Cererile consumatorului

As vrea sa existe un magazin unde sa ma pot duce si sa cer la pachet soare, bani, vointa, chef si capsuni.
Sa mi se dea chitanta. Sa pot returna soarele daca are cumva dinti de vampir sau vointa are fire duse. Sa-mi fie date in cutii de carton care miros frumos, impachetate in hartie moale si fosnitoare. Sa le pot da mai departe, sa nu mi se spuna ca ajung in inchisoare daca le copiez, asa cum e cu muzica si filmele. Sa pot alege mai multe feluri din fiecare, vanzatorii de la magazin sa fie un fel de prietenii necunoscuti, in preajma carora te simti mereu bine si firma care se ocupa cu asa ceva sa aiba logo si slogan frumos, dar sa nu aiba reclame stupide la tv si nici cont pisalog pe facebook.

Valsul pisoiului Walter

Walter e unul din pisoii cu bun simt care nu s-ar aseza la cina fara sa poarte un elegant papion si nu ar intra intr-o casa fara sa se stearga pe picioare. De aceea ii e destul de greu sa-si gaseasca locul intr-un oras cu oameni nervosi si neglijenti, care poarta mereu ghete pline de noroi.
Povestea lui Walter are un inceput trist pentru ca prima lui familie a fost o familie de mitocani. Walter nu putea sa asculte Chopin si sa se reculeaga in sufragerie pentru ca toti cei din jurul lui se certau, injurau si-si turnau bere in cap. Cand mitocanii au intrat in provizia lui de bauturi rare si i-au baut singura sticla de sampanie Veuve Clicquot Ponsardin din anul 1890 care-i mai ramasese, Walter si-a pus in geamantan colectia de papioane, soareci si valsuri si a plecat unde vedea cu ochii. A fost o perioada neagra din viata lui. S-a iubit pe acoperisuri cu dame fara scrupule si a injunghiat adversari in dueluri groaznice si sangeroase. Si si-a pierdut 4 papioane preferate ( din care doua i-au fost in mod sigur furate in trenul de Viena, cat el dormea). Apoi a hotarat sa-si gaseasca din nou un camin. A devenit pisoiul unui filosof cam hedonist, al unui mecanic masochist, al unui barbos incoerent si al unui sef de gara decadent. De fiecare data trebuia sa plece pentru ca nu se potrivea deloc nici cu proprietarii caselor, nici cu casele proprietarilor. Cine ar putea sa traiasca mai mult de un an intr-o casa intunecata, carti rupte, oglinzi patate si canapele care nu fac parte din acelasi set cu fotoliile?
Asa ca Walter inca rataceste. Daca vedeti vreodata la geam un pisoi negru, cu papion la gat si valiza tocita in calatorii, lasati-l sa traiasca la dumneavoastra in casa, serviti-l cu un pahar de ceva bun, lasati-l sa rasfoiasca albumele de arta din biblioteca si incercati sa va schimbati un pic de dragul lui. Deveniti un pic mai nobili, mai burghezi, mai elevati. Si cumparati-va si voi un papion!

Post entuziast, siropos si feminin

Iubesc siropul de gat si momentul acela in care dulceata lui te face sa te simti bine macar un minut. Iubesc documentarele despre oameni foarte batrani care nu stau o clipa locului pentru ca ma fac sa ma simt tanara si lenesa si ma ambitioneaza sa fac mai multe. Si iubesc sa aranjez mereu cate ceva in casa si sa scriu remindere ca sa nu uit sa cumpar vopsea pentru picioarele de masa care vor sosete turcoaz. Si iubesc culoarea galben, Romania e o tara in care galbenul se gaseste rar, desi il avem pe steag, o sa-i fac in sâc si o sa cumpar si masa galbena si scaune galbene si perne galbene si flori galbene si rochii galbene. Si astfel o sa-i fac in sâc si lui Pantone care a declarat ca anul 2011 are culoarea caprifoiului ( un fel de roz bonbon mai vegetal). Si iubesc ca am asa un chef de munca! Si o sa-mi cumpar si o masa mare de tot, de arhitect-designer-tamplar-inginer, pe care o sa-mi intind toate viata si o sa mesteresc la ea, pe care o sa scriu si o sa pictez si o sa decupez si o sa pun 10 ghivece de flori si o sa servesc vin bun si fripturi si ceai cu miere cu tarte sau cafea proaspat macinata de la Papa Jacques. Si iubesc ca e bine cu toate grijile, problemele, visele ciudate, virusii, frigul, intunericul, stirile, monstrii de sub pat, sperietorile si zgripturoii care plutesc in jur si rontaie din noi.

Geniul din casa intunericului

Saptamana trecuta am ramas cateva zile fara curent si asa mi-am dat seama ca iubesc electricitatea, dar ca, fara ea, viata e mult mai palpitanta. Eu n-am lanterna in casa. Am vrut sa-mi iau una in forma de urs dar pana la urma am cumparat-o si am dat-o cadou. Lumanari am doar trei, cu fitil anemic si corp obez, care dau lumina doar un strop, cat sa nu ma impiedic de mobila.
Atunci cand n-ai lumina este foarte greu. Esti obligat sa-ti auzi toate gandurile din cap si sa te distrezi singur, in mintea ta. De aceea, devii filosof. Sau iti pierzi mintile.
N-am rezistat decat o singura noapte intr-o casa fara curent, apoi am fugit, ca o lasa ce sunt. Lucrurile mergeau mult mai bine decat ma asteptasem!
In noaptea aceea am stabilit ca:
- e bine atunci cand vecinul de vizavi are un televizor maare-maare, am putut sa ma uit ( nu si sa aud) la un talk-show. Mi-as fi dorit totusi ca vecinul sa se uite la un film subtitrat.
- am in continuare o voce de Gavroche la telefon. M-am distrat chiar foarte bine inregistrand tonuri de apel aiurea pe telefonul meu, dar bateria se ducea rapid asa ca a trebuit sa renunt.
- picturile facute de mine pe intuneric sunt la fel ca picturile facute de mine pe lumina: abstracte si mistice. am pictat cu ceai negru concentrat, pentru ca nu mai aveam culori.
- am scris de mana o multime de idei, atunci cand nu mai vezi ce e in jur nu-ti prea mai pasa de cenzura si perfectionism.
- daca as trai undeva, fara electricitate sau gaz, as fi un om care se culca odata cu gainile, dar mult mai activ si creativ, un geniu chiar :)).

Uneori e bine cand e vorba de un anume rau

Atunci cand nu ma simt bine sau mi se intampla lucruri care nu-mi convin, caut sa fiu demna si incerc sa ma bucur ca nu-mi merge totusi mai rau. Uneori functioneaza. Asa ca azi ma bucur ca nu sunt intr-un loc unde-mi cad bombe in cap, nu inghet undeva intr-o fabrica parasita din Antarctica, nu stau incomod asezata in coltii unui tigru, nu dau un examen - orice examen, nu sunt torturata intr-o pivnita parasita, nu am pe nimeni in fata care sa-mi zica rautati si nu traiesc in anul 2789, cand oamenii sunt pe jumatate roboti si-si tin noaptea sufletul intr-un pahar cu apa curata, pe noptiera.

Despre someri fericiti

Sunt foarte gospodara zilele astea, gospodara dupa standardele mele, nu ale celorlalti. Planuiesc un blog nou
( il tot planuiesc de anul trecut de fapt, dar asa sunt eu, om incet). Din aprilie imi iau pauza de munca pentru ca m-am zapacit si mi-am pierdut entuziasmul si am devenit robot suparat. Eu nu pot functiona asa. Eu nu vreau sa ma duc la serviciu doar ca sa iau bani. Stiu ca e criza si oamenii nu gasesc de munca, dar mintea mea imi zice stop, trebuie sa te reconstruiesti, dupa ce te odihnesti un pic, si sa gasesti un loc unde esti ca pestele in apa, nu ca pestele in nisip. Si de fapt imi iau pauza de dus la serviciu nu ca sa stau degeaba, ci ca sa muncesc mult pentru mine, sa fac ceea ce stiu eu mai bine: sa-mi termin cartea de povesti, sa pun la cale lucruri noi, sa cunosc oameni si ziua, nu numai noaptea, dupa serviciu, ca vampiru'.

De ce pinguinii vor stapani pamantul

Dupa ce oamenii or sa dispara, cred ca pinguinii vor fi cei ce le vor lua locul. Pentru ca au invatat deja sa mearga in doua picioare, pentru ca au invatat deja cat de important este sa te imbraci frumos in fiecare zi in tinuta speciala, pentru ca sunt mult mai pregatiti sa faca fata poleiului ( strada mea e un patinoar lung zilele astea si asa imi doresc sa ma arunc pe burta, inainte, pana ajung in fata usii), pentru ca nu-s perfecti, stiu sa fie rautaciosi si sa faca mizerie ( e stiut faptul ca in casele lor nu e niciodata curat si imi pot imagina cu usurinta un pinguin golan aruncand ambalaje pe jos, fara pic de bun-simt), pentru ca stiu sa se indragosteasca si cred mai mult decat oamenii in sufletul-pereche, pentru ca stiu sa manance sanatos si nu trebuie sa-i rogi sa manance ulei de peste cu omega 3. E posibil chiar sa schimbe numele pamantului si sa-l numeasca exact asa, Omega 3.

Curatenie de primavara chinezeasca

Pe 3 februarie incepe luna tigrului si la chinezi e semn ca a venit un an nou si e primavara.
Vreau un ceas gras, cu 5 picioare. Am vazut eu asa ceva, intr-un magazin din trecut, care acum probabil nu mai exista. Magazinele au o viata foarte scurta zilele astea. Candva, in lumea magazinelor, anii astia vor fi tinuti minte drept anii gripei crizate, gripa mortala care a lovit multe case de marcat.
Am foarte multe idei pe care le inghesui deocamdata in carnetele meschine pentru ca n-am rabdare sa le cresc. Vreau doar sa aranjez case, sa pun hainele in ordine, sa dau praful afara si sa cumpar sticlute intunecate, de tinut licori dubioase in ele. De unde vine tot praful asta? Daca am putea sa-l vindem am castiga saci de bani de pe urma lui!

Despre prietenii imaginari care sunt in mod cert reali, desi invizibili

Prietenii imaginari nu-s o inventie noua, traiesc printre noi de cand lumea, chiar daca existenta lor n-a fost inca demonstrata stiintific..
Eu n-am avut prieten imaginar cand eram mica. Probabil de aceea am primit unul acum, cat inca ma mai pot bucura de el. Prietenul meu imaginar e invizibil, nu ne intalnim niciodata, pe nicaieri, nici nu pare sa-si doreasca asta, in schimb imi scrie scrisori mici si concise, care imi fac bine.
Imi scrie doar dimineata si noaptea pentru ca este foarte ocupat, mai ocupat decat oamenii obisnuiti care stau toata ziua cu ochii pe ceas, se uita pe geam sau casca. Stiu extrem de putine lucruri despre el, doar cateva amanunte: poarte haine verzi, isi cumpara de la magazin miros de casa-paradis atunci cand acesta i se termina, inchiriaza pisici pe termen scurt si nu va lucra niciodata pentru guvernul prietenilor imaginari.
Asa ca, atunci cand am impresia ca nu mi se mai intampla lucruri bune si neobisnuite , imi vine sa ma scutur si sa-mi bag singura mintile in cap. Sa ai noroc la prieteni imaginari, invizibili, misteriosi si indepartati e clar ca e un dar rar, care nu se da oricui, oricand.

Casa de sub prosop

Racelile au si parti bune. Inhalatiile de exemplu. Daca n-ai casa ta, daca lumea ti se pare mult prea mare si rea, daca esti obosit si vlaguit si te ustura nasul si gatul, te bagi sub un prosop ( de preferat verde) si te pomenesti intr-o lume plina de aburi, pui trei picaturi de esenta de brad si gata, esti in casa ta din padure, facuta numai si numai din conuri si ace lipite cu rasina. E bine aici. Ca intr-un camin prietenos de hobbit, intr-o baie unde esti in siguranta, pentru ca nici capcaunii, nici lupii nu au cum sa treaca de usa ei invizibila pentru ca-s prea mari sa intre intr-un asemenea degetar. Aici te invaluie o ceata buna si prietenoasa si pielea ti se face la fel de frageda ca a unui copil de cozonac.
Nu-s racita dar mi-e dor de apartamentul meu plin de aburi si ace invizibile de brad :)

Oamenii dezordonati nu devin dictatori

Ordinea este foarte importanta in viata mea pentru ca lipseste cu desavarsire. As vrea sa se studieze ADN-ul oamenilor dezordonati. Printre aminoacizii lor se gasesc probabil sosete desperecheate, haine aruncate, cani nebagate in dulap, la locul lor si farfurii cu coji de portocale vechi de 2 zile.
As vrea totusi sa preaslavesc haosul si rolul lui important in viata unui om. De cand sunt dezordonata am devenit foarte agera, am invatat sa privesc totul ca un vultur si sa ochesc obiectul care-mi trebuie in noianul de lucruri colorate si diferite. Viata mea a devenit un joc de atentie si perspicacitate. De asemenea, cand nu gasesc lucrul care-mi trebuie, sunt fortata sa devin creativa si sa gasesc un inlocuitor potrivit pentru el. Pentru ca e greu sa gasesti substitut pentru portofelul cu bani, atunci cand nu e de gasit.
De cand sunt dezordonata sunt foarte toleranta si permisiva. Eram si inainte, dar acum sunt culmea! Daca nu ma mai enerveaza un cearceaf bine intins, nu ma mai enerveaza nici defectul lui x. Vorba mea actuala preferata este "eh, oameni suntem". Asa ca nu ma mai supar deloc cand oamenii nu-s asa cum mi-as dori eu sa fie ( sau cum le-ar fi mai bine sa fie).
Ma simt in permanenta intr-o tabara de antrenament pentru viata, ca intr-un mini-model a vietii adevarate, unde nimic nu e logic, ordonat sau drept.

Chef de vorba

Acum nu mai am chiar nici o scuza ca nu scriu. Au trecut sarbatorile, vacanta, ziua mea, lenea etc. Acum e momentul sa scriu mult si furtunos. Despre cum tot raman intr-un anumit lift dintr-un anumit bloc, despre cat de copil devii atunci cand te maturizezi, doar ca depinde de tine daca devii copil bun sau copil rau, care chinuie pe toti din jur, despre extraterestrii de sapun si paianjenii din cuptor, despre cum sa-ti bagi mintile in cap atunci cand nu mai raspund deloc la telefon si tot asa. Singura problema e ca am mai degraba chef de stat la povesti la o bere sau la o tarta mare, mare cu mere, decat de scris.

H de la Hepilescu

Am cunoscut un om pe nume Hepilescu. Traieste in cea mai oribila casa din lume, are cea mai oribila viata din lume ( din punctul meu de vedere) si totusi este extrem de fericit. Locuieste intr-o casa plina de tantari si plante inamolite si ude, se scarpina mereu din cauza muscaturilor si toate hainele lui au o ciudata nuanta verzuie din cauza umezelii. Ii picura mereu nasul, pentru ca undeva in cap, robinetul a fost lasat deschis din greseala inca din copilarie de o dadaca nepriceputa. Si in loc de caine sau pisica, are un liliac obsesiv-compulsiv, care-l pocneste peste degete cu o lingurita atunci cand nu spala vasele imediat dupa ce a mancat. Si totusi este un om mereu zambitor si bucuros, mai fericit decat multi oameni care traiesc in case insorite, cu lucruri colorate, caini iubitori sau pisici umflate. Poate fericirea nu sta totusi intr-un nas sanatos si un soare galbenos.

Reminder

Zilele astea inventez noi modele de ibrice, am scapat - nu mai sunt babysitter de pisoi-demon asa ca pot sa ies din carantina si sa scot de prin cotloane toate obiectele care puteau fi sparte, distruse, roase ( adica mai toate obiectele mele), stau de vorba la telefon cu picioarele pe calorifer, desenez pe margini de revista modele de tapet, beau ceai negru si ma uit la filme cu crocodili, scriu povesti despre oameni de zapada ( ca inca e sezonul lor), mi se pare ca beau viata lingurita cu lingurita si e foarte bine. Si incerc sa ma tin la distanta anul asta de oamenii nepotriviti.
Pentru ca
- oamenii neopotriviti nu-s niciodata calzi
- au culoarea gri atunci cand te gandesti la ei
- nu au tot timpul din lume
- nu fac planuri cu tine
- nu stiu cum sa te scoata din carapace
- nu inteleg sau se inteleg doar pe ei
- vor sa fie distrati, ca la circ
 - sunt extraterestri
 - nu simt cand ai chef de vorba si te intreaba mult prea rar cum esti tu
- nu cred in tine
- cred si ei, la randul lor, despre tine, toate aceste lucruri
Sune metaforic dar asa stau lucrurile in realitate.

Din cand in cand

...devin constienta ca am niste super-puteri in plus fata de anul trecut. De exemplu am descoperit ca am puterea sa fac pisoii surdo-muti sa miaune tare, des si hotarat. Sau ma gandesc ca totul e bine si imediat, totul se face bine instantaneu, de parca tocmai m-am teleportat intr-o poza polaroid galbena si luminoasa.
Asa ca anul asta pornesc la vanatoare de super-puteri, ca probabil mai sunt si altele de care n-am habar.