pe nimeni in picioare. Mai vad pisici ghemuite, care fac ochi ingusti, de asiatici. Studiaza miscarea frunzelor si a penelor. Mai vad ursuleti proaspat spalati, gata sa se lase trasi de curent, perdele umflate de vant, copiii care arunca veseli cu tot ce le cade in mana, mame care tipa la copii pe bicicleta dar si femei fatale care se rujeaza la soare, precum si oameni care se cearta la telefon, se pupa sau explica adrese. Pasari de toate felurile, marimile si culorile - pentru ele balconul e o cafenea de aeroport cu sau fara bucatarie care prepara firimituri frappe. Ieri am vazut si un cactus cu 4 maini si doi ochi normali. Invata sa se bronzeze la luna.

Poveste de seara cu o morala cam chioara

La nr. 34 locuia un varcolac. Langa el, la 36, platea chirie un pitpalac. In zilele cu soare, varcolacul iesea in fata portii si juca fotbal cu un capac in timp ce pitpalacul iesea la geam, scotea o cutie argintie din buzunar si incepea sa prizeze tabac. Varcolacul era mare si gri, un adevarat malac, in timp ce pitpalacul - un pasaroi mic-mic, desi manca extrem de mult spanac. Erau atat de diferiti incat nimeni nu concepea ca ar putea sa fie prieteni. Poate doar cunostinte intamplatoare, asa cum se numesc cei cu care imparti o telecabina, o urcare cu liftul sau o excursie cu scoala, intr-o masina. Dar, cu toate astea, cei doi s-au apropiat, au discutat despre dragoste si politica si au lasat diferentele la o parte, la o placinta de rubarba si un cozonac cu mac.
Varcolacul era fericit, nu mai bea ca inainte foarte mult coniac iar pitpalacul renuntase la prietenia incompleta pe care o avusese inainte cu un rac. Diferentele i-au ajuns insa din urma in vacanta de vara, cand s-au dus sa faca plaja langa un lac. Era duminica asa ca era aglomeratie, nu mai aveai unde sa arunci un ac. Si nervii pluteau in aer, intrand in narile celor ramasi pe margine, carora situatia nu le era deloc pe plac.
Asa ca varcolacul s-a apucat sa faca ce stia el mai bine: sa urle, sa rage, sa muste si sa arunce cu umbrelute de soare in nudisti. Si lucrul groaznic s-a intamplat: in toiul crizei i-a dat si pitpalacului un bobarnac. Atat de jignit a fost casnicul pitpalac de acest oribil bobarnac, incat si-a bagat pe loc costumul de baie in sac si a plecat acasa. Iar varcolacul a ramas singur pe plaja pustie, cu buzele umflate in forma de colac. Varcolacul a inceput sa bea din nou coniac, pitpalacul l-a bagat din nou in seama pe rac iar vecinul de la nr. impar 35, un pupazoi exhibitionist, imbracat mereu intr-un negru parpalac sarac, a concluzionat: Nu te imprieteni cu un varcolac daca nu esti in stare sa suporti un bobarnac.

E bine sa te gandesti din cand in cand si la degete

N-am mai vazut pe nimeni, de multa vreme, sa-si ridice degetul mic in timp ce bea ceva, orice, dintr-o cescuta sau pahar. Poate ma invart in cercuri de oameni prea simpli. Sau poate a venit momentul sfarsitului domniei degetului mic. Poate a venit momentul sa avem doar 4 degete. O sa-mi lipseasca totusi bietele de ele in zilele de vara, cand e prea cald sa te tii de mana cu cineva, asa ca ne tinem doar de degetele mici pana cand incep sa doara. O sa-i scutim doar pe muzicieni de aceasta disparitie. Pianistii vor putea chiar sa se duca la Oficiul de Impartire Sociala a Degetelor si sa ceara pana la maxim 3 degete mici in plus la fiecare mana.
Personal, mie mi-ar placea sa vad manile terminandu-se cu un alt deget mare. Am avea astfel maini simetrice si in zilele astea in care traim avem nevoie de cat mai multe putere, chiar fie si in degete.

Teorii

Am eu o teorie: cum ca locul il face pe om ( in afara de nume, haina, familie, scoala, tunsoare, buletin meteo, prieteni, vecini etc.)
Daca treci des pe Str. Frumoasa o oarecare trasatura a corpului tau devine un pic mai frumoasa, daca mergi pe Str. Portocalelor ori devii un pic portocaliu, ori capeti aroma de oranjada, daca ajungi pe Str. Furculitelor trei degete de la mana dreapta se preschimba intr-o furculita. Si tot asa. Cand cunoasteti un om fiti atent unde locuieste, unde se afla locul lui de munca, cam pe ce strazi trece zilnic si o sa aflati cum e el de fapt. Eu, de ex, pentru ca am trecut mult prin Piata Romana, lobii urechilor mele ( foarte dacici cand eram mica) s-au romanizat. Si pentru ca stau pe o strada cu nume saltaret din punctul meu de vedere, topai de fiecare data cand ma duc sa cumpar paine.

Ca sa nu uit ca binele e mereu pe aici, prin jur

Sunt mult prea zen saptamanile astea ca sa nu scriu posturi "de atmosfera" :)
Imi plac niste momente si-mi place sa constientizez ca-mi plac.
Cand deschid usa de la intrare dupa un drum lung si obositor. E trecut de miezul noptii, vin dintre straini si acum sunt brusc printre lucrurile mele. Aprind o veioza grasa si prietenoasa. Pentru ca n-am usa la bucatarie, la mine in hol se strang toate aromele de ceai si esente si parfumuri puse intr-o cutie. E un miros dulce-acrisor care nu miroase a nimic cunoscut, dar e mirosul de acasa, unde totul e linistit si sigur.
Cand vine cineva pe care-l astept cu multa nerabdare, ma tot uit pe geam sa-l vad daca apare pe strada. Nu e punctual si intarzie. Noroc ca nu am ceas la mana ca sa ma uit din minut in minut. Si atunci cand suna interfonul, eu sunt bineinteles in partea cealalta a casei si alerg, ma lovesc de colturi, ma impiedic in mobila, dar ajung si apas pe buton ca sa aud ca spune "eu sunt".
Prima plimbare de noapte din luna mai cand observ brusc cat de inverziti sunt pomii, miroase a mana maicii domnului, a tei si lamaita. De obicei si a asfalt incins, intotdeauna trec pe langa masina care spala strazile.
Placerea de a tine in mana o cana galbena nou-nouta. De a cumpara o lingurita de ceai care seamana cu un polonic pentru pitici. Sau de a manca un castron de capsuni la 6 dimineata in pijama si pulover gros cu nasturii incheiati incorect, stand la geam, in racoare si soare.

Castigatori si planuri

Castigatorii concursului cafegiu sunt urmatorii, de fapt urmatoarele: Luiza, Catalina si Monica.
Puteti sa va luati pachetul de cafea astfel: ori va duceti in dupa-amiaza asta, maine sau sambata, dupa ora 12, la targul de cadouri de la Dalles ( o sa va dau pe mail parola cu care sa demonstrati ca ati castigat) ori, daca nu puteti si nu puteti, vorbim pe mail si ne vedem si va dam eu sau Radu pachetul saptamana viitoare. Pana una-alta scrieti-mi pe teamindster arond gmail punct com ca sa hotaram ce si cum :)
Si m-am hotarat sa dau cadouri cam din 2 in 2 saptamani. Peste doua saptamani o sa puteti castiga ceva inventat de mine: o cutie plina de nimicuri, amanunte si lucruri nu foarte utile. Si peste alte doua saptamani o carte handmade facuta de mine cu 2 povestiri si ilustratii facute evident tot de mine. Si tineti-mi pumnii sa nu iasa ceva odios!

Cafea, ursi si concursuri

Ursul care nu stia sa faca nimic

A fost odata un urs care nu stia sa faca nimic. Nu stia sa mearga pe bicicleta, sa conduca o masina, sa aiba o afacere, sa faca fursecuri, sa comande online lucruri, sa foloseasca un computer, sa sarute pasional o ursoaica, sa darame un stejar dintr-o lovitura, sa ia miere din stup fara sa fie intepat de cel putin 10 ori, sa-si faca parul castaniu si matasos, ca-n reclamele pentru samponul ursilor bruneti, sa citeasca fara sa-si miste buzele si multe altele.

Si cum statea el asa ganditor si amarat pe o buturuga, a simtit un miros bun si brun in acelasi timp. Ceva ce-i facea pofta sa se ridice si sa plece. Sa faca altceva decat sa stea si sa se vaite in sinea lui ursuza. A pornit pofticios in cautarea mirosului gustos si a ajuns in fata unei case. La un geam deschis statea un barbat barbos si ochelarist care savura o cana mare de cafea.

- Ce e aia, intreba nepoliticos ursul. 

Barbosul insa nu se intimida si-i turna si ursului o cana de cafea, pentru ca asa sunt cafegii, d-abia asteapta sa imparta o cafea buna cu altcineva si sa stea cu acestia la o vorba, doua.

Si tot vorbind ei, imbatat de parfumul exotic al cafelei si de gustul ei amarui, dulce-aspru, ursul isi deschise sufletul barbosului.

Dupa trei saptamani de la aceasta intamplare, ursul statea  iar pe buturuga lui gandindu-se la viata lui. Dupa trei biciclete rupte sub greutatea lui, barbosul il invatase in sfarsit sa mearga pe bicicleta. Urma sa conduca pentru prima oara in viata lui o Dacie veche si galbena peste doua zile. Si tot peste doua zile barbosul ii planificase o iesire la cafea cu o ursoaica trupesa si bruneta din cartier. 

- E bine, isi spuse ursul, turnandu-si delicat din ibric inca un pic de cafea fierbinte, avand grija sa nu-si friga pernele de la degete.

Eu cred ca minunata cafea din poveste ar putea fi cafeaua Papa Jacques. Nu o puteti gasi in orice magazin, e proaspat-prajita si are un gust extrem de bun si nu v-as povesti de ea daca nu mi-ar placea mie foarte mult. Daca vreti si voi sa vedeti cum e, lasati aici un comentariu. Radu, the coffee-man de la Papa Jacques are 3 pachete de dat cadou asa ca voi face maine dupa-amiaza (joi, 21 aprilie, ora 15) o tragere de sorti si 3 dintre voi vor putea bea cat de curand o cafea buna. 

Sau, daca n-aveti chef de tragere la sorti, va puteti duce sa incercati sau sa cumparati un pachet de la targul cadourilor de la Sala Dalles. Il gasiti pe Radu la parter, prajind de zor cafea.