E bine

Cum ii spuneam azi cuiva, eu devin antipatica foarte usor. Sunt constienta de asta si nu ma mint singura. Pentru ca rad cu gura pana la urechi chiar si atunci cand ma doare, sunt vesela chiar si atunci cand muncesc in weekend, trec repede peste ce nu iese cum repede si, mai ales, pentru ca orice s-ar intampla, mintea mea nu poate concepe ca traieste intr-o lume urata si nu o sa predice niciodata aiureala asta.
Am si eu orele mele negre, inca sunt influentabila, dar anul asta am invatat despre mine ca pot sa fac ceea ce-mi propuneam in momentul acela groaznic de acum trei ani: pot sa cred in lucrurile bune chiar si atunci cand am impresia ca nu o sa ies niciodata dintr-o bucla temporala, cand nu vad nicio iesire si atunci sper sa ma vada iesirea pe mine. Ca am invatat cum sa-mi pastrez linistea, sa-mi fabric singura liniste, dintr-un aparat asemanator aparatului de ceata. Cand imi amintesc de teroarea de atunci, la cum tremuram, la cum nu stiam cum sa-mi fac curaj singura, as vrea sa calatoresc in timp si sa-i spun lui Iren de atunci: "stai linistita, o sa fii mandra de tine un pic mai incolo, numai sa vezi cat de bine o sa ajungi sa te porti cu tine cand o sa renunti la atitudinea asta de gestionar de alimentara corupt fata de propria ta persoana".
Si d-aia zic asa azi, cum sa nu-ti pastrezi optimismul antipatic daca tocmai atunci cand te simti amar, un pic trist si speriat, iti scoate in cale pe cineva plin de acea energie buna pe care o au indragostitii, care iti da o carte nu mai mare decat un deget mare, despre plante si arhitectura, scrisa de mana de un japonez, mananca o prajitura si rade cu tine? Sa ma dea autoritatile afara din tara ca eu nu renunt la inumanul si antipaticul meu optimism!