Draga 2014,

Simt ca esti la fel de bun ca Mos Craciun, asa ca te rog sa vii cu un autobuz plin de cadouri si minuni. Sa fii surprinzator, dar nu surprinzator-rau, ca 2013. Nu ma supar daca-mi pregatesti surprize mici, de exemplu, daca o sa dau peste un pinguin in Mega Image la sectiunea compoturi, o sa ma declar multumita. Sau daca o sa-mi fac un bun prieten la coada la cartele la metrou, o sa fie super bine. Vreau la fel de multe filme bune, ca am luat-o razna cu uitatul la filme, am devenit un cinefil salbatic si-mi convine asa. Si vreau mai putine dulciuri. Incerc sa traiesc sanatos, dar cand toata lumea imi umple casa de cutii cu ciocolata si bomboane nu pot sa uit de ele si sa mananc o salata de telina si morcovi. Pur si simplu nu e politicos. De asemenea, vreau sa intelegi ca vreau un an vegetal si botanic. Vreau sa stau mai mult prin paduri, sa-mi umplu podelele de flori si sa port discutii despre specii rare de cactusi. Asa cum are corpul nevoie de vitamina C, sufletul meu are nevoie de frunze. Pune intr-un cos si muzica, cateva kilograme de carti si discutii interesante. Si bani. Stiu ca e de prost-gust sa ceri cadou bani, dar tu pari genul de unchi care da cu bucurie bani. Si, bineinteles, nu uita de dragoste. Din aia de moda-veche, cu flori si discutii de la rasarit pana la apus, dar, in acelasi timp, mai mult cu fapte, decat cu vorbe.
Multumesc anticipat!

Inima de soarece

Am citit intr-o dimineata intr-un colt pierdut de internet, un comentariu pe un site, o mica poveste adevarata despre niste soricei domestici. Se pare ca atunci cand sunt fericiti, bine ingrijiti si hraniti cum trebuie, soriceii devin niste fiinte foarte bune la suflet, mai umani decat anumite fiinte. De exemplu, acesti 3 soareci. La un moment dat, unul din ei a orbit. In loc sa-l paraseasca, loveasca sau, aoleu, eventual sa-l manance, prietenii lui il faceau sandvis intre ei si-l luau cu ei peste tot. Si pentru ca ii placea foarte mult sa se dea in roata aia hamstereasca, unul din ei il baga acolo, il lipea de un perete si alerga corp la corp alaturi de el, ca un mic bodyguard. Pentru ca meriti sa te invarti in nestire si sa-ti pastrezi pasiunile, chiar daca esti un soricel lovit de soarta.

Citesc in fiecare zi despre multe lucruri emotionante, dar soriceii astia mi-au intrat in minte. Si de atunci ma tot gandesc la ei. 

Nu-mi erau de ajuns gandurile pline de cadouri de Craciun, politicieni oribili, frigul de afara, diverse griji, chestii de facut la serviciu sau virusi mutanti de raceala, acum mai trebuie sa ma gandesc si la soareci mai buni decat oamenii!

Super indragostita

Nu e vorba de ceva romantic. Vorbesc in general. Sunt super indragostita de toti si de toate. De cateva luni de cand ma tin de instagram, am redescoperit placerea de a face poze la lucruri mici, care fac diferenta intre o zi cu buline si una cu dungi . Sa merg pe strada noaptea si fac poze in sus, doar pentru ca imi plac degetele uscate de crengi care strang de gat felinarele. Si-mi place sa dau iama in magazine si sa cumpar lucruri pe care nu le-am incercat niciodata. Si sa ies cu oameni cu care am ce vorbi. Si sa rad de dimineata pana seara. Si sa spun ca viata nu e urata, chiar daca e horror uneori. Si sunt super indragostita de prietenele mele. De ce ne punem prietenii pe locul 2, dupa iubirea romantica, nu-mi dau seama. Ar trebui sa aiba un loc 1, de onoare, inainte de orice si oricine. Si sunt super indragostita de planurile mele. Dupa un an greu si foarte scurt, in care am apucat sa fac prea putine lucruri, am decis sa fiu mai disciplinata si mai severa cu planurile mele. Am doar 2 mari si late. Si o tema pentru acasa. Si sunt super indragostita de aer in general. Chiar daca esti racit si te ustura nasul rosu, e bine sa inspiri, sa expiri si sa te simti liber.

Un mic lucru amuzant

Am stat in metrou langa un grup deosebit de domni. Toti pareau sa aiba nume terminate in "-escu". Domnul Dumitrescu avea un coleg de munca tampit, domnul Petrescu incerca sa-si ajute copilul la teme, dar nu reusea pentru ca nu produsese un copil prea intelectual, iar domnul Bunescu nu zicea nimic, era doar un bun ascultator, dadea din cap si radea. Probabil el avea cele mai multe de zis, dar prefera sa le povesteasca intr-un loc linistit, nu din mers, in auzul tuturor.

Cand iti tii rasuflarea

Cand descoperi intr-o curte papadii pufoase si rezistente, desi bate vant rece de noiembrie, si apuci sa le faci si o poza inainte ca 2 caini negri si voinici sa apara in imagine.
Cand vezi un golan care joaca fotbal si ocheste cu mingea o batranica lipsita de aparare, cu vesta si fusta de lana, cand colo batranica se dovedeste a fi portar, si inca unul cu veleitati de antrenor.
Cand vezi o soseta intr-un copac gata sa fie luata de vant. Te opresti si te uiti, gata, acusica zboara, dar soseta se tine tare, doreste sa-si faca un cuib in copacel pana cand isi aduce si perechea acolo. Sunt multe sosete care-si propun sa se transforme in pasari, unele evadeaza de pe balcon si sfarsesc intr-o balta, uite ca ea a reusit!

Telepandispan

Acum ceva timp am facut un televizor dintr-o felie de chec. Pentru ca pe atunci nu aveam cont de instagram, pana sa ma misc eu si sa iau aparatul foto, sa potrivesc setarile ca sa-i fac o poza cat mai reusita etc. etc, l-am mancat. Cu tot cu crainici si cameramani din stirile de ciocolata, cu tot cu actorii cu capete de stafide din filme produse de companie M&M si paparazzi de lamaie. Si tare bun a fost! Intr-o viata anterioara, acum mii de ani, am fost sigur dinozaur. Unul distrugator! Pofta de distrus nu mai am, in schimb as manca intreaga lume dintr-o singura inghititura! De ce sa mananci un sandvis obisnuit cand poti sa-l transformi intr-o barcuta cu panze de cascaval si sa mananci astfel o intreaga ambarcatiune? Sau de ce sa nu incerci sa transformi un kiwi intr-un monstru si sa capeti vitamina c + toate puterile lui monstruoase!

Batran si multumit

Ma amuza sa vad cum ma schimb pe masura ce trec anii: acum imi inspira incredere oamenii care poarta vestute, imi doresc sa port ochelari de politist motociclist din Terminatorul 2, nu ma mai enerveaza deloc pozele tip selfie cu picioare, specifice adolescentilor, ba din contra, imi vine sa-mi fac zilnic o poza din asta, nu ma mai enerveaza golanii de la cinema pentru ca vorbesc tare, ci pentru ca au vocabular limitat, ma intereseaza horticultura si tot ce e botanic, zoologic, ceramic, textil, nu prea mai pot sa pierd noptile pe la concerte, in schimb ma trezesc dimineata doar ca sa prind lumina galbena si calda de rasarit si ca sa pot sa aud cum bolboroseste in liniste apa pentru ceai. Am uitat pe unde am pus pantofii cu toc, acum am niste papuci comozi swiss army style care-mi dau mereu impresia ca tocmai m-am intors de la ski si ca balul e inca departe, mai am timp sa citesc un pic pana trebuie sa ma pregatesc.

Un regret

Mergeam prin soarele de toamna, ma simteam inundata de caldura placuta, imi pluteau frunze aurii prin fata ochilor si mergeam potrivit de repede, potrivit de incet. O dimineata perfecta, pe bulevard, si ce bine era! Pentru ca aveam muzica in urechi, n-am auzit pasi grabiti in spatele meu. Asa ca am vazut doar cum ma depaseste un domn impozant. Era imbracat sobru, cu o geaca lucioasa si neagra, extrem de serioasa. Iar pe geaca lui lucioasa si neagra o plosnita stralucitoare si bine dezvoltata. Statea prinsa acolo ca un mic ghiozdan patrat, daca erai atent puteai sa-i simti satisfactia ca e singura in tramvai si sta pe cel mai bun loc. Domnul s-a indepartat, eu am ramas cu mersul meu potrivit, fara sa-i spun ca are o plosnita pe spate. Bulevardul era lung, domnul se vedea acum ca un punct mic si negru, scaldat in soare, dar eu puteam inca sa vad plosnita prinsa cu nadejde de haina lui de toamna lucioasa si neagra.

Colturi fara tablou electric

Exista un colt in care intotdeauna apare un paianjen. Nu e acelasi, nici macar din aceeasi familie, si uneori ma musca de picioare.
Exista un colt in care intotdeauna ma intalnesc cu cineva cunoscut cu care nu vreau sa ma intalnesc. E o statie de metrou/ de fapt. Macar aici nu ma musca nimeni de picioare ( inca).
Exista un colt in mine in care ingramadesc partile mele rele, pe care mi le accept mai mult sau mai putin cu greu. Partea din mine care se plictiseste prea repede si nu e consecventa, partea din mine care e lenesa si uraste sa dea cu aspiratorul, partea din mine care vrea sa impinga trecatorii care merg prea incet.
Nu-s niste colturi urate, sunt doar intunecate. Iar eu ma inteleg bine cu intunericul, multi oameni din jurul meu sunt nemultumiti ca atunci cand vine noaptea nu aprind lampile si veiozele si prefer sa orbecai pe intuneric. Dar uite ca e un obicei ciudat care-mi foloseste in cel mai neasteptat mod.

Vremea dovlecilor copti

Internetul are pentru mine parfum de dovleac. Cand am intrat eu prima oara pe internet si m-am minunat de parca ma plimbam prin tara vrajitorului Oz, imi tot ieseau in cale poze cu toamna, copaci rosii cu soare printre crengi, mormane de frunze aurii si dovleci portocalii americani, desi era vara. Asa ca ma simteam mereu ca intr-o toamna nesfarsita si placuta, de parca statea sa inceapa scoala si trebuia sa-mi cumpar caiete, creioane chinezesti si ghiozdan nou. Apoi, cand am inceput eu sa stau cu adevarat pe internet si mi-am facut ca un adevarat profesionist pagina de my yahoo, tin minte ca mi-am pus un wallpaper mov, cu dovleci de halloween si avea totul un aer sarbatoresc. Intram in casuta de e-mail, sa-mi citesc mailul zilnic :)) si totul era frumos si plin de neprevazut si colorat. Si pana in ziua de azi, cand inca am zile cand ma minunez ca exista ceva atat de bun si plin ca internetul, inca ma astept sa intalnesc dovleci la fiecare colt de site, sa primesc mailuri care aduc lucruri bune si sa traiesc intr-o toamna vesnica, insorita, galben-portocalie.

sursa foto

Reparatorul de greseli

As vrea sa se inventeze mai repede meseria de reparator de greseli. Cauti pe net, gasesti site-ul, alegi reparatorul care pare cel mai de isprava si suni. Apoi astepti sa sune la usa, cu sufletul cat un purice. O mare greseala va fi reparata asa cum repari o gaura in tavan. Viata ta poate fi din nou normala. Si auzi soneria, deschizi usa, vezi reparatorul care arata ca orice om care practica meseria asta de vreo 20 de ani, are vesta, mustata, sapca cu logo, trusa grea de unelte. E un pic plictisit, a vazut multe la viata lui, inca o greseala nu o sa-l dea pe spate. Ii explici care e problema, el isi deschide trusa si calatoreste in timp, repara greseala si se intoarce repede, un pic transpirat. Semneaza chitanta si inainte de plecare iti da cateva sfaturi, ca orice instalator in probleme umane care se respecta: "Nu va mai traiti viata ca si cum mai aveti inca 3 in rezervor, putina atentie nu strica, tineti un pic oamenii sub supraveghere inainte sa va apropiati de ei si nu aruncati banii pe prostii, o sa aveti nevoie de ei la batranete".

Capitolul in care "x" evadeaza si invidiaza

 Zilele astea sunt furtunoase pentru toata lumea. Asa ca incerc sa gasesc zilnic macar o ora in care sa ma simt extrasa din orice ecuatie importanta. Sunt un "x" care vrea sa evadeze din matematica, pentru ca nu m-a intrebat nimeni daca am nevoie sa nimeresc in algebra asta intunecata. 

Tot cautand liniste, mi-am dat seama ca eu nu prea invidiez, dar si ca atunci cand invidiez, ma indrept intr-o directie neasteptat de cuminte. Nu am invidiat niciodata oamenii care au mai multi bani decat mine, poate doar norocul lor extraordinar de a nimeri de atatea ori in locul potrivit, langa persoana potrivita. Faima ma lasa rece, intotdeauna am fugit de ea, cum mi s-a parut ca ajung un om "de succes" conform regulilor societatii noastre, cum am disparut un pic, pana s-au linistit apele. Si asta pentru ca mi-e teama de mediocritate ca de un virus mancator de sanatate. Nu invidiez oameni cu familii vesele, nu invidiez oameni care nu au avut niciodata probleme de sanatate, sau oamenii care stiu corect si exact in ce directie se indreapta in viata. Nu invidiez ordinea si disciplina. In schimb ma uit melancolica spre oamenii care nimeresc in locuri luminoase si linistite, care gasesc putere sa fie calmi si senini, care schimba in bine lucrurile din jurul lor pur si simplu doar fiind ei insisi.

 De fapt, daca ma gandesc bine-bine, nici macar nu-i invidiez, ci ii iubesc si vreau sa fiu mereu prin preajma lor. 

Despre ceasuri si zgomotul lor alb

Cat e ceasul? Cat ti-e nasul! Daca am nasul scurt, inseamna ca o sa fie mereu prea devreme pentru mine? Si daca am nasul lung, inseamna ca e prea tarziu?
Acum cativa ani nu voiam sa aud de ceasuri. Mai ales de cele care fac tic-tac oribil de tare. Intre timp, zgomotul lor mi se pare o bijuterie sonora si rara.
Ceasul se poarta la mana, in buzunar, prins cu un lantisor, pe piept, intr-un inel, uneori chiar la glezna, daca nu planuiesti sa mergi prin noroi sau sa-ti prinzi piciorul in coltii unui buldog. Eu as vrea sa-mi prind insa ceasul in par, sa-mi ticaie in ureche, ca un cleste de par galagios. Sau sa inlocuiesc toti nasturii unui pulover cu ceasuri mici si rotunde. Sa-l port cand ma intalnesc cu un prieten care intarzie mereu, ca sa aiba mereu in fata ochilor dovada minutelor pierdute pe drum.

In ultima vreme, din punct de vedere material

Viata e plina de maruntisuri, cele mai frumoase maruntisuri. Am facut o pasiune pentru tricourile cu mesaje despre ping pong, planuiesc sa-mi cumpar un ficus cat mine de mare - simt nevoia sa cresc un stejar, dar merge si un ficus in conditiile actuale, as vrea sa invat sa fac un covor - am facut deja cateva schite si arata foarte bine pe hartie, m-am intalnit cu oameni super entuziasti, care mi-au facut pofta de trecut prin viata in pasi de dans, am descoperit secretul statutului pana tarziu: daca nu beau nici macar o bere cand ies in oras, nu ma mai simt deloc batrana si nu mai simt nevoia sa ma culc la ora 11 noaptea, mi-am cumparat o punga de cercei, in curand imi iau ochelari, am gasit rama perfecta, de-abia astept sa ma uit in oglinda si sa nu ma recunosc, am descoperit puloverul perfect - are un pui cu bereta pe el, mi-a placut mult un serial -> Orange is the new black. Deci, in ceea ce priveste maruntisurile minunate, chiar cred ca duc o viata luxoasa.

In fiecare vara, un mic post despre caldura de afara

Atunci cand vine caldura mare si uscata peste noi, imi place sa dau o zi de concediu aerului conditionat. Umplu o sticla mare si albastra cu limonada, in care am turnat si un pic de sirop de brad sau menta. Pun sa fluture in fata geamului un cearceaf urias si alb, pe care-l stropesc cu o apa foarte rece, de colonie, super simpla, made by me, din ulei de lavanda sau bergamota, si-mi pun un film rece, cu campii polare, monstri prinsi sub gheata sau oameni blocati in telescaune. Astfel pregatita psihologic, pot sa ies in febra de afara si sa schitez un zambet de inghetata topita. Ma bucur ca se apropie toamna, am trecut ieri printr-un nor de frunze mumificate de plop, mirosul amar si fosnetul lor m-a facut sa uit instant de vara.