Peisaj idilic

In casa noua e din ce in ce mai bine. Incep sa ma simt acasa. Inca nu pot sa zic ca am mobila si nici nu ma prea grabesc sa cumpar, imi place sa am mult spatiu. Seara nu aud masini, ci doar copiii care se joaca si-si dau cu mingea-n cap, se aude o masina de tuns iarba, elefantul care locuieste deasupra mea zdupaie fericit in legea lui, in curand o sa vina randul greierilor. Imi place ca am soare si multa lumina, ca nu am lift care bazaie, nici cladiri in constructie in fata casei si ca totul e mai mult decat perfect. De fapt, iar imi merge prea bine si asta ma face un om foarte multumit, care nu mai simte nevoia sa faca nimic :))

Ziua meduzei

Grozav imi plac meduzele, cautam azi pe net sa vad daca se pot creste in acvarii, dar m-am gandit mai bine si mi-am dat seama ca ar fi trist sa le vad cum plutesc voalurile lor din dantele rare intr-o cutie mica de sticla. Nu mai suport deloc sa vad acvarii si custi si colivii.
Imi plac atat de mult meduzele incat i-am spus repede lui A: " te rog, fa-mi o pictura cu doua meduze care se iubesc si locuiesc intr-o apa albastra". Un tablou nu e o cusca, pot oricand sa iasa prin spatele lui si sa pluteasca prin pereti.
Am citit azi despre meduze nemuritoare, care pot sa redevina copii jeliosi oricand doresc. Am vazut poze cu meduze gigantice si meduze care ar putea sa incapa in piatra unui inel, meduze prietenoase si meduze haine si maştere.
Hainele de meduza imi plac cel mai mult, cand o sa ma casatoresc, daca o sa cunosc o croitoreasa priceputa, o sa-i dau niste poze cu meduze si o s-o rog sa-mi faca o rochie de mireasa ca a lor.

Inapoi la maruntisuri

Unii oameni spun ca blogurile trivializeaza si micsoreaza importanta lucrurilor pe care le ai de spus. Povesti, inventii, experiente, muzica - orice pui pe blog pare mic, obscur si lipsit de importanta pentru ca sunt prea multi cei ce au acces la el.  Pentru ca nu dai 5 lei ca sa vezi, ai impresia ca nu e cine stie ce. Dar e doar un exemplu de cum vocea multimii nu are dreptate.
Cred ca pentru mine blogul functioneaza mult mai bine ca jurnal de lucruri marunte si doar atat. Dar uneori ma plictisesc de forma asta a lui, vreau sa-l transform in dulap, masina zburatoare, papusa vorbitoare sau orice altceva. Dar, oricat m-as amagi, nu pot sa arat tot ce pot prin el. Pentru ca nu-s chiar atat de exhibitionista. E o fereastra si atat.
Ma gandeam azi la asta in timp ce rotile masinii se invarteau lin si vedeam lumea mult mai prietenoasa prin copertinele ochelarilor de soare. Ma gandeam ca poate unele lucruri nu-s facute sa evolueze dupa ce au ajuns la un punct culminant. Cred ca blogul meu trebuie sa raman un jurnal de maruntisuri si atat, indiferent de planurile mele mari in legatura cu el. Ii inteleg acum pe parintii care isi imping copiii sa fie mai buni, sa faca mai multe, uitand sa le lase timp pentru joaca :).
Calatoriile sunt bune pentru ca te ajuta sa descoperi lucruri care erau in tine de foarte multa vreme.

Pata cu noroc

Daca vrei sa schimbi ceva intr-in decor, deschide usa si baga un dalmatian acolo. Un dalmatian este intotdeauna frumos, dar de un frumos care place tuturor, indiferent de sex, ocupatie si stil.
Dar eu am observat ca la fel de frumoase ca dalmatienii sunt si vacile si orhideele imbulinate parca la nervi si baltile cu bulbuci de sapun de la spalatoria de masini si mainile pline de puncte de pix amestecate cu pistrui si alunite. Tot ce e cu pete este mult prea frumos ca sa nu merite o poveste.

A fost odata o pata care locuia la parterul unei vile impunatoare din zona Gradina Icoanei. Era o pata care traia pe picior mare. Mese peste mese dadea in fiecare duminica si nici caviarul, nici prajiturile simandicoase cu nuci de macadamia si sirop de ficus aborigian nu lipseau din farfuriile invitatilor. Ambasadori si ministri o sunau sa-i ceara sfatul cu privire la importante treburi de interes national si nu putine decizii luate de ei purtau amprenta petei. Cand iesea la plimbare seara, insotita de dalmatianul ei, care intamplator, era unul din acei rari dalmatieni fara pete, cu rolul de a o scoate pe ea si mai mult in evidenta, toata lumea o saluta cu respect si pieptul petei se umfla de mandrie. Era cineva, ajunsese la capatul scarii, unde e clar ca ai nevoie de talent, ambitie si caracter ca sa ajungi. De la o biata pata nascuta din parinti necunoscuti, poate mustar si petrol, poate alcool si magiun, era acum o personalitate cu acte in regula. In sinea ei, in cel mai mare si cel mai patat secret, stia insa ca marele ei noroc si marea ei sansa era doar faptul ca traia in secolul 21 si atat.

Totul e mic si vine de la sine

Traiesc intr-o lume mica si lumea asta se face din ce in ce mai mica pe masura ce eu ma fac mai mare.
Parca nu mai exista oameni necunoscuti, pentru ca toata lumea cunoaste pe toata lumea. Casele sunt si ele din ce in ce mai mici, defectele oamenilor - mici si nesemnificative, pot sa trec peste ele fara nicio problema si, ca sa nu fac discriminari, procedez la fel si cu propriile mele probleme - n-am fost nicicand mai iertatoare si toleranta cu mine insami. Timpul curge lin si eu am rabdare si nu am absolut nicio problema, pentru ca oricum mi se par minuscule pana si putinele probleme pe care le am si am impresia ca oricum totul o sa se rezolve asa ca mai bine ma lungesc pe perne si citesc o carte pana cand o sa vina totul de la sine.
Asa ca nu e de mirare ca devin si eu din ce in ce mai mica pe masura ce devin mai mare.

Transfer de lumi

Caut retete de prajituri cu lamaie, de fapt caut reteta PRAJITURII CU LAMAIE. Am visat intr-o noapte, acum cateva luni, ca eram in vizita intr-o casa plina de vaze si lucruri albe, un fel de statui moi, o combinatie intre plastilina si rufa proaspat spalata, unde am mancat niste mancaruri fara gust, printre care si o placinta cu lamaie care arata foarte bine, dar era dintr-un plastic comestibil, material care o sa apara d-abia peste vreo 10 ani probabil pe piata. Si in vis eram sigura ca eu stiu sa fac o prajitura cu lamaie mult mai buna. Mi-a ramas totusi in cap dorinta (precum si fustrarea ca nu mancasem o prajitura gustoasa) si acum caut reteta ideala.
Eu cred foarte mult in visurile mele. Mai mult decat cred in dorintele mele constiente si in ceea ce mi se intampla. Visul e pentru mine dincolo de real sau ireal, pentru ca vine de acolo, din camara unde muncesc servitorii mintii mele, cei ce tin casa asta a mea pe roate, cei care stiu totul si curata dupa ce musafirii se imbata in sala de biliard si distrug biblioteca.
Cand sunt prea sincera in vis si ma doare cand vad ca se intampla acolo, ma supar si pun drept lacat o insomnie mare si ruginita. Dar insomniile mele sunt rare si in ultima vreme nicio luna plina si niciun gand vinovat nu mi-au mai dat tarcoale.
Asa ca incerc mereu sa traiesc si in realitate ceea ce fac in vis. Un fel de adaptari pentru micul ecran al cartilor prin care trec in somn. Nu e deloc bizar sau greu, doar ca de multe ori sunt lucruri pe care le tin secret pentru ca sunt atat de personale incat ar trebui mereu sa le explic. Si mie nu-mi place deloc sa dau explicatii, nici in vis, nici in realitate. Prefer sa fiu secretoasa si salbatica.

O mierla dintr-o specie rara

Mergeam ieri pe strada si aud la un moment dat in spatele meu un fluierat de mierla, un pic anemic, dar tot frumos si linistitor. Si m-am intors sa ma uit dupa mierloi, dar in loc de mierloi am vazut ca de fapt cel ce scotea sunetele acelea este un baietel pe care mama lui il tinea de mana. Si m-am uitat cu gura-cascata la el, de parca aveam 5 ani si tocmai vedeam pentru prima oara magicieni la circ.
Mi-am dat seama ca e atat de normal sa comparam oamenii cu plante, animale, obiecte pentru ca fiecare dintre noi poate deveni la un moment dat purcel, dromader, copac, pres, pisica sau casa obosita, mancata de timp. Dar atat de putini  stiu sa se puna in trupul unei pasari cantatoare.

Un post mic, dar important pentru mine

Daca nu suntem atenti, ni se pot intampla multe nevrute. Ne putem lasa prinsi intr-o viata care nu ne place, ne umplem mintea de praf si pulbere si incepem sa stim prea mult despre lucruri urate si prea putine despre narvali, de exemplu. Nu-mi convine, asa ca redevin atenta.

Ce se intampla cand nu scriu?

De obicei trec prin schimbari sau din contra, nu mi se intampla nimic si asta ma plictiseste, sau nu am pofta de scris sau sunt amarata sau mult prea fericita, ma simt cenzurata ( cenzorul sunt tot eu, bineinteles), scriu in alta parte - doar pentru mine, nu-s sociabila nici macar online, nu am timp, imi pierd increderea in scris, in mine, in lume dar apoi imi revin spectaculos.
In perioada asta asta am simtit nevoia de o pauza pentru ca iar se schimba niste lucruri in viata mea si traiesc intr-un mic haos. O sa reincep sa povestesc dupa ce o sa simt ca sunt pe teren sigur.
Dar e bine si o sa fie si mai bine. Si daca nu o sa fie bine, asta e: o sa fie rau si apoi din nou bine. Optimismul meu nu poate fi invins de niciun haos :))

Poveste mica, in dungi

Au fost odata doua zebre-copii care locuiau intr-un apartament de bloc, intr-un cartier plin de smocuri de par de leu, leopard si hiena. Cele doua mici zebre isi traiau copilaria sarind intr-un picior pe scari, in fiecare zi, tocmai de la etajul 9 unde stateau, pana la parter si inapoi. Copitele lor faceau un zgomot de nedescris in tacerea plina de soare si ragete de lei nemancati in bucatarii. Apoi radeau si ecoul lor ducea rasetele lor pline de dungi pana in cartierul gazelelor care se infiorau. Pentru ca ele nu calcau pe acolo. Le-ar fi costat prea mult alimentarele tigrilor.
Intr-o zi, cel mai batran, oribil si irascibil leu din bloc, care locuia la 4 camere si manca administratori pe paine, a auzit boncanitul zebrelor si i s-a zburlit de suparare coama pentru ca acestea indrazneau sa tulbure linistea familiilor de lei care dormeau obositi dupa atatea ore pline de carne. Asa ca a inceput sa le pandeasca, plin de pofta si nervi. Mai intai a stricat liftul, ca sa se asigure ca zebrele vor cobori numai pe scari. Apoi s-a ascuns intr-un ficus de la etajul 5 si a inceput sa astepte. Si n-a asteptat mult pentru ca zebrele au si aparut, topaind si numarandu-si dungile de pe burta. Zebra cu numar impar de dungi avea sa fie declarata zebra nenorocoasa. Cand a ajuns insa fiecare la dunga numarul 25, leul a aparut brusc de dupa ficus, le-a aruncat o privire sado-infioratoare si a deschis gura larg, larg, cat o usa dubla de muzeu de stat. Si n-a inghitit nicio zebra, pentru ca acestea se prelinsesera pe langa el ca niste umbre si ajunsesera deja la parter. Pentru ca daca invatasera ceva traind printre colti si ochi verzi si galbeni, acesta era urmatorul lucru: "Cand traversam strada, ne uitam bine in dreapta si in stanga si nu intram niciodata intr-o gura de leu sau de canal deschisa, o luam intotdeauna pe langa."

Intre fericire si depresie exista peste o mie de statii de autobuz

Daca rasfoiesti bloguri, conturi de twitter, facebook etc poti sa dai peste urmatoarele tipuri de oameni: fericitii, depresivii, cinicii si plictisitii. Ei sunt perseverenti in starea lor, chiar daca un fericit are si zile oribile sau un depresiv mai are si momente bune. Faptul ca scrii intr-un cont unde te-ai obisnuit sa pui doar povesti de un anumit fel sau sa povestesti doar intamplari dintr-o anumita categorie te conditioneaza. Ceilalti nu te mai plac daca te abati de la aceasta rutina si te sanctioneaza daca esti sincer ( "credeam ca esti altfel dar m-ai inselat amarnic"). Pe de alta parte te simti dator tie insuti sa nu te abati de la propria norma, parca nu da bine ca dupa o suta de posturi fericite sa pui unul groaznic si oribil de suparat. Parca ai strica un castel ridicat cu greu. Sau mai ales invers: oamenii cinici nu-si permit sa para fericiti si prosti. Daca au o zi extrem de buna, simt nevoia sa se scuze ca in ziua aceea chiar se simt stupizi si umani.
Eu nu ma simt in ultima vreme in nicio categorie.In mod normal cred ca intru la fericiti. Acum sunt undeva pe un pamant de mijloc, trec in fiecare zi printr-o gramada de stari si cumva asta ma face sa ma simt ca dupa o masa buna, cu 4 feluri de mancare, unde am servit tot ce am poftit. Si mi-e bine, totusi nu foarte bine, parca astept ceva, nu ma mai multumesc doar starile bune sau starile rele, vreau sa incerc sa simt ceva nou.

O sa-mi vina vreodata mintea la cap?

Ambitiile mele nu seamana deloc cu ambitiile altor oameni si asta ma ingrijoreaza uneori. Pentru ca ei nu inteleg ca scopurile mele in viata nu sunt un apartament luat in rate, masina, sot cu bani si o cariera despre care sa citesti in revistele pentru femei. Si n-am banuit niciodata ca exista atat de multi oameni care isi doresc asta si chiar imi doresc mie asta. Si clatina din cap si considera ca mint cand eu le spun ca nu-mi doresc genul asta de viata. Eu nu prea am cu cine sa ma inteleg cand imi pun scopurile pe tapet: sa invat ce e aia auto-disciplina, sa invat sa tricotez, sa aflu in fiecare zi ceva nou, sa nu stagnez, sa nu ajung niciodata sa ma uit in oglinda si sa-mi para rau pentru mine, sa invat sa dau mai mult iubire neconditionata chiar daca asta doare, sa nu ajunga niciodata un lenes pasiv, sa nu las frica sa-mi dicteze viata, sa construiesc un robot si o casa. Sigur, imi doresc si bani. Poate devin din ce in ce mai materialista, dar banii te ajuta sa ramai sanatos si sa-i poti ajuta si pe altii. Asa ca sper ca din scopurile mele, sa pot scoate bani macar din lucrurile tricotate sau din robotul pe care-l voi inventa :)) Eu vreau sa fiu propriul meu experiment si asta cere sacrificii, printre care apartamentul luat in rate, masina, sotul cu bani si cariera-model. Poate sunt naiva si imatura. Poate sunt fericita doar asa.

Baga-ti nasul unde fierbe oala

Eu nu sunt pasionata de gatit. Ma plictisesc asteptand sa fiarba legumele, tocand morcovi sau spaland patrunjel. Nu ma intereseaza sa demonstrez prin gatit ca sunt o persoana speciala, care te cucereste lasand un stegulet cu numele tarii mele in burta ta. Nu ma intereseaza nici sa descopar noi mancaruri extraordinare. Imi place mai mult sa tin companie celor ce gatesc si sa sporovaiesc in ton cu sfaraitul oalelor.
Pentru ca sunt insa femeie si am si potential de femeie mamoasa, am descoperit ca imi place sa gatesc pentru oamenii la care tin foarte, foarte mult. Pentru care oricum m-as da peste cap de o suta de ori ca sa le fie bine. Pentru ei gatesc si incerc sa fac orice fel de mancare imi cer pentru ca pur si simplu gatitul devine un fel de cadou hand-made pentru ei.
De aceea am facut aseara supa de mucenici pentru R. Primii mei mucenici. Au iesit cam neconvingatori, dar nu sunt prea rai, evident ca dau vina si pe mucenicii cumparati de la magazin, data viitoare o sa fac eu coca. Dar trecand peste toate astea, sentimentul de a fi facut cuiva drag o pofta e tare placut. Am sentimentul ca voi incepe sa investesc mai serios in oale, tigai si condimente de acum incolo.

Mi-e dor - tipologii

Cand ti-e dor de cineva uneori, dar nu-ti lipseste. Ai vrea sa-l mai revezi la un moment dat, ti-aduci aminte numai de lucrurile bune, dar stii bine ca poti trai bine-mersi fara el.
Cand ti-e dor de cineva dar nu ai mai vrea sa-l vezi vreodata pentru ca persoana care e acum nu mai e persoana de atunci, s-a schimbat si transformat intr-un alt om.
Cand ti-e dor de o persoana careia poti sa-i spui asta. Poti sa-i scrii, sa-l suni si sa-i spui mi-edormi-edormi-edordetine si va vedeti si gata, dor cu happy end.
Cand ti-e dor de cineva si stii ca degeaba ti-e dor pentru ca pe acel cineva il doare undeva de dorul tau.
Cand ti-e dor de cineva dar faci tot posibilul sa inabusi ceea ce simti pentru ca nu vrei sa simti asta.
Cand ti-e dor de cineva si simti asta fizic. Simti lipsa lui in cosul pieptului, scurgandu-se printre oase si te simti sfarsit de atata dor. Lipsa lui te doare, lipsa lui este materiala, are substanta si este mereu acolo, langa tine, dandu-ti insomnii, torturandu-ti mintea.

In ziua de azi, o geanta poate sa incapa si o casa de om

Ehe, de cand nu am mai preluat o leapsa.
Leapsa de la Luminita: ce am in geanta.
- portofel rosu care naparleste, imi lasa mereu piele rosie pe maini si eu tresar si am impresia ca m-am taiat
- un ipod cu firele incurcate si casti aproape surde
- 3 morcovi, o lamaie si 2 kiwi bine impachetati, exista studii care spun ca unui kiwi ii cad cam 100 de fire de par pe zi asa ca interiorul gentii poate arata ca o podea de coafor de fructe
- o pereche de manusi dungate - daca se intoarce iarna brusc zilele astea, sa fiu pregatita
- o umbrela minuscula, pe care nu o folosesc nici atunci cand ploua tare pentru ca mi-e lene
- o legatura uriasa de chei si breloace pe care insa nu o gasesc niciodata cu usurinta printre celelalte lucruri
- o tona de carti de vizita, bilete de cinema, chitante si bonuri
- un moleskine uzat si un creion neascutit