Cat rau poate face o simpla alunita?

Cand eram mica, bunica imi povestea cum a ramas ea, cand era in clasa I, fara o alunita, datorita unui coleg de scoala. Baietii se bateau cu traistutele care tineau loc de ghiozdane, in una din ele era o penita, traistuta a trecut prin fata bunicii mele care statea cuminte in banca ei si penita din traistuta a reusit sa zboare alunita de la locul ei. Eu, bineinteles, ma tavaleam pe jos de ras imaginandu-mi scena cu alunita care cadea de la locul ei, sarind apoi pe jos, ca o minge. Evident nu era totusi de ras pentru ca bunica mea ar fi putut sa aiba mari probleme. A avut noroc si nimic grav nu i s-a intamplat, desi a avut o gramada de zile probleme dupa aceasta intamplare.
Am aflat ca 25 mai a fost declarata ziua europeana pentru depistarea melanomului. Pentru ca asta e legea firii si in lumea alunitelor exista personaje bune si personaje rele. Alunitele rele sunt cele care-si schimba forma, marimea, textura, unele nici macar nu sunt vizibile cu ochiul liber, deoarece se pot ascunde in cele mai neasteptare locuri: in spatele retinei sau sub unghii. De cele mai multe ori, soarele ( dar nu numai) este cel care reuseste sa scoata la iveala toata rautatea de care este in stare o alunita. Din fericire, un consult la timpul potrivit iti poate salva pielea la propriu.
Pentru cei/cele ce tin la sanatatea lor, Laboratoarele Dermatologice Eau Thermale Avene si Societatea Romana de Dermatologie pun la dispozitie tel verde 0800 800 883 ( intre 18 si 22 mai), care te ajuta sa obtii o programare pentru un consult gratuit la dermatolog.
update: am aflat de ce au unii oameni nu au reusit sa sune la numarul respectiv. au existat probleme deoarece liniile telefonice nu au mai facut fata numarului mare de apeluri. au existat 263 de dermatologi inscrisi in program si in doar 3 zile s-au epuizat toate programarile, peste 3200. pentru cei ce nu au reusit sa obtina o consultatie saptamana asta, puteti beneficia de un astfel de consult cu un simplu bilet de trimitere de la medicul de familie la unul din cabinetele din sistemul public de sanatate.

Singuratate in lumea pasarilor calatoare si necalatoare

In fiecare an, in curtea interioara dintre niste blocuri, unde-s doar ferestrele de bai si zgomotul facut de lift, apare un vrabioi care-si face casa intr-o crapatura. Face un spagat pentru care l-ar invidia orice balerina, cu un bat de picior pe peretele blocului b1 si celalat picior pe peretele blocului b2 si incepe sa tipe. Tipa din toata inima lui de vrabioi singur, cu casa, acareturi, dar singur. Isi cheama perechea.
In unii ani si-o gaseste relativ repede, dupa 2 saptamani de exemplu. Anul asta a trecut o luna si tot singur si urlator este. Mi-e mila de el, cand merg prin parc ma suprind ochind cate o vrabie trupesa, care i-ar putea placea. Ma gandesc cum as prinde-o si as tine-o macar o ora in baie, sa auda reclama sau jelania care iese din ciocul pasaroiului cu tichie maro de catifea, ca nimeni nu stie de fapt ce zice el acum. Ar putea foarte bine sa strige si "fier vechi" sau "vand maturi". Ca sa fiu sigura ca ea se indragoseste de el, nu de bunurile lui materiale iesite din comun in lumea vrabiasca.
La balconul de la sufragerie, unde o pereche fericita de vrabii si-a facut cuib din timp, au iesit deja puii. Si vrabioiul din curtea interioara tot nu si-a gasit pe cineva. In schimb, locul se transforma intr-un parc de celibatari. Un nivel mai sus, pe un cablu bine intins, tipa in tandem cu vrabioiul un randunel care nu pare sa aiba casa, are in schimb un piept mandru, un spate drept, un costum reusit, Armani si seamana destul de bine cu George Clooney.

Amfiteatrul cu bloguri

Uite ce au pus la cale cei de la Team Work:

A fost odata ca niciodata... nu un print si o printesa... ci o idee! Si aceasta idee s-a făcut blog nu dupa ce s-a dat de trei ori peste cap, ci prin minunea unui clic! Si crestea blogul nostru intr-un an cat altele in 10! Si a crescut mare-mare si apoi a facut bloguri mai mici. Si blogurile cele mici au făcut alte bloguri mai mici...si asa a aparut blogosfera!! !

Te invitam sa dai si tu (b)log on la aceasta noua dimensiune alaturi de Amfiteatrul Deschis Team Work!

Vino joi (14 mai), vineri (15 mai) si sambata (16 mai) de la ora 18:30 la Orange concept store sa descalcim itele acestei povesti miraculoase!

Joi, 14 mai, Andrei Rosca o sa abordeze enigma din prisma bookblog.ro si o sa ne explice daca este sau nu cultura un ingredient miraculos al virtualului.

Vineri , 15 mai, Mihail Musat o să ne spuna cat de buna e lumeabuna.ro, fie ea virtuala sau reala.

Sambata, 16 mai, Adrian Ciubotaru (ro) și insasi persoana mea vor infrunta marea dilema: real(personal) Vs virtual.

Intrarea este libera.

Echipa Amfiteatrul Deschis Team Work
www.teamwork.org.ro

Partener : Orange (www..orange.ro ) , Print Express

Parteneri media : www.bizcampus. ro , www.studentie. ro , www.metropotam. ro

Sterge-te pe picioare si apoi sterge si picioarele pana nu mai ramane nimic

Am facut curat in blog si am sters nici mai mult nici mai putin de 30 de drafturi. Posturi incepute, jumatati, posturi goale, note fara sens. Ma simt de parca am sters un bloc de 4 etaje dupa ce am evacuat locatarii si i-am trimis in vacanta permanenta, in Caraibe. Nu i-as lasa niciodata in strada, stiu prea bine cum e sa n-ai casa sau sa stai intr-un loc unde nu te simti acasa. De aceea nu o sa pot sa scriu niciodata carti pentru oameni seriosi, care stiu bine partea neagra a vietii. Nu pot sa-mi fac personajele sa sufere prea mult, nu pot si pace.
De fiecare data cand scot ceva din viata mea, nu conteaza cat de insignifiant este, ma simt ca si cum am mai neterminat ceva la mine. Am impresia ca de cand m-am nascut, tot iau parti din ceva perfect si le distrug asa cum distruge un urias tot ce e fragil, pentru ca are degete prea grosolane.

De ieri, azi si maine

Mara e intr-o situatiune disperata. Niste pisici si mari si mici au pus stapanire pe casa ei. Si oricat ar iubi ea pisicile, nu poate locui totusi cu o turma pufoasa in casa. Asa ca daca luati un pisic mic, hai maxim 2 :)), ati face o fapta tare buna. Uite aici portretele lor robot cu poza cu tot.

Pana una-alta, ca tot va ziceam eu cum mi se indeplinesc dorintele, uite ca d-abia ce mi-am dorit, ca am si primit un telescop. Un motiv in plus sa-mi caut o casa si mai frumoasa, de la fereastra careia sa se vada si un petec de cer cu stele cu tot. D-abia astept sa dau petreceri nocturne cu tema astronomica, atunci cand sunt eclipse de luna sau ploi de stele, sa chem oameni la un pahar de vin si o lentila de telescop. Multumesc mult, Mihaela! :)

Simt cum se apropie si aurora boreala, parca o si vad dupa colt, asteptandu-ma.

Intre timp pot sa va spun ca scrisul unei carti pentru copii mici este cel mai frumos lucru din lume. Ma simt tare norocoasa pentru ca pot face asta :) Nu am fost niciodata mai senina, linistita si fericita ca acum. Problemele s-au ingramadit toate intr-un colt, s-au micsorat si nu mai musca aproape deloc.

Frecventa radio pe lungimea mea de unda

Daca as avea un post de radio as pune toata ziua muzica fara cuvinte, din cand in cand as invita copii de clasa a treia sa-si citeasca la pranz compunerile, indiferent ca-s bune sau rele, seara as pune zgomote care se aud din padure noaptea atunci cand stati la marginea ei, alaturi, in masina, cu farurile stinse.
As incerca sa pun si sunete din spatiu, doar ca am auzit ca universul tiuie si este neplacut pentru urechi. As pune inregistrari cu zgomote normale, de pantofi pe caldaram, apasat pe butoane, ticait de ceas de mana, de fermoar tras si capse inchise. As avea si stiri din cand in cand: anunturi fara importanta, despre persoane anonime care au scapat de ghips sau despre ce premii au mai luat copiii de la scoala nr 5 dintr-un sat oarecare. Si in fiecare seara, teatru radiofonic, bun de ascultat intr-un balansoar.
Ca sa pot sa apreciez postul asta de radio cum se cuvine, va trebui probabil sa ma duc des intr-un tinut undeva sus, unde aerul respirat e limpede si nu are niciun fel de culoare inchisa, unde te trezesti cu un cerb in tinda cand aerisesti pernele. O sa am un post de radio si un televizor crosetat, aflat permanent in stare de mira mirata.
Iar ascultatorii mei ar fi oameni tacuti, putin incruntati cand se concentreaza, dar senini, care-si vad de ale lor desi tie ti se pare ca ei nu fac nimic. D-abia seara vezi ca ei de fapt toata ziua au sculptat cu un cuter, intr-o bucata de plastic, o bicicleta cu rulota, nu mai mare de cativa centimetri. Buna pentru vacanta de vara.

De saptamana asta

In parc ploua si aleea neagra e goala, merg incet, incercand sa nu atrag atentia celor doi barbati din fata mea care par cam dubiosi. Deodata unul dintre ei se opreste si-si afunda fata intr-un manunchi de flori alb-galbene de mana maicii domnului. Respira zgomotos in ele, la fel cum am facut si eu acum 2 zile intr-un buchet de liliac. Si mi-e rusine ca i-am considerat dubiosi. Un barbat gri care vine din fata se opreste brusc si striga "e verdeeee" si toata lumea incepe sa rada. Pentru ca e totul atat de verde incat nu te mai poti opri din observat asta.

Eu credeam ca papagalii din Cismigiu care trag planete nu zboara. Dar m-am inselat, si papagalii-servitori zboara chiar daca libertatea lor tine doar cateva minute. Probabil de frica nu se aventureaza prea departe, doar pe o craca de copac un pic mai incolo. Tiganul il da jos iar tiganca il prinde bine in pumn si-l duce triumfator inapoi spre bara lui, cu capul in jos, ii iese doar coada printre degetele ei. Iar mie mi-e o mila nesfarsita.

4 pisoi mici printre sticle de bere goale.

Un copil grasut in metrou, in excursie cu clasa, striga de se zguduie ferestrele bine inchise: "Eu sunt domnul Clatitaaa!".

Dl. O nu crede in necazurile lumii inconjuratoare

Dl. O avea toate motivele sa se considere nemultumit si nedreptatit de viata. Uneori, cand il apucau gandurile negre, se trezea ca isi facea astrograma pentru a afla raspunsul pe care nu i-l putea da niciun preot, psiholog, doctor sau femeie de serviciu: de unde ii vin toate aceste necazuri care pareau sa nu se mai termine.
Pentru ca toate i se intamplau numai lui: cand mergea pe camp, haite intregi de iepuri salbatici nelinistiti apareau de nicaieri si treceau peste picioarele lui, zgariindu-l cu ghearele lor lungi si lasandu-l fara par pe glezne, cand mergea pe strada, un om imbracat in zebra ii fura haina de pe el exact cand se inregistra minima maxima iarna, cand ploua cu pietre sau cu negrese luate de vant de undeva dintr-un loc din Africa, toate ii cadeau in cap si-i provocau grave leziuni si contuzii ce trebuiau tratate la spital, unde nimerea numai pe mana celor mai prosti doctori, care se gandeau doar la dame de consum si jocuri pe calculator ce provoaca dependente. Iar acestia il lasasera fara lobi la urechi. De aceea femeile il considerau cam ciudat si-si bateau joc de el, spunandu-i "Lobul" si oamenii din jur, inclusiv prietenii lui, radeau si tot radeau cand ii auzeau porecla, cu acel ras pe care-l mai auzi uneori la hienele care-si schimba parul de pe spinare.
In ciuda acestor "neajunsuri" insa, Dl. O era un om fericit. Desi toti din jur ii scoteau in evidenta necazurile si-l considerau un om napastuit de soarta, desi televiziunile faceau reportaje despre el si ziarele scriau saptamanal despre ce ghinioane mai avusese parte, el n-avea nicio problema cu tot ceea ce lumea exterioara ii avea de dat pentru ca in lumea lui interioara totul mergea struna. Si mai era fericit pentru ca atunci cand iesea din casa nu-i cadeau piane sau motoare de macarale peste cap, pentru ca nu-i treceau bivoli salbatici pentru degetele de la picioarele si pentru ca niciun doctor nu-i scosese pana acum vreun plaman din greseala.
Inca.

Noi scopuri in viata si 99 de placinte cu mere

Printre milioanele mele de scopuri marete se numara si acela de a deveni specialista in prajitura cu mere. Cu mere si frisca sau stafide sau caramel, inghetata, nuci, rom, afine, scortisoara, smantana, etc. Dar nu vreau sa devin doar o maestra asa, doar ca sa ma aflu in treaba.
Voi gasi ( si cred ca pe la numarul 50 voi ajunge sa inventez) 100 de retete de placinta cu mere pe care le voi imparti cu 100 de oameni carora le sunt recunoscatoare pentru ceva. Pentru ca mi-am dat seama ca sunt foarte norocoasa, imi ies in cale foarte multi oameni care au o influenta foarte buna asupra mea si unii nici macar nu stiu asta. Pentru ei vor fi prajiturile cu mere.
Am facut deja una. Au mai ramas 99 de copt. Piece of cake! :))

PS: v-am promis ca va zic cand apare Marie-Claire. A aparut vinerea trecuta si imi place mult cum a iesit articolul. E clar ca si Alex si Adriana vor primi la un moment dat de la mine o prajitura cu mere :))

Daca stau bine sa ma gandesc

De fiecare data cand am mult de munca, ma apuca pofta de introspectii. Daca anul trecut apreciam cel mai mult la mine faptul ca sunt o fraiera si imi accept "fraiereala", astazi cel mai mult imi place ca am ajuns sa fiu un om prietenos, fara sa ma mai intereseze ca daca sunt prietenoasa x o sa creada cine stie ce sau y o sa-mi intoarca spatele. Sunt prietenoasa si gata cu oamenii necunoscuti care imi cer indicatii pe strada si apoi nu cred in indicatiile mele, cu oamenii abia necunoscuti pe care eu ii simt ca fac parte din lumea mea, cu oamenii cu care simt ca nu impart nimic, cu cei ce ma cearta sau ma tin la distanta.
Ce nu-mi convine deloc la mine este ca mi se umplu atat de usor ochii de lacrimi.
Sper ca anul viitor sa devin un astronaut emotional.
No comments for this post.

Poveste pentru oameni intelepti

A fost odata un om pufos, dar plin de cioturi si cumva buruienos, pe care toata lumea-l judeca si-i spunea ca face umbra pamantului degeaba. Pentru ca frumos nu era, la aritmetica nu excela ( nici macar nu era in stare sa zica aritmetica, aricimetica zicea si credea ca e vorba despre arici, din aceia cu care te inchei la tarlici), nici macar prea bun nu era, de copii, caini sau bunul mers al lucrurilor niciodata nu se ingrijea. Si atunci se intrebau cu totii, clatinand din capetele lor intelepte, unii frumosi, altii doar destepti si cativa care dadeau pe dinafara de buni ce erau, de ce exista acest om pufos, plin de cioturi si cumva buruienos? De ce ocupa un apartament degeaba, de ce iroseste mancarea si caldura si apa?
Raspunsul a venit intr-o primavara cand prea pufosul domn buruienos a iesit intr-o dimineata in balcon, s-a intins si o pala de vant putin mai incolo l-a impins si el s-a scuturat ca o papadie de puf. Iar puful lui s-a ridicat in vazduh si era totul asa frumos incat toata lumea a iesit in balcoane si a inceput sa faca poze si sa se minuneze. Iar scuturarea lui s-a transformat intr-o poza care a luat un mare premiu la o expozitie de fotografie ani de-a randul si a venit si un cunoscut regizor american care a facut un film despre omul pufos. Iar asta chiar ca a inchis definitiv gura oamenilor intelepti.

Dau mai departe ce mi-a placut

Un articol foarte frumos din NY Times.
In 2001 Jean Paul Belmondo a suferit un accident cerebral care l-a lasat pe jumatate paralizat, in carje. A acceptat sa mai joace intr-un film, "A man and his dog", cu o singura conditie: sa-l arate asa cum e acum, batran, bolnav si neputincios.

Sarbatorile m-au prins nelinistita si agitata, n-au facut decat sa ma agite si mai mult. Nu poti sa obligi linistea sa intre in capul plin de idei. Imi plac mult oamenii din jurul meu, uneori nu dorm noaptea gandindu-ma plina de panica "o sa-i pierd". Parca sunt niste prieteni imaginari care au devenit realitate. Cumva ca-n "The Velveteen rabbit". Si mai recomand si "Crocodilul Ghena si alte povestiri" daca o gasiti prin anticariate.

4 filme vazute recent care mi-au placut mult, mult:
In search of a midnight kiss - cel mai sincer film romantic vazut in ultima vreme, atmosfera de NY desi se petrece in LA, nu neaparat cu happy-end, dar nici cu sad-end.
The good life - unii il compara cu Donnie Darko, eu nu stiu de ce. Are un sfarsit minunat.
The go-getter - road movie, atmosfera de poza Polaroid.
It's all gone Pete Tong - am tot amanat sa vad filmul asta pentru ca era vorba despre un dj, in sfarsit l-am vazut si am ramas :-o.

Si un mic interviu cu mine, luat de cireasa pana la urma tot pe messenger, pentru ca atunci cand ne-am intalnit special pentru asta, atat am ras si am palavragit incat nu ne-a lasat inima sa mai lasam timp si pentru lucruri oficiale. Si sunt datoare si cu un link, pentru ca zic undeva pe acolo de o rochita rosie de vara, cu om de zapada, primita cadou de la Luminitza. Ma gandesc serios sa imbrac vara numai haine cu motive artice, fulgi de zapada, reni si oameni cu manusi si patine si iarna haine cu cirese, mere rosii, flori si alte lucruri insorite si varatice.

Ornitologic

Filme radiografice cu pasari rasufland

A existat o perioada in care vrabiile aproape disparusera, apoi au aparut din nou in forta. Cand isi fac cuiburi, vuiesc toate blocurile si se bat pentru orice crapatura in zid care pare mai ferita si calduroasa. Ciorile si corbii devin vizibili mai ales toamna si iarna, in rest probabil pleaca in vizita pentru ca sunt destul de rare la vedere. Mai apar doar in dupa-amiezele sinistre de vara, cand canicula soarbe vlaga din fiinte. Atunci stau in copaci uscati si le sticlesc privirile a paguba.
Pitigoii - mai ales la sfarsitul iernii. Pescarusii si albatrosii se vad cel mai bine noaptea sau pe cerul de fantana, niste dungi groase albe-argintii. Penele de paun se zice ca aduc ghinion in casa. Mi-as face mp3-uri cu cantecul mierlei. Mi-ar placea sa inregistrez un colibri zburand deasupra unei lingurite cu miere. Porumbeii din oras s-au transformat in gaini mari si grase, si-au pierdut instinctul de conservare undeva, prin parcarea cu masini stinse.
Ce mi se pare fascinant la pasari sunt ochii lor vii, picioarele subtiri, cu piele uneori solzoasa, cu gheare in care poti vedea, daca sunt roz, sangele. Niciodata nu stau locului si daca nu le poti vedea intotdeauna, in mod sigur le auzi, sunt ca niste ghemotoace de puf in care au fost invelite de-a valma consoane si vocale tipate. Cand tii in maini o pasare care se zbate, realizezi cata putere poti sa ai de fapt si cat rau ai putea face daca nu ti-ai impune limite.

Robotelul care nu cerea niciodata indicatii

Un proiect foarte interesant.
Tweenbots sunt robotei ce calatoresc prin oras, bazandu-se pe ajutorul oamenilor de pe strada. Destinatia lor e scrisa pe steag, ei stiu sa mearga doar inainte, in linie dreapta, dar pana acum nu s-a impotmolit niciunul in vreo groapa.
Experimentul asta artistic ma face sa mi-l imaginez intr-un mod foarte optimist in Bucuresti. Imi si imaginez un robotel din asta mergand vitejeste prin zona pietei Obor. Cineva i-ar vinde un telefon mobil, o precupeata i-ar da un mar asa, doar pentru ca e dragut, cineva l-ar salva de niste caini nemanierati, altcineva i-ar da indicatiile corecte la metrou, la Victoriei, unde e foarte complicat, poate chiar l-ar conduce pana afara, la suprafata.
Si cand ma gandesc ca robotelul ar ajunge neatins la destinatie, ma bazez si pe o alta intamplare. Am vazut acum putina vreme un caine mic, care sigur avea stapan, ce facea cumparaturile pentru cineva si ducea un pachet nou-nout de biscuiti in gura. Pe care nu a incercat nimeni sa i-l fure.

Locul de joaca

Locul de joaca a fost primul loc unde am invatat ce e de fapt viata sau mai bine zis la ce sa ma astept de la viitor. A fost primul loc unde am invatat ce e de fapt singuratatea intr-un loc strain si cum sa fiu pe cont propriu.
A fost locul unde ma duceam uneori cu cea mai mare placere sau cu cea mai mare spaima.
Uneori nu voiam sa calc pe acolo pentru ca ma temeam de fetita care-mi fura lopatelele, alteori imi venea sa fug cand vedeam bila cea imensa si frumos colorata, in interiorul careia era insa intuneric si zvonurile ziceau ca orice copil care intra acolo pateste ceva rau, poate chiar dispare, uneori d-abia asteptam sa ma duc si sa creez turnuri din nisip, alteori plangeam pentru ca din cauza ploii sau plictiselii, bunica ma lua acasa dupa doar 10 minute de joaca. Cel mai bine ma simteam atunci cand schimbam parcul si ajungeam intr-un loc de joaca nou, cu copii necunoscuti si leagane mult mai interesante si colorate.
La locul de joaca am invatat ca pot sa fiu foarte curajoasa, atunci cand m-am dat prima oara pe toboganul imens, cu scari lipsa, tot acolo am invatat cum sa-i infrunt pe copii agresivi si, de multe ori, cum sa ma feresc de falsii tovarasi de joaca, care te placeau doar pentru ca tu aveai cea mai noua si frumoasa trotineta, am aflat ca nu-s buricul pamantului, ca e mai frumos cand imi impart jucariile, ca uneori e nevoie sa alerg dupa alti copii ca sa-mi iau jucariile inapoi, ca jocurile cele mai frumoase se nasc in minte si nu e nevoie de jucarii sofisticate pentru ele ci, din contra, cu cat e mai scumpa si sofisticata o jucarie cu atat ucide mai repede cheful de joaca, am invatat sa risc si sa ma aventurez in acele colturi mai umbrite ale coltului de joaca, din ce in ce mai departe, desi copiii imi ziceau sa nu fac asta, sa stau cu ei, in soare.
Si da, am intrat si in bila unde copiii dispareau. Inca nu mi s-a intamplat nimic atat de rau incat sa spun ca da, zvonurile erau de fapt adevarate :).

Locuri de joaca frumoase, bizare, interesante sau pur si infricosatoare puteti vedea
aici
aici
si aici.