Saturday, December 27, 2008

Ce crede despre lacrimi un gandac

Discutau doi gandaci, unul care-si tinea pieptul inainte, cu fala maresalului care are o uniforma noua, altul mai servil, mai iute in miscari, cu ochelari fumurii, de spion.
Ce-ai vazut sub masa?
O pereche de ghete verzi invizibile. Aveau o pata neagra in interior, semn ca stapanul lor isi loveste picioarele cand merge. Adica e cam impiedicat. Iar stangul avea o ridicatura in dreptul degetului mare, semn ca stapanul are un deget mare mult mai mare sau poate mai inalt sau poate mai umflat. Dar un deget mare mai lung stang inseamna ca omul e si mai inimos.
Si ce-ai mai vazut sub masa?
Un sir dezordonat de lacrimi, picurau pe ghetele verzi ca o armata de furnici ramase fara general.
Asta e neinteresant. Lacrimile inseamna tristete, pe noi nu ne intereseaza tristetea, cu lacrimi nu saturi stomacul. Altceva?
Nimic altceva de vazut, l-am auzit doar pe om, vorbea foarte mult despre el insusi, chiar m-am mirat cat de multe are de spus despre el.
Hm, spuse gandacul mai intelept, cu alura de conducator, poate are nevoie de un blog, sa-si toarne acolo necazurile.
Aiurea, spuse gandacul-iscoada, asta o sa-l zapaceasca si mai mult, si pe el si pe altii. Ai auzit vreodata ca vreun cronicar sa se regaseasca pe sine in paginile cronicilor scrise de el?
Hm, spuse iar gandacul sef, oricum, vorbitul mult despre sine e la fel cu vorbitul in somn, denota o personalitate labila si problematica. E ca un strigat de ajutor care nu ajunge niciunde, deveni el poetic. Eu nu fac insa niciodata niciuna, nici alta, spuse gandacul conducator, vorbind despre el. Eu am treburi mult mai importante, isi umfla el pieptul si cureaua de la pantalonii de maresal mai ca i se rupse.
Eu am un blog, spuse gandacul servil, dar nu-l folosesc pentru asta, cum ii zice, introspectie, ci ca document istoric.
Intors acasa, gandacul spion scoase o eprubeta in care prinsese o lacrima ce prinsese praf de gheata verde si o puse pe blogul lui. Nu stiu de ce plangea si se plangea omul ala, dar daca lacrimile lui devin istorie, se gandi gandacul, poate ca omul acela va invata din ele si nu ca nu le va mai repeta niciodata, dar macar le va repeta mai rar. Si plangand mai putin, va manca mai mult si astfel vom putea si noi sa supravietuim.

26 comments:

1307 said...

ca exista gandacii inteleg, ca pe ei nu-i poti omori nici cu bomba atomica, dar lacrimile de ce exista, pe ghetele cele verzi?

Anonymous said...

/send bucatica de cozonac to "cei doi gandacei"
Poate asa gandaceii o sa uite de mese cu ghete verzi sub ele, de lacrimi si de bloguri pentru istorie ;;) .

ionuţ said...

Doi gandaci isteti fac mai mult decat o-ntreaga colonie de gandaci mucaliti.
Eu am in camera de vreo trei saptamani o musca obeza, trecuta de-a doua tinerete, dar care nu da nici buna ziua. Halal vecin.

Iren said...

1307: lacrimile exista ca sa curete praful.

darael: cum sa uite de bloguri? vrei sa le iei placerea asta?

ionut: fiind obeza, are obrajii atat de mai si rotunzi incat ii strang gura intr-un mod nefiresc. d-abia mai poate sa fluiere, darmite sa mai si vorbeasca. e imposibil sa vorbesti cand ai doua baloane in loc de obraji.

Anonymous said...

pe de alta parte, cu cat plangi mai mult, cu atat mananci mai putin. ceea ce reprezinta pentru mine cura ideala de slabit :P

Iren said...

da, dar plansul face cearcane. nici asa nu e bine.
oricum, eu pot sa plang si sa mananc in acelasi timp si cred ca nu numai eu, mai ales cand e vorba de ciocolata.

Cântăreața Cheală said...

Bine ai revenit la tine acasa! :)

sayadinna said...

sa inteleg ca gandacii nu plang?

1307 said...

nu doar lacrimile pot curata praful (mai ales ca astea fac si cearcane), si rasul poate sa faca asta. curentii de aer produsi de ras pot sufla praful de sa nu se mai vada, iar daca rasul e destul de puternic il poate speria astfel incat sa fuga si sa nu se mai intoarca niciodata, ca acolo unde exista ras praful nu are ce cauta.

dar cred ca cel mai bun remediu impotriva prafului sunt lacrimile care rad (indiferent de natura plansului). in aceasta situatie praful chiar va intelege ca nu este dorit si va disparea pt totdeauna.

joju said...

blogu' nu trebuie luat nicicui
blogul este un copil care cere foarte multa atentie si grija :)
blogul este un copil care ramane copil

Iren said...

cantareata cheala: bine v-ati intors si voi la mine acasa :)

sayadinna: nu in public.

daniel said...

Si cascatul plange cu lacrimi anti-praf, si stranutul poate alunga praful cu aer curentat.
Dar ma intreb daca lacrimile tin de sete.

Dan Gheorghe said...

la multi ani!

daniel said...

Sau poate ca pe gandaceii aia i-ar ajuta un aparat de distilat lacrimi..

Adrian Manolache said...

sarbatori fericite

ionuţ said...

bun, stiu ca s-a cam stins, da' totusi. Si gandacii bazaie, altminteri de unde sprayurile pt mobila?:P

Iren said...

ionut: depinde de gandac. aia pe care ii intalnesc eu pacane.

ionuţ said...

"Bazaie" as in "varsa lacrimi" - vroiam sa spun. Stau slab cu exprimarea azi:\
Ma bucur insa ca ai tai pacane:) E ceva.

Iren said...

ionut: aaaa, cred ca problema e la mine. ramasesem inca sub influenta muscai tale care nu da buna zzziua.

Kidha said...

uite de-asta imi place mie de tine :)

Iren said...

kidha: :) :)

Antoaneta said...

Mai draga, tu ar trebui sa scrii o carte cu povestile astea minunate, nu ca nu m-as bucura sa le gasesc pe blog.

Esti o minunatie

Iren said...

antoaneta: hei, multumesc. vreau sa scriu o carte de povesti anul viitor, sa vedem daca am vointa :)

Anonymous said...

O carte pentru copii, ca sa creasca frumos :) Bafta!

softroots said...

In marea ordine a societatii umane, constatam ca se dezvolta indivizi armoniosi, echilibrati,

si toate celelalte calitati, oricate, multe. Acestia nu prea ii suporta pe ceilalti. Ceilalti,

cei pe care nu ii inteleg. Ii cam incomodeaza. Si cei din urma incearca uneori sa para asemeni

celor dintai. Sau se departeaza complet de aceasta imagine, sau incep sa nu ii suporte, la

randul lor. Si daca facem un pas inapoi si incercam sa gasim scopul acestei ordini, putin

grabiti pentru ca pare evident si banal ca trebuie sa existe, de obicei il confundam cu

propriile tentatii sau obsesii sau iluzii care sunt la fel de bune ca ale oricui in esenta.

Adevarul se ascunde. Realitatea este ca aceasta ordine este cea a unei mari masinarii. Si ce

gandesc oamenii exemplari in maruntaiele acestei masinarii ? Ii arata cu degetul pe semenii lor

care raspund zgomotului masinariei cu vocile interioare si le explica ce e bine si frumos si pe

unde sa mearga pentru a iesi cat mai putin neplacut in evidenta, si sunt foarte marinimosi

facand aceasta pentru ca, nu-i asa, e dreptul lor - oamenii au drepturi - sa nu fie deranjati.

Dar cand se aseaza mai prejos decat suferinta semenilor imperfecti si imbraca haine

respingatoare de gandac, atunci se coboara la dimensiunile la care poate fi vazut sufletul in

adanc de tristete si nu dau alte indicatii catre iesire in afara de "poate" si "macar" pentru ca

oamenii cu ghete prafuite nu se mai grabesc de mult nicaieri ci urmarind cu privirea lipsita de

vointa pasii mici de gandac poate ca vor gasi o carare intortocheata catre fereastra prin care

patrunde in incapere lumina gratuita si nepartinitoare a soarelui, daca, daca din intamplare, o

firmitura a sarit de la masa porumbeilor grabiti pe pervazul interior pe care ne putem sprijini

cu coatele ca sa privim in afara.

DOAR NOI said...

Superba poveste! M-a fascinat...a fascinat biologul din mine.