Singuratate in lumea pasarilor calatoare si necalatoare

In fiecare an, in curtea interioara dintre niste blocuri, unde-s doar ferestrele de bai si zgomotul facut de lift, apare un vrabioi care-si face casa intr-o crapatura. Face un spagat pentru care l-ar invidia orice balerina, cu un bat de picior pe peretele blocului b1 si celalat picior pe peretele blocului b2 si incepe sa tipe. Tipa din toata inima lui de vrabioi singur, cu casa, acareturi, dar singur. Isi cheama perechea.
In unii ani si-o gaseste relativ repede, dupa 2 saptamani de exemplu. Anul asta a trecut o luna si tot singur si urlator este. Mi-e mila de el, cand merg prin parc ma suprind ochind cate o vrabie trupesa, care i-ar putea placea. Ma gandesc cum as prinde-o si as tine-o macar o ora in baie, sa auda reclama sau jelania care iese din ciocul pasaroiului cu tichie maro de catifea, ca nimeni nu stie de fapt ce zice el acum. Ar putea foarte bine sa strige si "fier vechi" sau "vand maturi". Ca sa fiu sigura ca ea se indragoseste de el, nu de bunurile lui materiale iesite din comun in lumea vrabiasca.
La balconul de la sufragerie, unde o pereche fericita de vrabii si-a facut cuib din timp, au iesit deja puii. Si vrabioiul din curtea interioara tot nu si-a gasit pe cineva. In schimb, locul se transforma intr-un parc de celibatari. Un nivel mai sus, pe un cablu bine intins, tipa in tandem cu vrabioiul un randunel care nu pare sa aiba casa, are in schimb un piept mandru, un spate drept, un costum reusit, Armani si seamana destul de bine cu George Clooney.