In ultima vreme scriu mai usor pe hartie, decat pe blog. Si cate nu scriu! Ba uneori si desenez. Niste lucruri destul de bizare care pot cu usurinta sa insemne totul pentru mine.
Mi-am dat seama ca nu pot fara scris. Pot fara muzica, imagini. Cand insa nu pot sa insir doua cuvinte care sa ma multumeasca, cand ma simt blocata si nu pot sa am idei, mi se pare ca traiesc o tragedie, ceva mai groaznic decat orice relatie de iubire care s-a terminat. Nu cred ca am vocatie de scriitor, pur si simplu am gasit ceva ce ma face fericita in orice moment. Nu un hobby, ci un mod de-a fi. De aceea am nevoie de singuratate si liniste cand scriu, am nevoie sa fim lasati doar eu cu el pentru ca sunt un om demodat si cred ca intr-o relatie, chiar si intr-o relatie dintre un carnet si stapana lui, e nevoie doar de doi, nu mai multi.
Carnetul meu e cel mai sever critic, cel mai antipatic si capricios cititor, cel mai entuziast admirator si numai vederea lui ma linisteste subit. E unul din cele mai valoroase lucruri ale mele, pentru ca nu e un jurnal, nu e un roman, nu e plin de nuvele, ci plin de tampenii, lucruri fara sens, oase de povesti, observatii, personaje cu sau fara cap, declaratii, uimitoare inventii ireale si aduceri aminte. Uneori fara metoda, uneori fara chef, uneori cu prea mult chef, la nervi, la bucurie, la tristete, are urme de lacrimi, apa, suc, ceai, mancare, mina de pix, are colturile indoite de purtat in genti si ghiozdane si a inceput sa fie foarte murdar.
Fara dictionar si carnet mintea mea ar fi mult mai dezorganizata si trista si as avea o privire mult mai goala. Acum sta langa mine si se uita pofticios si agitat la degetele mele. Se va linisti insa cand voi termina de tastat.
As scoate comentariile la postul asta :)
