O fapta buna

Pe culmea unui deal albastru traia un mic om obisnuit care cultiva alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra. In mica lui casuta nu incapeau decat el, un pat si o masuta in surubul careia care locuia un gandacel intr-un fir de praf.

Micul om obisnuit traia de unul singur, pentru ca era urat, bun la inima si nu avea deloc incredere in el. Pentru ca nu mergea niciodata sa se amestece printre ceilalti oameni si nu-i lasa sa-l cunoasca, acestia nu veneau nici ei la el. Ii cumparau alunele patrate, hainele scamosate si biscuitii, dar nu se apropia nimeni de el sa-l intrebe ce mai face, ce mai zice, daca nu-si doreste un pui de catel, daca nu vrea sa mearga la bar sa cunoasca si el pe cineva. De Craciun nu primea cadouri si de Anul Nou arunca peste hornul casei cu o petarda, isi punea o dorinta si apoi se ducea sa se culce. Nimeni nu poate cunoaste care era dorinta lui, pentru ca el nu spunea nimanui nimic si gandurile inca nu pot fi citite, desi renumiti cercetatori de vaza muncesc de zor sa descopere asta.

Pana cand intr-o zi gandacelul s-a trezit pus pe fapte mari. Si-a consultat ceasul personal gandacesc, care arata intotdeauna cate ore mai au de trait gandacii ( instrument foarte util pentru ei; atunci cand ai o viata atat de scurta trebuie sa stii cand incepe si se sfarseste ca sa o poti planifica mai bine) si a tresarit. Pentru ca mai avea doua doua zile de trait.

Gandacelul avusese o viata modesta si cinstita, nu facuse nici un rau, dar nici un bine cuiva. Incercase sa nu-l supere pe omul cu care locuia, sa duca gunoiul in fiecare seara si sa nu aiba visuri prea marete, lucru interzis in lumea lui. Dar acum ca mai avea atat de putin timp, gandacul s-a decis sa faca macar o singura fapta buna. Si pentru ca singurul pe care l-ar fi putut ajuta era micul om obisnuit, gandacul a hotarat sa-i schimbe acestuia viata. Asa ca a facut ordine in mica lui locuinta, a aranjat firul de praf pana cand arata asa cum trebuie, ca vechi, s-a rostogolit cu el pana la soba, l-a aprins de la o scanteie si l-a aruncat langa o recolta de haine scamosate care asteptau sa fie curatate de samburi langa o masa. Apoi a iesit pe usa si dus a fost.
Casa a ars total, mai putin cutia metalica in care statusera la un moment dat niste fursecuri si in care omuletul isi tinea toti banii.

Si astfel omuletul a fost fortat sa coboare de pe dealul albastru in oras. Unde oamenii simteau pentru prima oara un sentiment fata de el. E drept, unul nu prea placut pentru orgoliul cuiva, de compatimire. Dar era un inceput.

Astazi omuletul iese la bere cat de des poate, s-a imprietenit cu cativa oameni, a inchiriat o casa in centrul orasului, cultiva nu numai alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra, ci si nisip de sticla, ambalaje de scoici si agrafe de prins urechile pe spate, cu care are mare succes. Dar cred ca lucrul care-l bucura cel mai mult si de care este cel mai mandru este ca-i place o fata care-i aminteste tare mult de el.

E o mica fata obisnuita, pe care nimeni nu o baga in seama pentru ca este urata, buna la inima si nu are incredere in ea. Incearca sa o scoata in oras, dar inca nu a reusit sa o scoata din ale ei. Nu se lasa insa si spera mai ales ca fata asta are si ea o masa in surubul careia locuieste un gandac care locuieste intr-un fir de praf.
Toate dorintele de Anul Nou se implinesc mai devreme sau mai tarziu.